Currently Reading

“I’m asking you out!” spune Helene si rade. In strada inghetata din mijlocul Varsoviei rasetul ei vine  in contradictie cu tacerea deplina a celor din jur si zapada aliniata la marginea trotuarului. Dar ea zambeste scotand capul din esarfa trecuta de 2 ori in jurul gatului si face semn din mana inainte sa dispara la coltul strazii pe care se plimba Chopin acum doua secole.

Va vedeti joi si in timp ce ea iti gateste risotto si tu sorbi dintr-o cafea imensa, ora de pe telefonul tau se schimba in secunda in care il privesti. Vorbiti despre Franta, despre Romania, despre planuri de viitor si oameni din prezent.

“You’re leaving in two weeks.”

“Yeah. Let’s not talk about this,” spui si te uiti din nou pe geam, apoi zambind la ea. “Let’s talk about what’s here.”

Helene e cea care a distrus toate ideile pe care le aveai despre antipatia francezilor pentru romani. Ea si vreo inca alti zece francezi cu care ai stat de vorba in cafenele, ai petrecut in ore tarzii si ai mers la cursuri in fiecare dimineata. Sau poate ca asta se intampla doar pentru ca francezii acestia sunt Erasmusi si toata lumea stie ca Erasmusii sunt altfel. Ma rog, nu toata lumea, poate doar oamenii care au trait ce ai trait si tu.

Vecinii tai bulgari iti spun “See you later” in tramvai, iar dupa se opresc in statia garii centrale, isi dau bagajele jos si se pregatesc pentru o excursie de zece zile in Tarile Baltice. Si tu te gandesti ca ti-au fost dragi si ca e posibil sa nu-i mai vezi vreodata.

Partenerul tau de conversatie se uita la tine de desupra cafelei si zambeste si spune ca o sa-ti scrie.

“You challenge everything I know,” ii spui, in a treia ora a conversatiei.

“Doesn’t it feel great? “

La ultima petrecere a fost narghilea si muzica buna. Chitara a trecut din mana in mana si cineva a gasit o muzicuta, iar din fundal s-a auzit o voce de fata umpland incaperea. In mijlocul vostru turcul a cantat pana cand i-au sangerat degetele, in timp ce in camera de langa se auzea Britney Spears si oameni dansand. Dar el nu s-a oprit si nici muzicuta si nimeni din incaperea care miroasea inca a narghilea nu s-a desprins din spatiul acela o ora intreaga. Din cand in cand cineva il ruga sa faca dedicatii si cuvintele lui coborau asupra voastra trecand prin filtrul chitarii.

“I’ll sing you a song, Jazzy. “

Sunt -25 grade in Varsovia. Nu conta in dimineata in care te-ai intors la 6 acasa pentru ca vodca poloneza are rostul ei in a mentine o temperatura constanta si nici in noaptea cand, la ora 3, ai iesit afara sa sarbatoresti terminarea eseului cu oameni care voiau neaparat sa fumeze o tigara in ger.

Sunt -25 grade si in dimineata in care pleci. Si e un soare superb pe cer in timp ce toata lumea tremura in statie si oameni se misca fara un scop in aeroport. Nimeni nu pare sa vrea sa plece, desi asteapta toti imbarcarea. E un strain in aeroport care, cand crede ca nu te uiti, te priveste. Tu iti spui ca seamana cu Mihai Petre si ca e diferit de toti ceilalti oameni din aeroport, prin felul in care isi poarta paltonul lung si nu se misca din scaunul lui, dar ochii lui cuprind toata incaperea.

Schimbi doua avioane pana in Bucuresti si fiecare dintre ele are intarziere. Ajungi noaptea, intr-un capitala acoperita de zapada iar mana celui mai bun prieten e calda, dar nu e de ajuns. Cuvintele mor in autobuz si sunt ingropate in metrou, iar oamenii pe care ii vezi au nume si fete, dar incapacitatea de a se exprima pe intelesul tau iar tie iti zboara mintea la ceilalti, la oameni cu care vorbeai aceeasi limba, desi fiecare avea un grai nativ diferit de al tau.

Cafenelele in care se intalnea toata Europa palesc in fata ceainariilor cochete din Bucuresti. Trecatorii care te studiaza cu atentie pentru ca n-ai nici cel mai mic interes sa-ti maschezi accentul de moldoveanca nu seamana sub nici o forma cu polonezii tacuti si respectuosi care te privesc doar cu gandul si tac discret cand aud engleza in jurul lor. Totul e diferit, cand se presupune cand e de fapt acasa.

Trenul din Bucuresti are 3 ore intarziere, dar nimeni n-o spune asa, din prima, nu se cade. Intai sunt 30 de minute. Apoi 50. Apoi 70, 100,120... La 140 trenul dispare de tot de pe panou. Cu doua bagaje de 27 kilograme dupa tine mergi la Informatii si acolo ti se spune ca “e un tren la linia 11, ar trebui sa te duca la destinatie.”

Trenul ramane 11 ore in Ramnicu Sarat. Timp in care afli, fara sa ai cea mai mica intentie, povestea vietii domnisoarei din fata ta, de la locul de munca la numarul de iubiti (“ca doar stii cum e Bucurestiul!”. Stiu?), la drame de familie si Of-uri constante. Oh, cata iluminare! Oh, cum ti-ar fi fost mai bine fara astfel de confesiuni!

Dar drumul e inzapezit pentru ca, nu-i asa, autoritatile au fost “luate prin surprindere” pentru a mia oara. Si da-i Monser cu scandal in vagon si cuvinte infame si comedie, ca doar ai dus dorul peste hotare de asemenea exprimari de caracter. Un grup de doamne si domnisoare maestre in confectii se urca si coboara din tren in decurs de trei ore, pentru ca trenul tot nu vrea sa plece la Focsani. Cand pleaca, un domn stimabil le sfatuieste intelept “Nu plecati acasa fara sa va anuntati sotii, doamnelor! Nu faceti surprize de genul asta.” Apoi cineva scandeaza “Jos Basescu” si “Hai Arafat!” Un calugar se plimba de colo-colo instigand putin la cele nesfinte: un mic protest acolo, dar sa fim toti o voce, sa miscam trenul din loc.

Romania. In toate culorile ei.

Acasa e la fel de frig asa ca iti vine tare greu sa crezi ca ai plecat cu adevarat. Prietenii te iau in brate si tipa cand te intalnesc. Nu-ti ia mult timp sa realizezi ca nu doar viata ta s-a schimbat, in timp ce primesti vesti peste vesti si tot ce poti sa faci e sa privesti lung, fara replica.

Reverse cultural shock. Alter-ego preluand controlul. Cafenele si confesiuni.

Dor de aeroporturi si de posibilitatile lor nemarginite.

P.S.: Photo taken by Andrea Bauman. Center of Warsaw.

Acelasi sentiment in...

Leave a Reply