Posts Tagged ‘studenti’
In ultimii trei ani am participat, fara exagerare, la zeci de conferinte. Pentru una dintre ele am fost chiar si in comitetul de organizare. La celelalte am fost simplu participant, platitor sau nu de taxa de intrare, dar interesat cu siguranta de ceea ce aveau de impartasit speakerii/ trainerii din fata mea.
Amvazut in conferinte instrumente pentru purtatorii de sange tanar care sa-i ajute sa-si dea seama de mediul in care se invart, de oamenii pe care sa-i ia drept exemplu si de ce sesiuni de invatare au nevoie. Adica prilej de scos capul in lume, pe romaneste, si de acumularea unor noi si bune cunostinte.
Dar sunt unele lucruri care diferentiaza clar o conferinta de success, genul despre care scrii a doua zi cu toata convingerea, de una la care unii se incumeta sa mai dea pe langa, ca “merge-asa”.
Prin urmare asta e lista mea de lucruri care nu se fac la o conferinta, impartita pe categorii.
A. Pentru SPEAKERI.
1. NU ridici la cer compania pe care o reprezinti.
Ca si participanti ne bucuram de obicei cand vine un reprezentant al unei companii, ascultam cu interes cand acesta prezinta, IN LINII MARI, domeniul de activitate, valorile si cateva proiecte. Daca te incadrezi in acestea trei este perfect decent, iar daca vom avea nevoie de mai multe informatii te vom aborda intr-una dintre coffee break-uri.
Prin urmare n-ai nici un motiv sa ocupi jumatate din timpul pe care-l ai la dispozitie laudandu-ti compania. Descriindu-ti compania pe care o reprezinti cu lux de detalii. Nu de asta suntem acolo. Da, stim ca ai sponsorizat evenimentul, dar asta nu inseamna ca esti in fata noastra ca sa reciti poezia companiei, ci ca sa transmiti ceva. Da-ne noua sansa sa ne interesam, nu ne agasa cu detalii care ii vor face pe unii sa te vrea afara din sala cat mai curand.
2. NU spune lucruri pe care le stie toata lumea.
Ar trebui sa fie un lucru de baza, nu? Fiecare speaker este chemat, de regula, pentru a aduce un plus de valoare conferintei/ evenimentului. Sa spuna lucruri bazate pe experientele sale profesionale sau personale, iar nu sa aduca in discutie aceleasi retete de viata din programele TV sau din cartile de self-help. Adu ceva nou, spune-ne un lucru pe care l-ai trait doar tu, da exemplu de o situatie prin care ai trecut TU. Restul s-ar putea sa-l stim si noi. Si s-ar putea sa-ti pierzi credibilitatea.
3. NU te spovedi la conferinta.
Din moment ce esti in fata noastra ne intereseaza, IN LINII MARI, unde ai lucrat pana acum, ce studii ai, ce idei ai implementat. De aici si pana la a istorisi cat de tare te certai cu al tau coleg de banca din clasa a patra e o cale lunga pe care nu vrem sa o parcurgi. Regula de aur? Atata timp ca nu e ceva din care putem invata sau care sa ne smulga un zambet de relaxare, nu reusesti decat sa plictisesti.
4. NU veni nepregatit pentru vorbitul in public.
Ok, esti un speaker cu o experienta de viata din care putem invata toti ceva, dar esti timorat cand te afli in fata noastra. Intelegem asta. Ce nu intelegem este sa vii fara o structura a prezentarii care sa te ajute, sa nu stii exact ce vrei sa transmiti. Nu-ti cere nimeni sa fii extraordinar de carismatic, sa debordezi de energie sau sa spui cele mai bune bancuri. Dar fii sigur ca stii ce vrei sa spui.
5. NU ignora publicul.
Suntem acolo pentru tine. Unii dintre noi poate te admira, poate au venit la conferinta dorind sa asiste la prezentarea ta in mod special. Altii te stiu doar din auzite. Nu te comporta de parca noi nu existam, iar tu esti acolo ca sa livrezi o poezie invatata pe de rost. Uita-te in sala, observa cat de implicata iti este audienta si actioneaza corespunzator. Daca suntem toti pleostiti pe scaune, verificam telefoanele sau radem pe infundate, atunci ceva e in neregula. Garantat.
6. Bonus: fa mici surprize participantilor. Da, tu in fata esti un plus de valoare foarte mare si apreciem faptul ca impartasesti cu noi cunostintele tale, dar uneori o carte drept premiu pentru cel mai activ participant, sau posibilitatea unor internship-uri in compania pe care o reprezinti ti-ar face publicul de doua ori mai atent. Depinde doar de tine ce alegi sa oferi in plus.
B. Pentru PARTICIPANTI.
1. NU intra si iesi din sala de 10 ori pe ora.
Urmarim si noi un power-point, ascultam un speaker, incercam sa fim atenti. Stii tu, lucruri din astea care se mai intampla pe la conferinte.
2. NU intrerupe speaker-ul din 5 in 5 minute.
De obicei, dupa fiecare sesiune se aloca cinci minute pentru intrebari si feedback. Uneori mai mult. Asta inseamna ca acelea sunt minutele in care poti pune intrebarile notate pe agenda ta, sau poti comenta un anumit aspect al prezentarii. In minutele acelea, iar nu in timpul prezentarii in sine (decat daca ai argumente ca speaker-ul greseste sau dispui de un detaliu vital), nu din cinci in cinci minute. Pentru ca noi suntem acolo sa ascultam speaker-ul, iar nu pe tine. Data viitoare treci tu in fata si mai vorbim, pentru ca din scaunul publicului nu convingi pe nimeni prea tare.
3.NU te imbulzi la Coffee/ Lunch breaks
Ca nu-i frumos. Si pentru ca ai cei sapte ani de acasa.
4. NU agasa speakerii.
Si ei sunt obositi, si ei au fost atenti la sesiuni. Inainte de a-i aborda asigura-te ca nu ii intrerupi din drumul spre baie si vezi daca sunt dispusi sa vorbeasca cu tine. Unii dintre ei mentioneaza in timpul sesiunilor ca sunt deschisi la discutii mai detaliate pe durata pauzelor. Altii au un tren/avion de prins dupa. Daca e pauza de cafea propune-i speaker-ului sa mergeti la masuta de cafea astfel incat sa fii sigur ca e in largul lui (can’t keep a good man without coffee). Recunosc, asta nu-i o regula de nicaieri, doar un gest politicos care te-ar putea face sa cresti in ochii respectivului.
5. NU imparti carti de vizita in stanga si in dreapta.
Daca vrei sa faci networking e foarte bine pentru tine (eu una n-am fost niciodata maestra in arta networking-ului si am regretat asta), dar nu te arunca asupra tuturor celor prezenti impartind carti de vizita “fara numar”. E OK sa lasi cateva oamenilor pe care ii stii catusi de putin, sau cu care ti-ai dori sa colaborezi. Dar nu esti la targ.
6. NU barfi fiecare participant/speaker din sala.
Sa mai explic? Sa mai spun ca dupa ceva timp ajungi la un nivel in care toata lumea se stie cu toata lumea si barfa se propaga extrem de rapid?
6. NU deveni piscotar.
Esti acolo pentru conferinta, nu pentru produsele sponsorilor ei. E firesc sa vrei sa incerci ce are de oferit brandul care a sponsorizat evenimentul, dar de aici si pana la a te reprezi sa pui mana/ gura pe tot ce vezi… Judecati si singuri.
Cam acestea sunt observatiile mele dupa trei ani de mers pe la diverse conferinte si interactionat cu oamenii prezenti acolo. Tin, in mod expres, sa mentionez deci ca punctele atinse mai sus nu se refera la o singura conferinta, ci la experienta acumulata de-a lungul anilor (ca sa folosesc un limbaj de lemn-mobila vintage).
Acum ca ne-am inteles, ne vedem prin Iasi la conferinte, dragilor, eu vin cu dor de invatat de lucruri noi. Si poate ma ajutati voi la partea de networking. 
In drumul dinspre facultate spre covrigaria de la colt tu ai ajuns deja la New York si inapoi. Intre cursurile de la opt dimineata si intalnirea de tigara de la sase seara tu ai planuit deja pe la ce corporatii vei lucra si cat din lume o sa vezi. Intre doua carti al caror autori nu-ti spun nimic se afla o poza din viitor cu tine, masina ta si apartamentul dintr-un skycraper.
Pentru ca nu-i asa, toate astea se vor materializa in timp ce canti la chitara prin camine vecine sau iti dai unghiile cu oja noaptea tarziu. In timp ce alergi dupa autobuz esti tu sigur ca cineva iti planuieste un viitor maret si tot ce trebuie sa faci este sa mentii gandirea pozitiva si sa astepti momentul oportun sa fii remarcat. Ca, evident, un model de catwalk reperat in nu stiu ce colt de lume de care nici Columb n-ar fi dat in drumul lui spre India. Sau ca un geniu, suta-n suta, descoperit intr-un moment de sclipire in care sparge o parola de messenger, arza-l focu’ de baiet destept!
Nici miresemele parfumelor Chanel nu sunt atat de puternice ca aburii in care ne imbatam noi de vise de viata buna ce va sa vina sigur pe banda rulanta. Trebuie doar sa cascam ochii largi – dar largi de tot – la o serie de norisori roz care se vor transforma, gratie cascatului nostru, intr-un duh fermecat care ne va implini orice dorinta. Doar ca de cele mai multe ori in drumul spre paradis cascam gura la vitrine si riscam sa-si faca nevoile acolo o cioara.
Da, sigur e bine. Sa te plimbi noaptea prin oras si sa-ti imaginezi ca detii un cod secret prin care strazile ti se vor asterne la picioare, dar dimineata ar trebui sa vezi mai bine si sa scapi si de mahmureala. E frumos sa strigi de pe acoperisul vreunui bloc ca lumea e a ta, dar cumva ar trebui sa o si cuceresti.
“Fatah, lasa ca in cativa ani o sa fim si noi ca astea, tu! O sa avem si noi salarii sa mergem la Paris in vacante!”
Sa va dea Dumnezeu mult noroc, fetelor!
Dar pana atunci, singura metoda sigura de a face bani si a cuceri vise e munca inteligenta. De abia dupa aia se striga:
“Jackpot, Baby!”
Sursa foto: weheartit.com
“I’m asking you out!” spune Helene si rade. In strada inghetata din mijlocul Varsoviei rasetul ei vine in contradictie cu tacerea deplina a celor din jur si zapada aliniata la marginea trotuarului. Dar ea zambeste scotand capul din esarfa trecuta de 2 ori in jurul gatului si face semn din mana inainte sa dispara la coltul strazii pe care se plimba Chopin acum doua secole.
Va vedeti joi si in timp ce ea iti gateste risotto si tu sorbi dintr-o cafea imensa, ora de pe telefonul tau se schimba in secunda in care il privesti. Vorbiti despre Franta, despre Romania, despre planuri de viitor si oameni din prezent.
“You’re leaving in two weeks.”
“Yeah. Let’s not talk about this,” spui si te uiti din nou pe geam, apoi zambind la ea. “Let’s talk about what’s here.”
Helene e cea care a distrus toate ideile pe care le aveai despre antipatia francezilor pentru romani. Ea si vreo inca alti zece francezi cu care ai stat de vorba in cafenele, ai petrecut in ore tarzii si ai mers la cursuri in fiecare dimineata. Sau poate ca asta se intampla doar pentru ca francezii acestia sunt Erasmusi si toata lumea stie ca Erasmusii sunt altfel. Ma rog, nu toata lumea, poate doar oamenii care au trait ce ai trait si tu.
Vecinii tai bulgari iti spun “See you later” in tramvai, iar dupa se opresc in statia garii centrale, isi dau bagajele jos si se pregatesc pentru o excursie de zece zile in Tarile Baltice. Si tu te gandesti ca ti-au fost dragi si ca e posibil sa nu-i mai vezi vreodata.
Partenerul tau de conversatie se uita la tine de desupra cafelei si zambeste si spune ca o sa-ti scrie.
“You challenge everything I know,” ii spui, in a treia ora a conversatiei.
“Doesn’t it feel great? “
La ultima petrecere a fost narghilea si muzica buna. Chitara a trecut din mana in mana si cineva a gasit o muzicuta, iar din fundal s-a auzit o voce de fata umpland incaperea. In mijlocul vostru turcul a cantat pana cand i-au sangerat degetele, in timp ce in camera de langa se auzea Britney Spears si oameni dansand. Dar el nu s-a oprit si nici muzicuta si nimeni din incaperea care miroasea inca a narghilea nu s-a desprins din spatiul acela o ora intreaga. Din cand in cand cineva il ruga sa faca dedicatii si cuvintele lui coborau asupra voastra trecand prin filtrul chitarii.
“I’ll sing you a song, Jazzy. “
Sunt -25 grade in Varsovia. Nu conta in dimineata in care te-ai intors la 6 acasa pentru ca vodca poloneza are rostul ei in a mentine o temperatura constanta si nici in noaptea cand, la ora 3, ai iesit afara sa sarbatoresti terminarea eseului cu oameni care voiau neaparat sa fumeze o tigara in ger.
Sunt -25 grade si in dimineata in care pleci. Si e un soare superb pe cer in timp ce toata lumea tremura in statie si oameni se misca fara un scop in aeroport. Nimeni nu pare sa vrea sa plece, desi asteapta toti imbarcarea. E un strain in aeroport care, cand crede ca nu te uiti, te priveste. Tu iti spui ca seamana cu Mihai Petre si ca e diferit de toti ceilalti oameni din aeroport, prin felul in care isi poarta paltonul lung si nu se misca din scaunul lui, dar ochii lui cuprind toata incaperea.
Schimbi doua avioane pana in Bucuresti si fiecare dintre ele are intarziere. Ajungi noaptea, intr-un capitala acoperita de zapada iar mana celui mai bun prieten e calda, dar nu e de ajuns. Cuvintele mor in autobuz si sunt ingropate in metrou, iar oamenii pe care ii vezi au nume si fete, dar incapacitatea de a se exprima pe intelesul tau iar tie iti zboara mintea la ceilalti, la oameni cu care vorbeai aceeasi limba, desi fiecare avea un grai nativ diferit de al tau.
Cafenelele in care se intalnea toata Europa palesc in fata ceainariilor cochete din Bucuresti. Trecatorii care te studiaza cu atentie pentru ca n-ai nici cel mai mic interes sa-ti maschezi accentul de moldoveanca nu seamana sub nici o forma cu polonezii tacuti si respectuosi care te privesc doar cu gandul si tac discret cand aud engleza in jurul lor. Totul e diferit, cand se presupune cand e de fapt acasa.
Trenul din Bucuresti are 3 ore intarziere, dar nimeni n-o spune asa, din prima, nu se cade. Intai sunt 30 de minute. Apoi 50. Apoi 70, 100,120... La 140 trenul dispare de tot de pe panou. Cu doua bagaje de 27 kilograme dupa tine mergi la Informatii si acolo ti se spune ca “e un tren la linia 11, ar trebui sa te duca la destinatie.”
Trenul ramane 11 ore in Ramnicu Sarat. Timp in care afli, fara sa ai cea mai mica intentie, povestea vietii domnisoarei din fata ta, de la locul de munca la numarul de iubiti (“ca doar stii cum e Bucurestiul!”. Stiu?), la drame de familie si Of-uri constante. Oh, cata iluminare! Oh, cum ti-ar fi fost mai bine fara astfel de confesiuni!
Dar drumul e inzapezit pentru ca, nu-i asa, autoritatile au fost “luate prin surprindere” pentru a mia oara. Si da-i Monser cu scandal in vagon si cuvinte infame si comedie, ca doar ai dus dorul peste hotare de asemenea exprimari de caracter. Un grup de doamne si domnisoare maestre in confectii se urca si coboara din tren in decurs de trei ore, pentru ca trenul tot nu vrea sa plece la Focsani. Cand pleaca, un domn stimabil le sfatuieste intelept “Nu plecati acasa fara sa va anuntati sotii, doamnelor! Nu faceti surprize de genul asta.” Apoi cineva scandeaza “Jos Basescu” si “Hai Arafat!” Un calugar se plimba de colo-colo instigand putin la cele nesfinte: un mic protest acolo, dar sa fim toti o voce, sa miscam trenul din loc.
Romania. In toate culorile ei.
Acasa e la fel de frig asa ca iti vine tare greu sa crezi ca ai plecat cu adevarat. Prietenii te iau in brate si tipa cand te intalnesc. Nu-ti ia mult timp sa realizezi ca nu doar viata ta s-a schimbat, in timp ce primesti vesti peste vesti si tot ce poti sa faci e sa privesti lung, fara replica.
Reverse cultural shock. Alter-ego preluand controlul. Cafenele si confesiuni.
Dor de aeroporturi si de posibilitatile lor nemarginite.
P.S.: Photo taken by Andrea Bauman. Center of Warsaw.
Nimic nu se compara cu doza aceea de adrenalina pe care n-ar trebui s-o simti.
E intotdeauna ultima tigara, care se dovedeste a fi atat de buna incat trebuie sa mai incerci inca una. Si apoi realizezi ca nu prea le-ai simtit pe primele doua si daca tot trebuie sa spui STOP atunci trebuie sa te bucuri din plin inainte; praznic inainte de inmormantare nu? Dar daca tot e petrecere, atunci ar face bine sa fie memorabilia asa ca hai sa fie un pachet intreg. E ultima oara.
In drumul dintre noi, cei de azi si noi, cei de maine, sunt o multime de ultime dati. Dar pentru cat avem noi nevoie doza initiala nu e niciodata de ajuns.
Spune-mi daca o ciocolata mancata pe ascuns are vreodata acelasi gust cu cea pe care nimeni nu ti-o interzice. Daca atunci cand bei ultimul pahar nu iei inghituri mai mici si nu le savurezi mai mult . Daca alcoolul nu te incalzeste intr-un altfel decat toate paharele de dinainte. Daca nu abia asteptai sa-ti spuna cineva sa te opresti ca sa poti sa te revolti si sa ceri inca un rand.
Ce doza inseamna supradoza?
E intotdeauna o slujba de inceput care nu ia decat patru ore. Dar vine cu un salariu si banii trebuie sa circule. Apoi trebuie sa vina mai multi. Apoi orele tale de lucru se dubleaza si timpul tau se injumatateste. Dar tu trebuie, pur si simplu trebuie sa cheltui, lucrurile pe care le poti atinge stau agatate in vitrine ca femeile ieftine pe autostrada.
Si sunetul muzicii trebuie sa fie intotdeauna mai tare, nu? Bass-ul trebuie sa duduie, boxele trebuie sa explodeze, mai tare, intotdeauna mai tare.
Nu e niciodata ultima noapte, nu? Dar iluzia unei ultime nopti face totul de zece ori mai bun. Fiecare miros se intensifica, fiecare atingere e memorabilia, fiecare schimb de priviri un pic salbatic. O despartire inseamna o noua impacare. Nu face bine nimanui, dar nu e niciodata de ajuns. Mai mult, intotdeauna mai mult.
Supradoza.
Adrenalina. In doze mari pana vibrezi. Uitarea de sine dupa zece episoade ale unui serial din care am promis sa vedem doar doua. Noaptea nedormita cand cartea din mainile noastre are intotdeauna un capitol care e ultimul. Numarul pe care il formam din nou si din nou.
Viteza masinii in cursa cu noi de la miezul noptii.
Ce doza inseamna supradoza?
Sursa poza: Cassey Brooks photography si weheartit.com
Citeam recent in ziarul Gandul ca Ministerul Educatiei iar face restructurari, fumuri de idei in care nu mai crede nimeni.
Dar pentru ca legea e lege, elevii romani – cei care n-au trecut bacul si care au ajuns in ochii lor la un nivel delirant de incompetenta, cei care s-au lepadat deja de orice credinta cum ca scoala poate sa insemne un lucru pozitiv – trebuie sa mai treaca prin niste experimente esuate. Asa, de dragul restructurarii.
S-au gandit de data asta ca ar fi bine sa testeze elevii de cum pun piciorul in scoala, la toamna. Asta imi miroase a pedeapsa in vazul lumii pentru toti din cauza celor care au picat bacul. In septembrie, fiecare dintre ei o sa dea teste peste teste din aceeasi materie chinuitoare pe care o baga pe gat cu sila. Dupa o vara in care s-au scarbit de temele de vacanta (pe care le-am urat cu toata patima in liceu si pe care acum le vad la elevi sub forma de sute de exercitii la matematica si esee la romana) si au injurat fiecare ecuatie acum mai sunt si testati la orice materie? In regim organizat chiar?
Drag Minister al Educatiei si din ce anume testezi dumitale? Din matematica pe care, dupa terminarea liceului, elevul n-o mai aplica nicaieri in viata lui sau din romana in care nu este inclus mai nici un autor strain, incat ar crede elevul ca literatura intrega e scrisa exclusiv de romani. Ce sens au Victor Hugo sau Oscar Wilde, daca il avem pe Sadoveanu ne-am rezolvat!
Dar teste de evaluare dadeam si eu in fiecare an, la inceputul scolii, de-mi era atat de drag liceul incat as fi vrut sa nu-l vad decat in pauza (si o spune asta un elev care a avut medii mari de tot). Chestiunea e ca, dupa rezultatele acestor testari, fiecare clasa va intra intr-o anumita categorie. Oana Badea, secretar de stat Ministerul Educatiei spune ca, citez din Gandul”
“Nu e nici urmă de discriminare. Nu e o ierarhie afişată public. Are legătură cu programul de lucru al profesorului, nu cu clasamentele. Părinţii nu trebuie să se îngrijoreze. Noi nu facem ierarhizări. Copilul va scrie cât ştie. Asta este oglinda lui”
Serios? Mai degraba oglinda unui sistem ratat care cere totul fara sa dea nimic. Pentru ca atat de putine lucruri invatate in scoala chiar sunt folositoare dezvoltarii personale si profesionale ale elevului. Poate oglinda incompetentei celor care iau masurile acestea.
Pentru ca, inca o data, se cere totul de la elev fara sa i se dea nimic. Si el iar o sa se simta neputincios si aratat cu degetul de parinti –care o sa-i tipe ca nu invata -, de media – care il arata drept un cap al tuturor rautatilor-, de profesori – care vor mazgali in catalog niste note care ii vor scrie ratare pe frunte.
Oh, scolarii nostri!
Un singur lucru bun vad in toate masurile astea: introducerea orelor de intelegere a unui text in programa pentru clasele I-IV. Dar daca textele raman aceleasi relicve, daca nu se ia in discutie nici un autor contemporan, iar daca istoria inca se preda gresit atunci la ce bun?
In sistemul meu ideal de invatamant elevii ar invata cum sa deosebeasca o carte buna de una proasta, altfel incat pustoaicele de liceu sa nu mai citeasca tot felul de balarii si dupa sa se simta inaltate deasupra gloatei” ca ele citesc.”. Fetito, n-ai valoare, zau!
In sistemul meu ideal de invatamant elevii ar avea ore de orientare profesionala si activitati de dezvoltare personala incluse in programa. Si macar o data pe luna ar fi conectati cu vesti despre concursuri internationale si initiative concepute special pentru ei. Astfel incat sa nu mai toceasca ore ca sa treaca un test ci sa invata ce inseamna conexiunea la lumea exterioara.
In sistemul meu ideal voluntariatul ar fi promovat pana la refuz, ca metoda de a deschide mintea si a vindeca de prejudecati.
Matematica invatata ar fi chiar cea folositoare si aplicabila.
Geografia n-ar include numai fiecare ungher din Romania ci elevii ar descopera America, Africa si Asia. Oh, chiar si putina Australia, dar poate sunt pretentioasa de acum, e prea mult.
As chema cadre universitare sa predea istorie pentru ca majoritatea profesorilor de liceu nu fac decat sa dicteze dintr-un manual invechit si prost, fugariti de programa, astfel incat copilul nu mai simte nici un gust pentru actele de curaj ale stramosilor, ci inghite niste ani pe care oricum o sa-i uite in doua saptamani.
In sistemul meu ideal de invatamant s-ar preda filosofia ca materie care te invata sa te gandesti de doua ori si ecologia ca materie care iti releva, draga elev, ca e mai bine sa vrei sa ajungi bogat ca sa iti cumperi o cabana la munte decat un SUV.
Si as angaja profesori care chiar isi doresc sa faca meseria asta, astfel incat sa fie in stare sa transmita elevilor de ce manelele nu inseamna muzica si ca Buddha Bar nu e un veceu public la care se servesc bauturi. Care sunt in stare sa explice pustoaicei de 15 ani ca menirea ei in viata nu este sa aiba silicoane si sa traiasca pe banii “bunicului” cu bani.
Pentru ca oamenii iesiti din sistemul asta vor fi cei care vor tine in palme Romania de maine.
Tu cum vezi sistemul ideal de invatamant?
Sursa poza: blogs.smarter.com
Iti spui ca e unul dintre acele lucruri de care n-o sa te apuci niciodata.
Cei 10 ani ai tai s-au transformat in 14 si apoi 18 iar singurii care fumau in jur aveau aura unor nelegiuti, un fel de paria ai societatii, cum ti-i prezentau parintii. Erau inconjurati de un sentiment de neliniste tocmai ei, care credeau ca au gasit linistea. Linistea amestecandu-se in aer cu fumul de tigara, alb in noapte ca matasea din lenjeria unei mirese.
Erau cumva zbuciumati si marcati de un tatuaj pe care numai tu si cei care nu se atinsesera de tigari aveau puterea sa le vada.
Si ei erau acolo, impartind bucati de tutun si ratacind brichete. Razand atat de tare dupa magazinul din colt, incat te intrebai la ce bun sa se mai ascunda. Ca actorii pe scena unui spectacol minunat. Intorcandu-se din pauza cu ochii aiurea si un sentiment de culpa colectiva care se transforma intr-o placere superioara. Si tie ti se parea ca or sa si-o ia toti pe copca la un moment dat.
Acelea erau credintele tale atunci.
Si aveai un diriginte, iti amintesti perfect cum, in clasa a doisprezecea a intrebat pe un glas sobru, de parca stia deja raspunsul, cati dintre voi fumeaza. Au ridicat doar doi mana si nu v-a crezut pe nici unul, desi era adevarat. S-a facut ca va crede pana la urma dar a spus ca oricum, majoritatea dintre voi o sa fumeze pana la terminarea facultatii. Si ca e o prostie.
Ai aprobat ferm si apoi te-ai uitat linistita la colega de banca. Bai, ce fericite erati voi in nevinovatia si necontaminarea voastra! Sigur voi doua veti trai mai mult invartind pe degete, in loc de tigari, suplimente naturiste.
Si apoi ai aflat ca oamenii aceia nu sunt atat de rai. Dar sunt atat de multi… Cumva toti inca rad tare, dar rasetul lor are alt ecou. Si apoi se intorc in aceeasi incapere in care esti si tu si glumesc in continuare. Despre lucruri de care tu n-ai habar, de parca au trait intr-o realitate paralela in cele cinci minute cat au fost plecati “jos, la un fum!”.
Te uiti la ea. Dezaprobator. Si ea stie. Dar cumva, stangaci inca, tine intre doua degete un bat alb pe care apoi il duce intre buze. Si il aprinde chinuindu-se, pentru ca tu inca te uiti transant, dezaprobator, asteptand sa se opreasca. Nu se opreste, doar intoarce capul in alta parte, in timp ce ochii tai inca o acuza si mintea ta nu intelege cand s-a apucat. O tigara se transforma in doua, doua se transforma in trei, iar intre timp cineva ii cere un foc. Te uiti la mana si la fața care ia bricheta, aprinde o tigara si apoi se chinuie sa inceapa o conversatie. Ea rade putin si apoi intoarce spatele. Dar se simte bine.
Tu taci. Se ofera sa-ti dea si tie o tigara. Sa te invete. Tu ai incercat mai demult. Dunhill negre, ti-au ars gatul la doua noaptea, iar el s-a uitat la tine razand impaciuitor. “Ai irosit tigara,” ti-a zis, razand. Apoi a tacut cateva clipe, inghetat in zapada si s-a uitat lung la tine” Te-ai ametit?” ”Nu, nu simt nimic.”
Se spune ca oamenii se apuca de fumat din curiozitate sau dintr-o depresie amoroasa. Tu n-ai stiut de ce ,un an si ceva mai tarziu, primavara, dimineata, ai intrat in magazinul de langa facultate si ai cerut un pachet de tigari (stiai de care de la altii). Si o bricheta. Le-ai ascuns rapid in geanta si ai mers la cursuri cu un zambet triumfator.
Pe prima n-ai incercat-o singura. Ai fost la o prietena careia i-ai destainuit repede achizitia. A ras de tine si de cum tii tigara. Ti-a spus ca nu asa se face, dar ce mai conta?
Au mai aflat altii pe parcurs. Nici unul nu s-a uitat cu ochi buni la tine, nici chiar fumatorii. Ti-au amintit de tine din liceu. Pana la urma un pachet s-a transformat in trei. Apoi o luna de pauza, pentru ca nu-ti placea cum se adancea mirosul de tutun sub unghii si nu iesea cu nimic. Si cum se imbacsea parul, parul tau cel lung, care miroase intotdeauna a balsam si iti mangaie umerii, de parca i-ar imbratisa. Pana ai descoperit Kent Menthol. Dupa care ai descoperit ca nu-ti ajung banii. Si ca nu, nu stii sa fumezi cum trebuie.
Asa ca ai transformat toata tarasenia intr-un experiment personal. E ceva incredibil de intim in felul cum iti aprinzi tu tigara. Nu-ti place sa te vada nimeni cand focul prinde viata din varful brichetei tale albastre, nu vrei sa faci asta cu nimeni in preajma, decat daca ti-e drag. E un tabiet de noapte sau de situatie. Parintii n-au nevoie sa stie. Undeva, dupa ora 12, te ridici pe pervaz, cu genunchii aproape de piept si capul pe spate, cautand aiurea luna pe cer. Fumul se aseaza inauntru si toate gandurile rele afara. E liniste, cumplit de liniste si de bine iar noaptea vezi intotdeauna focul din varful tigarii. De o parte e camera ta, de cealalta cerul e un acoperis imbracat in haine de carnaval.
Ai observat, in ultimele luni ca nu te mai deranjeaza fumul din cafenele, dar inca urasti cand cineva iti sufla fumul in fata. Fum greu pentru ca altii sunt atinsi mult mai greu ca tine, temerari. Pentru ca atunci cand stingi tigara, martora a fiecarei rataciri a ta, stii ca e doar o copie falsa a actului in sine: fumul nu ajunge niciodata in plamani, ci iese intotdeauna repede afara si-l urmaresti secunde bune planand in fata ferestrei tale.
Si apoi revii la laptop si scrii. Pe fereastra larg deschisa o sa intre tantarii, iar mirosul o sa iasa afara. Si atunci revezi in gand filmele cu artistii cu buzunarele goale si tigari intre buze. Oh, da, fetito, tu fumezi cum fac artistii celebri si cum se indarjesc pustii de 13 ani, disperati sa creasca mai repede. Vezi poate reusiti toti sa puneti de-un cancer.
Dar pana una-alta esti destul de tanara incat sa ingropi o intreaga filosofie intr-un pachet de tigari.
Poza de pe sharenator.com, via Dana.
La 20 de ani, sa traiesti din banii tai pare the ultimate Romanian dream.
Cum ar striga un rapper american “I made it!” in timp ce-si agita bling-bling-urile in fata camerei, cam asa ar arata si tanarul roman cu salariul in mana. De fericire, parca ar si uita ca banii aia sunt de fapt insuficienti pentru toate visurile lui.
Majoritatea tinerilor care lucreaza(studentii mai ales) o fac, nu de dragul banilor extra, de buzunar, ci pentru ca parintii nu-i pot intretine, iar sa faci o facultate costa. Job-ul nu apare la ei ca un moft, o “experienta”, ci o necesitate.
Urmeaza apoi cei care au nevoie de “experienta la CV”. Care trimit CV-uri in zeci de parti si incearca tot felul de slujbe pentru cate 2-3 luni.
In cele din urma apar si capriciosii. Cei pentru care lumea e intotdeauna mai buna atunci cand au si un job part-time in urma caruia pot sa se planga seara ca sunt obositi. Si in urma caruia au bani de haine mai bune si calatorii in afara orasului la sfarsit de saptamana.
Job.
“Aveti vreun job?” intreba un trainer la o conferinta recenta. Multe priviri pierdute si nici o mana sus. “Foarte bine faceti, veti avea toata viata timp sa lucrati, bucurati-va de perioada de acum.”
Evident, a avut parte de multe sprancene ridicate. Inclusiv ale mele. Temerara studenta care si-a facut un CV si a fost la un interviu. Nimic nu te trezeste mai bine la realitate ca un interviu. Cand crezi ca ai plecat de acasa cu toate temele facute, ca sa descoperi ca nu e nici pe departe asa. Cand realizezi ca de fapt nu-ti doresti ce ti se ofera.
Pentru ca ai in fata perspectiva unor 8 ore zilnice de lucru si o responsabilitate pentru care nu esti inca pregatit. Pentru ca tot entuziasmul tau nu poate fi un adversar veritabil pentru orele nedormite din sesiune, cand trebuie sa-ti dai examenele si sa recuperezi seminariile pierdute.
Nu sunt prea multi cei care s-au imbogatit dintr-un job in timpul facultatii, dar pana la urma esti tu acolo, muncindu-ti nervii si sanatatea si trebuie sa vezi exact pe cat esti dispus sa faci asta. Pentru ca poti sa ai bani de iesit in oras cu prietenii, dar s-ar putea sa descoperi ca nu mai ai timp pentru asta. Pentru ca s-ar putea sa faci bani de platit taxa la facultate, dar sa nu apuci sa mai treci pe la facultate.
Sfatul meu? Gandeste-te de doua ori acum, cand inca ai sansa de a alege si nu cand te afunzi in deadline-uri, inainte de a descoperi ce iti place de fapt. Pentru ca, daca tot e sa te aventurezi pe drumul asta, atunci ar fi bine sa ai parte de o aventura intr-un domeniu care iti place cu adevarat.
Desigur, J, aici de fata, n-ar spune “NU!” unui part-time job sau, si mai bine, unui internship. Now those are true wonders.
Tu ce ai alege?
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments