Posts Tagged ‘societate’
Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine ma demotiveaza des aceasta comparatie dintre vremurile trecute si vremurile actuale, prin prisma careia se lauda unii cum s-au descurcat ei bravi in vremurile grele.
De genul “Ei, ce-ti trebuie tie atata facultate? Pe vremea mea aveau oamenii meserii serioase si iaca au trait si bine si fara atata carte.”
sau “Ce-ti trebuie tie laptop? Ce sa-ti povestesc, va dati toti moderni!”
Sunt cuvintele unei mamaie pusa pe polemica de dragul polemicii, sau a unor parinti extra-moralisti care vor ca plodul lor “sa ajunga mare”, dar nu inteleg ca astazi nu se mai ajunge mare in acelasi fel in care se ajungea acum 30 de ani.
Dar au acesti Monseri o mandrie a dreptatii in ei de nu-ti vine sa crezi! Ce-i cu descoperirile astea revolutionare, cu obiceiurile astea noi.?Atata timp cat oamenii nu mai ajung inca o data pe Luna sunt doar mofturi! De parca omul ar reusi sa ajunga pe Luna tot cu Apollo 11 (asta daca nu bagam in seama conspirationistii, care spun ca de fapt omul nici n-ar fi pus piciorul pe teren selenar).
Dar tocmai inadaptarea asta opreste progresul de nu-ti vine sa crezi. In mod clar nu tot ce e nou e si bun, dar tot ce e nou trebuie intai studiat si abia apoi declarat rau sau bun. Ca daca ne batem cu pumnul in piept ca timpurile noastre au fost glorioase si astazi lumea nu face decat sa se invarta in jurul cozii, atunci o s-o cam patim si o sa ramanem undeva in umbra societatii, cu o eticheta pe care scrie” inadaptat social” lipita in frunte.
Cam cum sunt unele companii care inca sustin ca promovarea pe internet este un moft si intind in orase zeci de metri de afise ultrascumpe la care nu se uita decat tractoristii plictisiti la semafoare. Cum sunt inca zeci de mii de studenti care se asteapta ca doar terminand o facultate sa se realizeze profesional intr-un mod remarcabil. Cand nici macar facand facultate+internship+voluntariat+alte mii de lucruri n-ai nici o siguranta.
Cum sunt unii oameni care nu realizeaza ca planeta se schimba radical de la o zi la alta.
Si atunci ma intreb ce-o sa le spunem noi copiilor nostri in vreo 20 ani? “Bai, Gigele, ce vrei tu birou cu touchscreen, eu pe vremea ta nici tableta n-aveam!”
Ah si tare fericit ai fost!
Sursa foto: mirrored-minds.net
Chile, niciodata n-am crezut ca voi ajunge aici. Stiam doar ca e la dracu-n praznic. Si ca are vecini faini ( Argentina, Peru etc ). A fost ceva de moment ( aveam o viata super linistita in Iasi, poate chiar prea linistita; poate de asta am decis sa ma nelinistesc putin. si ce bine ca a fost asa !)
Imi spune Amalia dintr-o rasuflare. Ma rog, scrie pentru ca din cauza diferentei de fus orar si a faptului ca e la mii de kilometri departare nu prea am avut cum s-o scot la o cafea sa-mi povesteasca live. Ea e acolo, in dimineata de primavara din Santiago, in pantecele unui oras imens si eu aici, in dupa-masa de toamna intr-un oras frumos, dar inghetat de frig.
Pe Amalia o cunosc de doi ani si cand ne-am intalnit prima data nu stiam ca vom avea in comun faptul ca acum fiecare e intr-o alta parte de lume. Nici macar cand am lucrat impreuna intr-o echipa nu stiam ca in vreo sase luni o sa ni se para ca asta a fost intr-o alta viata. Cand ne-a spus “Plec in Chile pentru 2 luni” am sarit toti in sus sa o felicitam dar nici unul dintre noi, ceilalti cinci membrii ai echipei nu intelegea exact ce inseamna asta. Acum e de sase luni acolo.
La sfarsitul lui mai s-a produs ruptura haha ( am parasit teritoriul patriei ), am jumatate de an aici deja, la 13.000 km distanta de casa ( oh God !). Am ales sa plec doar din iubirea pt AIESEC, pt ca cei din Santiago mi-au dat ocazia sa fac ceea ce-mi doream ( o pozitie de conducere), lucru care nu s-a intamplat in Iasi. Dar ce bine ca nu s- a intamplat in Iasi !
Cand spune AIESEC Amalia spune cel mai mare ONG international (prezent in 110 tari) condus de studenti. Care are locale atat in Iasi, cat si in Santiago. Noi, cei de acasa, eram obisnuiti cu oameni care fusesera in India, Mexic sau chiar Afghanistan. Dar cand Amalia ne-a spus ca pleaca in America de Sud… Apoi ne-am imaginat-o pe ea 22 de ani, studenta la Comunicare, cu un entuziasm contagios de fiecare data intr-o tara latina… am stiut ca i se potriveste ca o manusa.
Acasa am intalnit prejudecati dar si suport. Fara ai mei n-as fi ajuns nici pana la Bucuresti, imagineaza-ti pana la Santiago de Chile ( cu escala la Paris si Sao Paulo ). Ai mei m-ar fi vrut insa langa ei. Si eu ii vreau langa mine.
Si noi am fi vrut-o langa noi. Am simtit ca ii e dor de casa mai ales in primele doua luni cand posta constant pe Facebook-ul pritenilor mesaje de dor: de casa, de ei, de tara, de tot ce cunostea. In primele luni cuvantul “dor” prima ca o definitie a tot ceea ce nu mai parea sa fie al ei. Cand ai pe cineva plecat departe te gandesti ca viata acelui cineva e brusc de zece ori mai buna. Spui tuturor cat de dor iti e de ea si te plangi apropiatilor prin cuvintele “Nu stii cat de greu este sa ai pe cineva departe!” Dar nimeni nu realizeaza cum e sa-i ai pe TOTI departe.
Prima saptamana in Santiago?
No sleep, no sleep, no sleep. Nu puteam sa dorm, caci era diferenta de fus orar ( jumatate de zi ) iar camera in care ma cazasem ( in care locuiesc si acum, slava Domnului ) avea o terasa frumoasa tare cu vedere spre cea mai inalta cladire din America de Sud. Cladirea nu are nimic special, e doar un bloc al naibii de inalt, dar simplul fapt ca eu aveam acces la aceste cuvinte (”cea mai inalta cladire din America de Sud”), nu ma lasa dom’le sa dorm. Trebuie sa recunosc ca in prima saptamana am cunoscut doar o fatada a orasului ( cea bogata, cu servitoare cu uniforme roz pe strada, care plimba cainii sau fac cumparaturi cu lista, cu blocuri cu fantani arteziene si tot felu de pamplaisir-uri in curte, jeep-uri, etc ). Caci Chile nu inseamna doar asta. O sa va zic mai acus ce inseamna.
Trebuie sa recunosc ca mancarea si bautura nu m-au dat pe spate pentru ca sunt foarte asemanatoare cu ale noastre ( carne, oua, mamaliga, orez, cartofi). De multe ori toate deodata. Pe bune.
Ahh, cutremurele…da…ma cutremura gandul primului cutremur pe care l-am simtit. Sunetul unui cutremur ma face sa cred ca stiu cum suna sfarsitul lumii. Sunetul e oribil si cel mai nasol e ca nu stii niciodata cand se va termina, daca va creste in intensitate, daca te ia naiba…Dar acum un cutremur nici nu ma mai trezeste din somn daca sunt prea obosita ( in viata totul tine de obisnuinta , v-am zis, nu ? )
Si apoi, ce afli despre tine cand esti departe de tot ce stii? Totul.
Eu sunt o tipa super personala si nu pot sa supravietuiesc fara sa zic Te iubesc, Iarta-ma, Mi-e dor. Fara sa intreb De ce?, Cand?, Cum? Fara sa ma bag in treburile altuia si sa-mi dau cu parerea. Fara sa ma enervez. Asta credeam pana sa ajung in Chile. Aici mi-am dat seama ca sunt o fata fina, educata, o fata misto cu calm, rabdare, care nu ridica tonul, care striga Sanatate cand cineva stranuta, care zice Multumesc cand primeste ceva. Da. Prin comparatie mi-am dat seama ca sunt super misto. 
Mi-a placut insa cultura lor de Almuerzo (pranz). Aici, totul se planuieste in functie de ora pranzului. Nimeni nu sare peste ora pranzului. Chilianu’ tre sa manance. Empanada trebuie sa umple stomacu, pentru ca chilianu’ sa poata gandi.
Pentru mine cultura latina a insemnat o buna bucata de timp filmele lui Almodovar si cartile lui Garcia Marquez. Un vartej de oameni care pun pasiune in orice chemare, chiar daca ii cheama in intuneric. Intre izbucnirile Penelopei Cruz si dragostea tacuta a lui Florentino Ariza, care iubeste zeci de ani o singura femeie, acolo plecase, cel putin in mintea mea, Amalia. Amelie, cum o poreclisem noi pentru ca stia foarte bine franceza. Dar a invatat foarte repede si spaniola. Asa incat sa-i cunoasca pe Chileeni. Si ei pe ea.
Ii vad destul de bine chiar daca nu port ochelari. Mai ales la 7 seara cand tot Santiago-ul se intoarce acasa, si-l gasesti la metrou. Pe el, pe tot orasul. Pe ei, pe 8 milioane de locuitori.
Imi place transportul. Pot sa sun la un numar gratis, sa zic pe ce strada sunt, iar ei imi spun ce mijloc de transport sa iau ca sa ajung unde vreau eu. At the end of the day, e un oras cu 8 milioane de locuitori. M-am plimbat eu asa dar n-am cum sa stiu nici 25% din toate strazile.
Imi place ca gasesc tot felul de gastronomii ( aici am descoperit coreana si japoneza).
Initial “aventura din America de Sud” trebuia sa dureze doua luni. Amalia e inca acolo. De ce?
Pentru ca Santiago are ceva ce Iasi si nici Bucuresti nu are. Are o tenta de Europa super dezvoltata, iar pe deasupra sunt in America de Sud. Pot sa fac 3 ore cu avionul pana in cel mai arid desert din lume ( ceea ce am si facut ), pana la Ecuador sau pana in padurile amazoniene.Am vazut jumatate de Chile din autocar dar n-am vazut nimic. Pentru ca jumatate de Chile e desert pustiu, cu iesire la Oceanul Pacific. Restul e format din multi munti al naibii de inalti. Inca nu l-am vazut. Imi place insa Santiago.
Si pentru ca nu am luat inca tot ce pot de aici. Sunt la mama naibii, I’d better be enjoying it all !!!
Mai stiu de la Amalia ca viata in Chile este scumpa. Si ca oamenii militeaza constant pentru o viata mai buna, pentru acea schimbare care sa-i aduca la nivelul unei Europe care pentru ei e un fel de American Dream. Citisem despre aceeasi stare de spirit in marturisirile cuiva care locuiese doua luni in Buenos Aires, Argentina.
Dar pe ea am intrebat-o despre tineri. Despre ce ne arde, despre ce ne doare: sansele lor.
In fiecare joi si vineri, tinerii protesteaza. Gen 50.000- 100.000 studenti in strada. In fiecare saptamana. protesteaza pentru o educatie mai ieftina, pentru mancare mai sanatoasa, pentru un mediu mai verde sau pentru placerea de a-si manifesta dezacordul ( n-au avut mereu oportunitatea asta ). Educatia e foarte scumpa ,dar cine are o diploma, are viitorul asigurat. Iar tinerii lucreaza si fac voluntariat si merg la facultate in acelasi timp. Si nu se plang.
Brusc, “la dracu-n praznic” nu mai suna atat de rau. Nici pentru ea, nici pentru ceilalti romani care locuiesc acolo. Dar de ce ar trebui/n-ar trebui ca un roman sa locuiasca in Chile?
Un roman ar trebui sa locuiasca aici doar daca vrea. Sunt putini romani, cam 50. E si o asociatie de prietenie romano-chiliana infiintata recent. Am onoarea sa fiu Vicepresedinte. Imi place leadershipul, se vede!
Acesta este primul articol din seria Romani in jurul lumii, despre romanii din afara.In fiecare saptamana vorbim despre un alt roman, un alt loc de pe glob.
Daca am invatat vreun lucru de la oamenii pe care i-am la admirat, dar mai ales de la cei pe care nu am putut sa-i suport, este ca nici unul dintre ei nu detine dreptatea absoluta.
Da, s-ar putea sa fi intalnit oameni geniali, dar asta nu l-a facut pe nici unul dintre ei invincibil. Poate fiecare dintre ei si-a trait momentul de iluminare, dar nici unul n-a tinut eternitatea in palma. Mai pe romaneste, fiecare a ajuns la concluzia buna in momentul X sau Y dar lumea asta se schimba din secunda in secunda. Da, maestre Einstein, totul este relativ.
Am intalnit de asemenea idioti. Cativa si pentru scurt timp pentru ca drept va zic ca nici cele mai mari constrangeri sociale nu m-au tinut aproape. Si eu sunt de felul meu o persoana rabdatoare. Idioti nu pentru ca n-ar fi avut “pasiunea ucigatoare” si “entuziasmul motivant” de a sustine o idee, ci pentru ca trambitau in stanga si in dreapta ca ideea lor revolutioneaza lumea mai ceva ca neutrinii, nene! Si aveau pretentia ca fiecare cuvant care le iese pe gura anuleaza argumentele tuturor celor din jur.
Oh, voi, genii sub acoperire!
E fain sa vezi cate un individ debitand de parca pamantul se invarte in jurul lui. Asta daca ai chef de ceva umor de proasta calitate, pentru ca ai nevoie de un puternic simt al umorului ca sa nu te enervezi alminteri. Atunci cand asisti la monologurile diversilor care cred ca despart binele de rau mai ceva cum a despartit Moise apele.
Intr-o lume in care fiecare are nevoie sa demonstreze ceva pentru a se evidentia ideile sunt sustinute sus si tare. Nici macar oamenii cu ceva mai multa educatie decat marea majoritate nu reusesc sa se smulga din aceasta tendinta de a crede ca au dreptate intotdeauna.
Hell, nici macar eu, cu toata filosofia mea! (dar nu mai spuneti nimanui 
Scena devine dramatica insa cand fragila educatie pe care o avem, chiar si mai fragila pe care o intelegem in ceilalti se transforma in nevoia acuta de stabilitate care nu ajuta pe nimeni.
Vrem un model de urmat si atunci idolizam un nume de ziar.
Avem nevoie de constante stiintifice altfel ne apuca teama de meteoriti.
Dorim cu drag si dor o viata macar putin mai usoara si atunci alegem sa credem si sa nu cercetam.
Dar suntem toti pe un vapor in miscare si in timpurile astea e mereu cate o furtuna. Si oricat de inteligent si de educat ar fi un om nimeni nu e vreun zeu. Fir-ar, suntem toti umani si toti o dam in bara. Nu sunt exceptii, doar mituri nedescurcate pentru ca unele lucruri isi pierd tot farmecul atunci cand nu mai sunt mistere.
Dar intre noi si absolut sunt o multime de iluminati de ocazie cu megafon la purtator.
El este genul de trainer de care te indragostesti pur si simplu. N-are nevoie de slide- showuri, tabele, exemple complicate. Apare in fata si este magnetic. Vorbeste liber 2 ore in care esti atat de fascinant incat creierul tau se intuneca putin si il admiri discret, neindraznind o secunda sa deschizi gura.
Nici macar nu esti de acord cu toate lucrurile pe care le spune, dar le spune atat de argumentat incat nu ai armele sa-l contrazici. Incat te forteaza sa gandesti total diferit.
Dintre toate lucrurile iti ramane unul singur gravat in minte: “V-am dat un sfat ieri,” spune catre organizatori. “Nu l-ati ascultat. Pentru cateva sute de dolari de dolari, cat cer de obicei pentru un astfel de sfat, acum ati fi ascultat. “
Pentru ca omul in cauza e un expert care daduse un sfat pe gratis. Sfat valoros pentru care altii platesc. Mult. Si tocmai pentru ca l-au primit pe gratis nici unul dintre ei nu s-a grabit sa faca nimic.
In ianuarie 2007 echipa de la Washington Post a facut un experiment.
Un violonist a cantat intr-o statie de metrou Bach, timp de 45 minute. In aceasta perioada a primit 32 de dolari, dar nimeni nu s-a oprit sa-l asculte mai mult de 2 minute. La sfarsit nimeni nu l-a plaudat.
Vreti sa aflati partea interesanta? Violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai cunoscuti muzicieni cintemporani care, cu doua zile inainte vanduse toate biletele la un teatru din Boston. Bilete care costau cam 100 dolari fiecare, asta in timp ce canta la aceeasi vioara de 3.5 milioane de dolari din statia de metrou.
Si el a oferit 45 minute de gratie GRATIS si nimeni nu l-a aplaudat.
Asa ca data viitoare cand ti se da un sfat aprecieaza-i importanta. Cand cineva iti ofera muzica casca urechile si umple-ti sufletul.
Cand cineva, oricine, se ofera sa-ti dea un dar… primeste-l. Asa cumperi lumea gratis.
Poza de pe weheartit.com. Experimentul Washington Post aici.
Citeam recent in ziarul Gandul ca Ministerul Educatiei iar face restructurari, fumuri de idei in care nu mai crede nimeni.
Dar pentru ca legea e lege, elevii romani – cei care n-au trecut bacul si care au ajuns in ochii lor la un nivel delirant de incompetenta, cei care s-au lepadat deja de orice credinta cum ca scoala poate sa insemne un lucru pozitiv – trebuie sa mai treaca prin niste experimente esuate. Asa, de dragul restructurarii.
S-au gandit de data asta ca ar fi bine sa testeze elevii de cum pun piciorul in scoala, la toamna. Asta imi miroase a pedeapsa in vazul lumii pentru toti din cauza celor care au picat bacul. In septembrie, fiecare dintre ei o sa dea teste peste teste din aceeasi materie chinuitoare pe care o baga pe gat cu sila. Dupa o vara in care s-au scarbit de temele de vacanta (pe care le-am urat cu toata patima in liceu si pe care acum le vad la elevi sub forma de sute de exercitii la matematica si esee la romana) si au injurat fiecare ecuatie acum mai sunt si testati la orice materie? In regim organizat chiar?
Drag Minister al Educatiei si din ce anume testezi dumitale? Din matematica pe care, dupa terminarea liceului, elevul n-o mai aplica nicaieri in viata lui sau din romana in care nu este inclus mai nici un autor strain, incat ar crede elevul ca literatura intrega e scrisa exclusiv de romani. Ce sens au Victor Hugo sau Oscar Wilde, daca il avem pe Sadoveanu ne-am rezolvat!
Dar teste de evaluare dadeam si eu in fiecare an, la inceputul scolii, de-mi era atat de drag liceul incat as fi vrut sa nu-l vad decat in pauza (si o spune asta un elev care a avut medii mari de tot). Chestiunea e ca, dupa rezultatele acestor testari, fiecare clasa va intra intr-o anumita categorie. Oana Badea, secretar de stat Ministerul Educatiei spune ca, citez din Gandul”
“Nu e nici urmă de discriminare. Nu e o ierarhie afişată public. Are legătură cu programul de lucru al profesorului, nu cu clasamentele. Părinţii nu trebuie să se îngrijoreze. Noi nu facem ierarhizări. Copilul va scrie cât ştie. Asta este oglinda lui”
Serios? Mai degraba oglinda unui sistem ratat care cere totul fara sa dea nimic. Pentru ca atat de putine lucruri invatate in scoala chiar sunt folositoare dezvoltarii personale si profesionale ale elevului. Poate oglinda incompetentei celor care iau masurile acestea.
Pentru ca, inca o data, se cere totul de la elev fara sa i se dea nimic. Si el iar o sa se simta neputincios si aratat cu degetul de parinti –care o sa-i tipe ca nu invata -, de media – care il arata drept un cap al tuturor rautatilor-, de profesori – care vor mazgali in catalog niste note care ii vor scrie ratare pe frunte.
Oh, scolarii nostri!
Un singur lucru bun vad in toate masurile astea: introducerea orelor de intelegere a unui text in programa pentru clasele I-IV. Dar daca textele raman aceleasi relicve, daca nu se ia in discutie nici un autor contemporan, iar daca istoria inca se preda gresit atunci la ce bun?
In sistemul meu ideal de invatamant elevii ar invata cum sa deosebeasca o carte buna de una proasta, altfel incat pustoaicele de liceu sa nu mai citeasca tot felul de balarii si dupa sa se simta inaltate deasupra gloatei” ca ele citesc.”. Fetito, n-ai valoare, zau!
In sistemul meu ideal de invatamant elevii ar avea ore de orientare profesionala si activitati de dezvoltare personala incluse in programa. Si macar o data pe luna ar fi conectati cu vesti despre concursuri internationale si initiative concepute special pentru ei. Astfel incat sa nu mai toceasca ore ca sa treaca un test ci sa invata ce inseamna conexiunea la lumea exterioara.
In sistemul meu ideal voluntariatul ar fi promovat pana la refuz, ca metoda de a deschide mintea si a vindeca de prejudecati.
Matematica invatata ar fi chiar cea folositoare si aplicabila.
Geografia n-ar include numai fiecare ungher din Romania ci elevii ar descopera America, Africa si Asia. Oh, chiar si putina Australia, dar poate sunt pretentioasa de acum, e prea mult.
As chema cadre universitare sa predea istorie pentru ca majoritatea profesorilor de liceu nu fac decat sa dicteze dintr-un manual invechit si prost, fugariti de programa, astfel incat copilul nu mai simte nici un gust pentru actele de curaj ale stramosilor, ci inghite niste ani pe care oricum o sa-i uite in doua saptamani.
In sistemul meu ideal de invatamant s-ar preda filosofia ca materie care te invata sa te gandesti de doua ori si ecologia ca materie care iti releva, draga elev, ca e mai bine sa vrei sa ajungi bogat ca sa iti cumperi o cabana la munte decat un SUV.
Si as angaja profesori care chiar isi doresc sa faca meseria asta, astfel incat sa fie in stare sa transmita elevilor de ce manelele nu inseamna muzica si ca Buddha Bar nu e un veceu public la care se servesc bauturi. Care sunt in stare sa explice pustoaicei de 15 ani ca menirea ei in viata nu este sa aiba silicoane si sa traiasca pe banii “bunicului” cu bani.
Pentru ca oamenii iesiti din sistemul asta vor fi cei care vor tine in palme Romania de maine.
Tu cum vezi sistemul ideal de invatamant?
Sursa poza: blogs.smarter.com
Ai 20 si ceva de ani. Si pentru o vreme e fantastic.
Si apoi descoperi ca lucrurile sunt ceva mai complicate.
Ai 20 de ani, toata lumea asteapta perfectiunea de la tine pentru ca ai sangele tanar si umerii tai par incapabili de a se lasa sub vreo povara. Pentru ca ai pielea luminoasa si ea e o statuie a tuturor lucrurilor bune, ai un David efemer in pielea ta si lor li se pare ca sunt toti Michelangelo.
Ai 20 de ani. Destul de matur incat sa nu mai crezi ca le stii pe toate, dar destul de tanar incat sa fii ingrozit de toate lucrurile care se asteapta de la tine, pe care toti acei Michelangelo au impresia ca le datorezi lor.
Ai 20 de ani si toti iti fierb in vene.
Ai 20 de ani si vrei sa gusti din toate, fara sa stii ca unele lucruri sunt o otrava cu efect intarziat. Ai iubi pe toata lumea si ai vrea sa lasi urme in fiecare trup pe care-l vezi dezgolit.
Ai 20 de ani si iti imaginezi ca lumea se invarte in jurul tau, ca tii in palme o glorie pe care nici tu n-o vezi pe de-a-ntregul.
Ai 20 de ani. Doamne, nu e nimic care sa te opreasca! Iti spui ca toti din jur sunt cu siguranta absurzi ca nu reusesc sa vada lumea prin ochii tai. Ca toti sunt prinsi in capcanele societatii si morti pe dinauntru. Si probabil ai dreptate, dar n-ai nici un mod sa te demonstrezi atata timp cat nici un leu din buzunarul tau nu e facut de tine.
Ai 20 de ani. Vrei sa musti din fiecare clipa, ca un animal de prada neobosit. Chiar si cei timizi se viseaza imparati si impartitori de dreptate, in spatele cuvintelor pe care nu le spun niciodata. Chiar si virginele se vad ridicate pe paturi de matase si idolatrizate ca niste sfinte. Chiar si cei lipsiti de ambitie isi spun ca sunt liberi.
Dar, totodata, in timp ce ochii tai se lovesc de cer si mai vor, genunchii tai cedeaza in viteza unei lumi care o intrece pe-a ta pentru ca iti stie trucurile pe de rost. E o cursa, dragule si tu esti pilotul cel mai tanar! Poti sa pleci din pole-position, dar o sa gresesti la curba, o sa pierzi controlul vrand mai mult. Si multimea nu te incurajeaza decat atata timp cat esti in fata.
Si atunci o sa-ti iei in job part time, intai pentru banii de buzunar, pentru ca parintii nu stiu niciodata de cat ai tu nevoie de fapt. No money, no honey, inveti asta destul de repede. Apoi te indoctrineaza obiceiul de a-ti lua salariul la fiecare sfarsit de luna. Apoi facultatea se termina intotdeauna mai devreme decat ai planificat si toti te arunca in fata printr-un sut bine plasat.
Vrei independenta? Ia-ti propria camera, monserule!
Vrei o masina? Muncesti in draci pentru ea, devii corporatist.
Atunci in loc de 20 de ani, mult prea repede ai 25. Planurile tale de glorie sunt amanate an cu an. Toti in jurul tau schimba verighete, deci parca ai face-o si tu. Sa nu ramai ultimul, sa nu pierzi ceva, desi tu ti-ai dorit intotdeauna sa fii “unic”. Dar nu poti sa fii boem si nebun la nesfarsit.
Job-ul de 4 ore se transforma intr-unul de 8 sau 10. Apoi ai copii si pe la 27-28 cei 20 de ani ai tai mor. Asa, ca si cum n-ar fi existat niciodata.
Si cand o sa privim in oglinda o sa-i vedem pe cei care am jurat ca n-o sa devenim niciodata. Cand o sa ne privim in oglinda n-o sa ni se para ca “ne-am realizat”. Doar ca in drumul spre fericire… ne-am impiedicat de noi insine.
Si, in timp, ne dorim sa mai traim putin inainte ca toti copii nostri sa cheltuie banii pentru care ne-am ratat viata pe locuri in care n-am vrea sa-i vedem cu oameni care nu-i merita, cautand ceva ce n-o sa gaseasca niciodata.
Inainte sa devina exact ca noi.
Sfarsitul primei parti. Cea intunecata.
Later edit: completarea aici
Suesa poze: weheartit.com
-Uita-te la film!
-Nu.
-Oh, come on, e un film fain!
-Ah, serios? E un film pisicesc.
-Nu, e un film care arata ca, pana la urma fiecare fata isi gaseste printul.
-Ah, nu zau, si tu incepi? E un film siropos despre lucruri care nu se intampla niciodata in viata reala. Pentru gajici sub 16 ani. Maxim.
-Esti naspa.
-Sunt realista.
-Hai, ai un pic de incredere.
-In cine?
-In dragoste.
-In dragoste am, in printi n-am de ce.
-Hai, nu serios, nu fi asa de pesimista! O sa vezi ca intr-o zi o sa gasesti un baiat fain cu care o sa te potrivesti si o sa fiti fericiti si o sa faceti copii.
-Mvai, mai ramane sa-mi vorbesti de Fat – Frumos.
-O sa fie Fat-Frumos-ul tau.
-Sa mori tu? Nu esti normala. Femeie, pe ce lume traiesti?
-Intr-o lume in care fiecare are pe cineva.
-Da, dar nu pe Fat- Frumos.
- O sa fie Fat – Frumos pentru tine.
-Nu, mersi, n-am nevoie.
- Da’ de ce tre’ sa fii asa imposibila? Daca nu traiesti cu speranta ca intr-o zi o sa fie un tip care o sa te faca sa intelegi de ce nu a mers pana acum cu toti ceilalti, atunci la ce mai speri?
- N-am nevoie de un tip sa…
-Femeie independenta, implinire profesionala, bla-bla… Whatever!!! O sa vezi intr-o zi ca toate astea n-or sa insemne doi bani fara cineva la care sa te intorci noaptea tarziu, fara cineva care sa te salveze de tine atunci cand ai nevoie.
-Ah, vai draga si o sa vina direct din basme la usa mea.
-Dar…
-Nu, stai! O sa coboare din masina lui faina si o sa bata la mine la usa cu un buchet enorm de trandafiri. O sa se bata cu pumnul in piept si o sa se dea de trei ori peste cap si o sa scoata un inel superb de logodna. O sa facem o nunta ca in filme si trei copii frumosi, inteligenti si sufletisti. Aww… magic!
-Fit-ar! Nu, n-o sa te gandesti acum la ratatii din jurul nostru. Mai sunt multi ca ei dintre care poti sa alegi. Si intr-o zi o sa intalnesti si ratatul ala potrivit pentru tine!
-Oau, esti profunda astazi.
-Si tu o frustrata.
-Chiar te pricepi sa faci ziua cuiva mai buna.
-Pot si mai mult de atat.
-Te rog, demonstreaza-te.
- O sa te uiti la film, chiar de-ar trebui sa te leg de scaun…
-Vai, mie..
-… O sa-ti pui dupa rochia aia faina si o sa iesim in oras…
-Ma duci la agatat?
-… dupa care o sa fii asa draguta si simpatica cum te stiu eu si o sa vezi cati tipi faini sunt in jur.
-Nu inteleg, te plateste careva sa faci pe Cupidon?
-Tu esti atat de in nevoie incat fac acte de caritate!
- De aia esti singura?
-Nu, azi nu-ti iese sa faci pe cateaua.
-Multumesc frumos.
-Revenind la printul tau…
-Oh, Doamne…
-Daca n-ai mai fi atat de negativista poate nu te-ar intreba toata lumea constant cum de esti singura?
-De fapt ma face sa ma simt bine.
-Faptul ca esti privita ca o ciudatenie?
-Faptul ca I still got it!
-Si ca te irosesti.
-Ei, hai ca-mi tii morala.
-Nu crezi ca darurile alea ale tale s-ar inmulti cu un baiat fain alaturi?
-Nu pot sa am mai mult de doi sani.
-Dar ar ajuta sa se intample ceva actiune acolo jos.
-Oh si pentru asta am nevoie de un print?
-Daca barbatii obisnuiti nu mai au farmecele sa ajunga acolo…
- Si de peste noua mari si noua tari o sa vina un print pe cal alb care o sa ma implineasca!
- Da, in sfarsit, esti de acord!
-Ti-ai pierdut mintile. Serios, te stiam cu picioarele pe pamant.
-Si eu pe tine putin mai artista.
-Arta n-are nici o legatura cu basmele nemuritoare. Si stii la fel de bine ca mine ca povestile de care imi vorbesti se intampla doar in carti sau in filmele siropoase. Ca in lumea in care traim barbatii se indragostesc a naibii de greu si nu-i tine prea mult. Si se plictisesc usor de Ileana Cosanzeana, oricat de frumoasa si talentata ar fi ea.
-Ma deprimi.
-Oh, dar bun venit inapoi in realitate.
- Nu fa pe desteapta, stiu si eu cu ce se mananca, dar n-o sa-mi traiesc viata lucrand ca sa-mi platesc taxele.
-N-am zis asta…
-Si o sa-ti organizez nunta.
-Nu ma marit.
-…o sa fii superba si o sa radiezi. Si eu o sa ma razbun purtand cea mai decoltata rochie de domnisoara de onoare, ca sa te oftic ca n-ai vrut sa crezi.
-… Nu ma marit.
-Oh si de-ar fi sa-ti cumpar eu inelul de logodna, tot o s-o faci.
-Cine esti tu, Xena, printesa dreptatii?
-Decat Morticia Adams…
- Draga mea, te complici…
-Cum vrei sa fie viata ta de acum in continuare? Serios. Vrei sa traiesti din aventura in aventura, prefacandu-te ca nu te indragostesti de nimeni si mergand mereu mai departe cu bucati din inima imprastiate peste tot in orasul asta? Sau vrei sa ramai o pustnica, o anti-sociala pe care o s-o uite toti barbatii pentru ca s-au saturat sa alerge dupa ea.
-…
-Ei, bine?
-Tu esti perfecta?
-Poftim?
-Esti tu femeia aia desteapta, frumoasa, devreme acasa, iubitoare, care gateste fantastic, stie Kama Sutra si poate sa fie in trei locuri in acelasi timp?
-Da!
-Nu, nu esti. Si nici eu nu sunt. Iar un barbat perfect – vorba vine – n-o sa accepte decat o femeie la fel de perfecta. Si asa ceva nu exista. Nici el asa cum ni-l imaginam noi in momentele noastre de tampire cauzate de alcool sau filme siropoase, nici noi asa cum ne-ar vrea ei.
- Nu-mi place asta.
-Oh, vai, ti-am spulberat visele… Auch!
-O meritai!
-Serios, chiar mi-ai dat una dupa cap?
-Mai vrei una?
-Nu, mersi, n-ajuta. Nu stii ca sunt legi impotriva violentei?
-Sa vezi tu cat ma preocupa pe mine legile cand tre’ sa te educ pe tine!
- Am o mama!
-Da, dar nu si-un barbat.
- Sufar. Nu chiar.
-Ba suferi. Si nu vrei sa vezi.
-Psiholoaga lu’ mama! Vezi ca o dai in patetic.
-Uite cum imi pasa!
-Xena, Xena…
-E, clar, tre sa-ti gasim un barbat.
-Ei, hai ca ti-ai mai coborat standardele: de la Fat –Frumos la simplu barbat?
-Daca te multumesti cu atat de putin…
-Suntem toti la fel in lumea asta. Si pe cat sunt eu de buna sau de rea, la fel de bun si de rau o sa fie cel care o sa-mi fie alaturi. Simplu.
Inspirat de stilul de scris al inspiratei Amelie Nothomb. Sursa foto: weheartit.com
“Ce curve, dom’le!”
Se inflama de naduf un commentator pe Youtube. La un videoclip in care niste domnisoare in costume de baie si sacouri dansau desantat pe un birou, aruncand documente in stanga si in dreapta si alunecand lasciv pe mobile.
Da, chiar asa, ce curve, domnule!
Ma intreb insa daca ai spus asta cu mana in pantaloni sau pe butonul de Repeat.
Cred ca ai suferit mult. Sa vezi denigrate femeile in asa hal, la televizor. Saracele fete cum isi onduleaza ele soldurile pentru banii de chirie. Ei, hai, cum saracele? Dezmatatele alea care isi agita sanii si strica mintea fetelor, in timpul in care ele ar trebui sa-si faca temele. Ah, cum te-a durut! De parca ele si nu tu ar trebui sa o educe pe fiica-ta!
Curvele alea pe care le are orice telespectator (in imaginatie) timp de cele 3 minute ale melodiei. Ele, ele sunt vinovate de toate lucrurile la care te poti gandi in secunda asta, inclusiv de orgasmul ala.
Dragul meu, sa numesti o femeie curva spune destule lucruri despre tine. Primul dintre ele ar fi ca n-ai cunoscut prea multe femei tu insuti si al doilea ca nu prea te-a invatat multe mama ta. Cuvantul asta l-ai inventat tu si o gloata de femei prea zeloase, ca sa va simtiti superiori intr-o privinta cand nu va evidentiati prin nici una.
E si mai amuzant cand femeile se incapataneaza sa se numeasca asa una pe alta. Intotdeauna cu o sclipire malefica de ura in ochi care le urateste teribil; curva e intotdeauna aia care le-a suflat barbatul, care arata mai bine, sau care e mai populara. Ele, toate celelalte, sunt sfinte.
Si, dragul meu sfant, care are permisiunea sa si-o traga liber cu toate, capatand aura de “Don Juan”, nu cred ca iti vine bine sa o numesti asa nici macar atunci cand o platesti. Pentru ca pana la urma femeia aceea te-a adus pe niste culmi care te-au scos pentru cateva minute din mizeria durerilor tale zilnice. Pentru ca ai cautat in ea ceva ce stiai ca nu ai cum sa gasesti in alta parte: posibilitatea de a uita de tine.
Dar apoi ai aruncat niste bani si o denumire si te-ai simtit glorios.
Dar e vinovata, dom’le: chiar si daca nu s-a dezbracat pentru tine, a aparut la televizor, daruind altor mii o bucata din pielea ei. De parca daca tu si alte milioane ca tine n-ar fi avut nevoie ca ea sa apara acolo, s-ar fi dus de capul ei. De parca daca nu ai fi violat butonul de replay pe Youtube le-ar fi chemat careva sa danseze acolo in primul rand.
E curva daca danseaza cu patima intr-un videoclip si daca a mai daruit si altora inaintea ta fericirea. Pentru ca, evident, un dans si o bucata de piele rupta constituie toate lucrurile care o definesc.
Dar, hai, fii atotputernic, agata-le niste denumiri de gat, mmm ce drept esti tu! Pe mine m-ai cucerit deja, sunt absolut fascinata de cum imparti tu binele si raul si cum le pui la zid pe desfranatele alea!
Ai vreo problema cu ele, pune mana si te educa intai pe tine, apoi pe ele si abia apoi deschide gura.
Ramane stabilit, da?
Sursa foto: weheartit.com
Sa spunem ca, de astazi, s-ar legaliza casatoriile intre oamenii de acelasi sex. Da, la noi in patrie am avea cupluri formate din domnul si domnul Ionescu, care merg pe strada tinandu-se de maini, maini pe care lucesc verighete noi.
Sa spunem ca, de maine, cand iti scoti copilul in parc, un el si un el se vor saruta de fata cu voi, iar o ea si o ea isi vor spune cuvinte dulci. Ca ele doua, doamna si doamna Popescu ar avea si ele adoptat un copil, care o sa vrea sa se joace cu al tau. De-a mama si de-a mama.
Cum ai reactiona in situatia definitiva in care cuplul n-ar mai insemna simplu, obisnuit “un el” si “o ea”.
Sa indraznesc sa intuiesc?
Adevarul e ca nici eu nu stiu. Obisnuiam sa-i spun unui prieten, intr-o discutie cvasi-filosofica: “I don’t judge, I don’t discriminate.” Si in majoritatea timpului imi iese. Dar imi vine tare greu sa anticipez ce reactie as avea daca o familie de homosexuali s-ar muta in apartamentul de langa. Daca s-ar tine de mana si s-ar saruta in cafeneaua preferata. Daca el ar face avansuri unui alt el in club, pe muzica ametitoare si apoi ar pleca acasa in acelasi taxi.
Poate pentru ca sunt femeie si ideea de a vedea doi barbati impreuna, in loc de a vedea doua femei fericite in bratele lor, ma face sa ma simt incomfortabil. Sau ideea a doua prietene ajungand in fata Starii Civile.
Angoasele de genul asta nu sunt doar ale mele. De cele mai multe ori sunt pusi la zid si impuscati in emotii de prejudecati si ignorante. Aratati cu degetul atunci cand se dau in stamba pe la vreun gay parade (unde, cred eu, e prea putina iubire si prea mult spectacol). Prezenti in buletinele de stiri atunci cand vreun Naomi – fals reprezentat al sentimentelor acestor oameni – e batut in public. Agasati de fanatici religiosi si injurati de cei care n-au o preocupare mai buna in viata decat sa judece vietile altora.
De ce ii judecam cu atata patima, cu atata ranchiuna?
De ce anume ne este asa teama? Pentru ca exagerarea cu care ii atacam si blamam nu face decat sa tradeze fobiile noastre de toate zilele.
Sunt intr-adevar o categorie diferita? Homosexualitatea a fost scoasa de pe lista bolilor de cateva decenii. Biserica inca o condamna cu vehementa.
Michelangelo era gay. Alexandru Macedon era gay. DaVinci era gay.
Si atunci ce ne sperie atat de tare la ei? Nerusinarea? Extravaganta? Iubirea, declarata vadit si nu cum se obisnuieste la noi, sa vorbesti de dragoste cu teama de parca te-ar costa, cu rusine de parca te-ar murdari. Ce trezesc in noi? Dezgustul, pudoarea, tendinta de a ne demonstra superioratea prin premisa ca “noi suntem normali.”? Cumva n-am incredere in ultima premisa.
In orice caz nu e doar despre homosexuali. Intr-un final e foarte mult si despre noi.
Uite o carte care aduce la un loc toate mentalitatile celor care nu s-au despartit de comunism. Nu este cliseu sau detaliu al generatiilor trecute care sa nu se regaseasca in monologul personajului principal.
Emilia Apostoaie isi traieste viata de pensionara asteptand telefoanele fiicei ei, stabilite in Canada. Nascuta si crescuta in comunism, fiind mandra ca si-a implinit visul vietii ei, acela de a deveni “orasanca”, Emilia si sotul ei, Țucu, nu prea mai au nici un fel de asteptari decat cele legate de copilul lor. Dar atunci cand Alice se intoarce acasa cu viitorul ei sot, canadian, Emilia incepe sa-si puna intrebari.
Cand Alice o intreaba cu cine voteaza refuza cu inversunare sa mearga la vot: pentru ea singurul sistem care i-ar putea face bine este cel comunist, in care a trait aproape toata viata, nu cel democratic, care a lasat-o cu o pensie mizera si fara posibilitati.
“Sint o baba comunista!” recunoaste personajul principal care isi intreaba fiica daca se marita cu Alain Delon.
“-Hai, mama, chiar asa? Ala e un bosorog…”
-Da, tu, dar macar il stie lumea de pe-aici…”
Cartea este plina de asemenea formule savuroase iar monologul personajului ne poarta prin istoria unei vieti in timpuri pe care unii dintre noi nu vor sa admita ca au existat.
Ce te prinde, mai departe de replicile comice care, daca privesti putin in realitatea cotidiana ti-ar putea sa ti se para absurde (pentru ca, nu-i asa, idealul de fericire este perisabil si subiectiv) e povestirea dinamica a etapelor principale din viata femeii. Care, privite de la distanta arata grozav de asemanatoare cu destinul comunist general: te nasti la tara, te muti repede la oras in timpul liceului, il termini si pe asta si apoi iti gasesti slujba pe care o sa o ai pentru tot restul vietii. Te casatoresti – tot cu cineva din clasa muncitoare, pai cum altfel?- faci copii, (interesant e ca, in perioada decreteilor personajul nostru n-are decat unul singur), nu vorbesti de rau regimul decat cu usile inchise si soptit.
Dar mai ales- metoda pastrata cu sfintenie si astazi- iti faci relatii ca sa poti manca bine.
Intreaga viata a personajului se invarte in jurul de aspiratiei de a fi mai mult decat cea din casa parintilor, dar nu mai mult decat cere partidul.
Si te frapeaza cat de mult se aseamana Emilia Apostoaie cu cei din jurul nostru, nostalgicii dupa comunism. Dan Lungu isi construieste cartea pe oamenii din jurul nostru, pe povestile si ticurile lor verbale. El descrie omul ordinar ale carui singure aspiratii sunt sa se integreze in grupul social, nu sa-l depaseasca. Conform timpurilor, Emilia nu isi doreste sa urce pe scara sociala decat atat cat sa-i asigure traiul linistit si mancarea buna. Pentru ca asta isi doresc toti din jurul ei. Sau ma rog, toti cei pe care ii vede ea.
Ignoranta ei, sau mai bine spus, refuzul de a vedea si altceva in afara de fericirea ei, este punctata abia la sfarsit. Atunci cand afla, dupa ani si ani, despre cei carora comunismul le-a ingreunat viata, despre cei care nu s-ar mai intoarce niciodata in vremurile acelea, tace, marturisindu-si doar siesi dezamagirea.
Dar intre timp cartea abunda de cliseele de viata comuniste, glume cu Ceausescu si absurditati care altadata erau realitatile celor de atunci. Volumul scoate foarte putin la iveala pacatele cele mai grave ale comunistilor si vorbeste foarte putin despre securitate.
Este un fel de epopee a nostalgicilor si nu a suferinzilor. O viziune savuroasa asupra unui trecut lipsit de glorie.
Sursa poza: citatepedia.ro
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments