Jacqueline's Blog

Toti oamenii la care tii traiesc in tine tot la fel de clar cum traieste inima pe care o simti batand. Are o bataie pentru tine apoi, pe rand, cate una pentru fiecare om caruia i-ai promis afectiune. Si care ti-a daruit, pentru ca nu trebuie sa subestimam niciodata pe cei care ne iubesc. Niciodata.

Indiferent de ce faci sunt legati de tine printr-un fel de legaturi care par uneori mai puternice decat cele de familie. Te sperie uneori cat de inradacinati pot fi in tine niste oameni pe care i-ai cunoscut din pura intamplare, care au parut, la inceput, niste coincidente fara viitor. Si totusi sunt acolo.

Sunt acolo, adanc in ceea ce suntem noi. Fara sa ne dam seama ne-au format mai tare decat cartile pe care le-am citit si educatia pe care ne-au dat-o ai nostri. They shaped us. Si noi pe ei. Un inter – schimb fara de care natura asta n-ar fi posibila.

Sunt acolo in momentele tale de gratie: prin zambete si imbratisarile care au mers dincolo de amabilitate, telefoane interminabile si cuvinte spuse in felul in care trebuie, in secunda potrivita. Te lasi in voia lor cu o voluptate care te face a naibii de vulnerabil si spulbera toate granitele pe care le-ai ridicat, toate zidurile pe care le-ai construit ori invatand din greseli, ori temandu-te de ele. Te tin in palma lor si daca deschid degetele poti sa cazi in gol.

Tot ei sunt acolo sa se bata cu demonii tai – ceilalti oameni din noi. Cei care suntem in momentele noastre de invidie, de orgoliu nemasurat, de furie care ne intuneca judecata si de nedreptati pe care le comitem crezand ca n-o sa fim vreodata descoperiti. Ei contrabalanseaza ignoranta, clipele de masochism in care ne aruncam in voluptatea suferintei cu tot egoismul din lume.

Oamenii care tin la tine sunt cei care se apleaca asupra ta atunci cand ai cazut in genunchi. Cei care te salveaza de tine insuti si vorbesc cald cand tu tipi fara sa gandesti. Cei care ne iti dau palma atunci cand o meriti si Doamne, cat le multumesti pentru palma aia!

Daca lumea e o scena, ei sunt publicul tau. Martorii tuturor lucrurilor care iti promit imortalitatea numelui spus cu afectiune in glas.

Mai ai in tine fantomele fostelor iubiri: pe unele le-ai taiat complet din inima ta, sunt niste nume intr-un caiet, pe altele le-ai arhivat sub forma de amintiri, iar o a treia categorie inca te bantuie. In ochii lor si cuvintele pe care le repeti si acum desi nu o sa sune niciodata la fel ca de pe buzele lor.

Ce-i drept, toti oamenii acestia au puterea sa te faca zob. Daca pleaca- nu fizic, pentru ca legaturile voastre n-au nici un punct comun cu distanta – daca renunta la tine atunci ceva inauntrul tau se sfarma. E un gol in tine, mai mare sau mic, care se umple de fantasme: regrete, analize peste analize, aiureli si zile de privit in gol fara sa vrei sa intelegi.

Daca nu se dovedesc a fi cine au spus atunci aluneci usor intr-o panta spre distrugere: te roade pe dinauntru. Puterea pe care o detin asupra noastra e la fel de mare ca cea care ne-a salvat de noi insine odata. Oamenii astia ne pot rupe aproape la fel de tare ca o iubire pierduta.

Dar daca n-or sa fie acolo pentru totdeauna, atunci vor fi o lectie de viata pe care n-am fi putut-o invata in alte circumstante.

Dar cei care vor ramane sunt o marturie a faptului ca am facut ceva bun in viata asta, daca ei au ajuns sa ne cunoasca si inca sunt alaturi de noi. Ii simtim cand ne impiedicam de propriile sentimente, cand ne indoim de lucrurile pe care le putem face si cand aruncam lacrimi de parca ar fi minuni si nu solutii de curatat sufletul.

O forta incredibila care ni se pare ca vine dinauntru dar, de fapt, porneste din ei.