Posts Tagged ‘prejudecati’
Daca am invatat vreun lucru de la oamenii pe care i-am la admirat, dar mai ales de la cei pe care nu am putut sa-i suport, este ca nici unul dintre ei nu detine dreptatea absoluta.
Da, s-ar putea sa fi intalnit oameni geniali, dar asta nu l-a facut pe nici unul dintre ei invincibil. Poate fiecare dintre ei si-a trait momentul de iluminare, dar nici unul n-a tinut eternitatea in palma. Mai pe romaneste, fiecare a ajuns la concluzia buna in momentul X sau Y dar lumea asta se schimba din secunda in secunda. Da, maestre Einstein, totul este relativ.
Am intalnit de asemenea idioti. Cativa si pentru scurt timp pentru ca drept va zic ca nici cele mai mari constrangeri sociale nu m-au tinut aproape. Si eu sunt de felul meu o persoana rabdatoare. Idioti nu pentru ca n-ar fi avut “pasiunea ucigatoare” si “entuziasmul motivant” de a sustine o idee, ci pentru ca trambitau in stanga si in dreapta ca ideea lor revolutioneaza lumea mai ceva ca neutrinii, nene! Si aveau pretentia ca fiecare cuvant care le iese pe gura anuleaza argumentele tuturor celor din jur.
Oh, voi, genii sub acoperire!
E fain sa vezi cate un individ debitand de parca pamantul se invarte in jurul lui. Asta daca ai chef de ceva umor de proasta calitate, pentru ca ai nevoie de un puternic simt al umorului ca sa nu te enervezi alminteri. Atunci cand asisti la monologurile diversilor care cred ca despart binele de rau mai ceva cum a despartit Moise apele.
Intr-o lume in care fiecare are nevoie sa demonstreze ceva pentru a se evidentia ideile sunt sustinute sus si tare. Nici macar oamenii cu ceva mai multa educatie decat marea majoritate nu reusesc sa se smulga din aceasta tendinta de a crede ca au dreptate intotdeauna.
Hell, nici macar eu, cu toata filosofia mea! (dar nu mai spuneti nimanui 
Scena devine dramatica insa cand fragila educatie pe care o avem, chiar si mai fragila pe care o intelegem in ceilalti se transforma in nevoia acuta de stabilitate care nu ajuta pe nimeni.
Vrem un model de urmat si atunci idolizam un nume de ziar.
Avem nevoie de constante stiintifice altfel ne apuca teama de meteoriti.
Dorim cu drag si dor o viata macar putin mai usoara si atunci alegem sa credem si sa nu cercetam.
Dar suntem toti pe un vapor in miscare si in timpurile astea e mereu cate o furtuna. Si oricat de inteligent si de educat ar fi un om nimeni nu e vreun zeu. Fir-ar, suntem toti umani si toti o dam in bara. Nu sunt exceptii, doar mituri nedescurcate pentru ca unele lucruri isi pierd tot farmecul atunci cand nu mai sunt mistere.
Dar intre noi si absolut sunt o multime de iluminati de ocazie cu megafon la purtator.
“Ce curve, dom’le!”
Se inflama de naduf un commentator pe Youtube. La un videoclip in care niste domnisoare in costume de baie si sacouri dansau desantat pe un birou, aruncand documente in stanga si in dreapta si alunecand lasciv pe mobile.
Da, chiar asa, ce curve, domnule!
Ma intreb insa daca ai spus asta cu mana in pantaloni sau pe butonul de Repeat.
Cred ca ai suferit mult. Sa vezi denigrate femeile in asa hal, la televizor. Saracele fete cum isi onduleaza ele soldurile pentru banii de chirie. Ei, hai, cum saracele? Dezmatatele alea care isi agita sanii si strica mintea fetelor, in timpul in care ele ar trebui sa-si faca temele. Ah, cum te-a durut! De parca ele si nu tu ar trebui sa o educe pe fiica-ta!
Curvele alea pe care le are orice telespectator (in imaginatie) timp de cele 3 minute ale melodiei. Ele, ele sunt vinovate de toate lucrurile la care te poti gandi in secunda asta, inclusiv de orgasmul ala.
Dragul meu, sa numesti o femeie curva spune destule lucruri despre tine. Primul dintre ele ar fi ca n-ai cunoscut prea multe femei tu insuti si al doilea ca nu prea te-a invatat multe mama ta. Cuvantul asta l-ai inventat tu si o gloata de femei prea zeloase, ca sa va simtiti superiori intr-o privinta cand nu va evidentiati prin nici una.
E si mai amuzant cand femeile se incapataneaza sa se numeasca asa una pe alta. Intotdeauna cu o sclipire malefica de ura in ochi care le urateste teribil; curva e intotdeauna aia care le-a suflat barbatul, care arata mai bine, sau care e mai populara. Ele, toate celelalte, sunt sfinte.
Si, dragul meu sfant, care are permisiunea sa si-o traga liber cu toate, capatand aura de “Don Juan”, nu cred ca iti vine bine sa o numesti asa nici macar atunci cand o platesti. Pentru ca pana la urma femeia aceea te-a adus pe niste culmi care te-au scos pentru cateva minute din mizeria durerilor tale zilnice. Pentru ca ai cautat in ea ceva ce stiai ca nu ai cum sa gasesti in alta parte: posibilitatea de a uita de tine.
Dar apoi ai aruncat niste bani si o denumire si te-ai simtit glorios.
Dar e vinovata, dom’le: chiar si daca nu s-a dezbracat pentru tine, a aparut la televizor, daruind altor mii o bucata din pielea ei. De parca daca tu si alte milioane ca tine n-ar fi avut nevoie ca ea sa apara acolo, s-ar fi dus de capul ei. De parca daca nu ai fi violat butonul de replay pe Youtube le-ar fi chemat careva sa danseze acolo in primul rand.
E curva daca danseaza cu patima intr-un videoclip si daca a mai daruit si altora inaintea ta fericirea. Pentru ca, evident, un dans si o bucata de piele rupta constituie toate lucrurile care o definesc.
Dar, hai, fii atotputernic, agata-le niste denumiri de gat, mmm ce drept esti tu! Pe mine m-ai cucerit deja, sunt absolut fascinata de cum imparti tu binele si raul si cum le pui la zid pe desfranatele alea!
Ai vreo problema cu ele, pune mana si te educa intai pe tine, apoi pe ele si abia apoi deschide gura.
Ramane stabilit, da?
Sursa foto: weheartit.com
Sa spunem ca, de astazi, s-ar legaliza casatoriile intre oamenii de acelasi sex. Da, la noi in patrie am avea cupluri formate din domnul si domnul Ionescu, care merg pe strada tinandu-se de maini, maini pe care lucesc verighete noi.
Sa spunem ca, de maine, cand iti scoti copilul in parc, un el si un el se vor saruta de fata cu voi, iar o ea si o ea isi vor spune cuvinte dulci. Ca ele doua, doamna si doamna Popescu ar avea si ele adoptat un copil, care o sa vrea sa se joace cu al tau. De-a mama si de-a mama.
Cum ai reactiona in situatia definitiva in care cuplul n-ar mai insemna simplu, obisnuit “un el” si “o ea”.
Sa indraznesc sa intuiesc?
Adevarul e ca nici eu nu stiu. Obisnuiam sa-i spun unui prieten, intr-o discutie cvasi-filosofica: “I don’t judge, I don’t discriminate.” Si in majoritatea timpului imi iese. Dar imi vine tare greu sa anticipez ce reactie as avea daca o familie de homosexuali s-ar muta in apartamentul de langa. Daca s-ar tine de mana si s-ar saruta in cafeneaua preferata. Daca el ar face avansuri unui alt el in club, pe muzica ametitoare si apoi ar pleca acasa in acelasi taxi.
Poate pentru ca sunt femeie si ideea de a vedea doi barbati impreuna, in loc de a vedea doua femei fericite in bratele lor, ma face sa ma simt incomfortabil. Sau ideea a doua prietene ajungand in fata Starii Civile.
Angoasele de genul asta nu sunt doar ale mele. De cele mai multe ori sunt pusi la zid si impuscati in emotii de prejudecati si ignorante. Aratati cu degetul atunci cand se dau in stamba pe la vreun gay parade (unde, cred eu, e prea putina iubire si prea mult spectacol). Prezenti in buletinele de stiri atunci cand vreun Naomi – fals reprezentat al sentimentelor acestor oameni – e batut in public. Agasati de fanatici religiosi si injurati de cei care n-au o preocupare mai buna in viata decat sa judece vietile altora.
De ce ii judecam cu atata patima, cu atata ranchiuna?
De ce anume ne este asa teama? Pentru ca exagerarea cu care ii atacam si blamam nu face decat sa tradeze fobiile noastre de toate zilele.
Sunt intr-adevar o categorie diferita? Homosexualitatea a fost scoasa de pe lista bolilor de cateva decenii. Biserica inca o condamna cu vehementa.
Michelangelo era gay. Alexandru Macedon era gay. DaVinci era gay.
Si atunci ce ne sperie atat de tare la ei? Nerusinarea? Extravaganta? Iubirea, declarata vadit si nu cum se obisnuieste la noi, sa vorbesti de dragoste cu teama de parca te-ar costa, cu rusine de parca te-ar murdari. Ce trezesc in noi? Dezgustul, pudoarea, tendinta de a ne demonstra superioratea prin premisa ca “noi suntem normali.”? Cumva n-am incredere in ultima premisa.
In orice caz nu e doar despre homosexuali. Intr-un final e foarte mult si despre noi.
(prima parte aici )
Si ma rog, de unde au pornit ideile astea? O anume X a avut un sef care discrimina femeile mai ceva ca in tarile arabe, sau un iubit care ii pusese atat de multe coarne incat se transformase intr-un cerb mutant, sau un coleg de la facultate ce vorbea despre femei folosind un vocabular care, din punct de vedere vizual, nu putea fi asemanat decat cu un santier de la marginea orasului.
Analizati, va rog, conjunctiile din fraza. Nu spun “si”, ci “sau”. Nu poti sa intalnesti mereu acelasi tip de barbat. Cred si sper ca toate am cunoscut macar o data un barbat care ne-a inspirat, sau care ne-a iubit sau care ne-a amuzat teribil la o cafea in pauza dintre cursuri.
Nu sunt atat de naiva incat sa spun ca feminismul e ceva arhaic, ca nu isi mai are loc in societatea noastra. Ar fi infantil si nejustificat, dat fiind ca dovezi la capitolul asta nu lipsesc. Citeam acum cateva saptamani un articol in ziarul meu preferat despre un anume ministru englez, David Willets, care si-a dat drumul la plisc si a spus cu voce tare si plin de incredere in parlament ca piata de joburi este dificila pentru ca din ce in ce mai multe femei fac competitie. In fond, ca femeile nu mai stau acasa si ca merg la universitate si apoi muncesc si in consecinta, barbatii capabili isi mai gasesc cu greu un loc de munca.
Virginia Woolf probabil s-a rasucit in mormant de doua ori.
Sa auzi un ministru facand o asemenea afirmatie, pe fondul unei piete in care femeile se confrunta cu mai multe probleme ca niciodata(plata inca nu este egala, iar daca iti trece prin cap sa mai faci si un copil poti sa arunci prosopul deja, ca slujba aia nu te mai asteapta!) atunci ajungem la concluzia ca feminismul este inca relevant.
Dar ce fel de feminism este relevant in zilele noastre? Nu cred ca renuntand la acele mici detalii care ne fac femei se poate trai mai bine intr-o “lume a barbatilor”. Sa aruncam cu venin in stanga si in dreapta blamand barbatii, nu am face altceva decat sa confirmam stereotipuri de genul “asa-s femeile, rele!”. Am putea insa sa incepem prin a zice “nu sunt barbat”, pentru ca NU ESTI. Fizic, psihologic, emotional nu esti. Si nu ai nevoie sa fii.
Problema se poate compara cu alcoolismul. Primul pas catre vindecare este sa recunosti ca esti alcoolic si apoi incepi procesul de dezintoxicare. Cam asa e si cu feminismul rastalmacit al zilelor noastre; te uiti in oglinda si spui tare si raspicat “nu sunt barbat”, sau daca nu vrei sa incepi cu o negatie, spune “sunt femeie”. Abia apoi poti sa vezi care sunt dificultatile si unde sunt parghiile pentru a le depasi. Poate ca deocamdata nu suntem egale in drepturi, dar trebuie sa incercam prin orice mijloace posibile sa ne apropiem de egalitate. Feminismul de secolul XXI nu se distinge prin fapte socante sau scandaloase, ci prin dinamismul sau. Fiti active, fetelor!
Va las, stimabila amica Jacqueline si dragi cititoare/cititori, cu un citat al mult indragitei Virginia Woolf(ce mi-a fost vecina post-mortem un an de zile, cand locuiam la camin in Fitzroy Square) in care vorbeste despre o atitudine pozitiva a barbatilor:
“They can because they think they can”.
(guest post scris de Roberta Radu)
Sursa poze: weheartit.com
(Guest Post scris de talentata mea prietena Roberta Radu)
M-am decis sa nu ma marit pana la 30 de ani.
Asta inseamna ca mai am aproximativ 8 ani in care pot sa fac ce vreau eu, fara sa ma gandesc daca mi-am atins toate telurile, daca viata mea e unde vreau sa fie si fara grija copiilor, sotului si, evident, fara conversatii tip “ce ai mai gatit in ultima vreme?”. Am ajuns insa la concluzia ca in Romania post-comunista (si cand zic post, ma gandesc ca au trecut 22 de ani si ar fi cazul sa nu ne mai identificam ca fiind un rezultat direct al revolutiei) sa strigi in voce tare ca:Nu, draga, nu vrei sa te mariti la 23 de ani, sau mai “rau”, nu vrei sa te asociezi cu baieti pana nu devin barbati e deja o tragedie.
“Dar ce o sa faci cu viata ta?” Cred ca voi invata, voi munci de dimineata pana seara pentru ca la momentul respectiv ma va implini la fel de mult cum ma implineste acum o stire buna intr-un ziar englezesc, voi calatori si uneori ma voi bucura de fauna masculina autohtona. Ultima insa, cu masura. Ce-i mult, strica.
O sa spuna ca sunt feminista si primul care o sa fie de acord este tata, dar nu are sens sa-i disput parerea. Viata e prea scurta pentru etichete sau pentru a le contracara. Mai bine sa le ignori. Si in fond, ce mai inseamna feminismul astazi? Daca feminism inseamna sa porti haine masculine si sa refuzi sa te epilezi pentru ca e un vestigiu al unei societati patriarhale, care condamna femeia la suplicii de genul acesta de dragul frumusetii si feminitatii, atunci va rog sa nu ma catalogati drept feminista. Port tocuri si rochii diafane. Am o obsesia inexplicabila pentru estetica vestimentara si tot ceea ce se poate considera feminin si atractiv din punct de vedere vizual(mai putin culoarea roz, o gasesc dezgustatoare). Daca ar fi sa aleg o imagine care sa imi descrie personalitatea, ar fi probabil o femeie(clar!) incaltata cu niste tocuri monstruos de inalte citind un ziar(si nu, nu vorbesc de presa de scandal sau tabloide!) sau o carte serioasa. As adauga cu o tigare in mana, dar incerc sa ma las.
Daca feministele urasc toti barbatii in mod inechivoc si fara drept de apel, va anunt ca nu subscriu. Si da, apropiatii vor spune ca adesea proclam “toti barbatii sunt niste porci”, dar cine mai spune lucruri de genul asta si le mai si crede?
Nu. Nu toti barbatii sunt niste porci. Unii sunt, intr-adevar, dar sa nu generalizam. Iubesc barbatii. Iubesc barbatii atat de mult incat adesea ma abtin de la ei, intr-o maniera pur feminina, cam la fel ca ciocolata. E atat de buna incat nu abuzezi, de teama sa nu te obisnuiesti cu gustul si sa devina ceva cotidian. Un barbat trebuie “gustat” rar, dar “savurat” din plin, in special unul bun. Un asemenea barbat se mandreste cu abilitatile tale de femeie din mileniul III si se desfata din farmecul fragilitatilor fizice si psihologice ce te caracterizeaza de pe vremea Evei. Despre astfel de barbati ar trebui sa discutam, nu despre exemplarele mai putin inzestrate care au ajuns exponenti ai rasei masculine datorita unor tendinte feministe cu nota extremista.
(sfarsitul primei parti. Va garantez un final la fel de savuros. )
Sursa foto: weheartit.com
(in completarea articolului Cum iubeste un barbat )
O femeie iubeste des, dar de putine ori pana la capat.
O femeie iubeste intai cum o invata cartile si apoi cum ii arata primul ei iubit. O femeie iubeste cu emotia basmelor pe care le stie pe de rost si se asteapta la aceleasi finaluri fericite. Il cauta tot timpul, in toate imprejurarile, costumele, tricourile si pantalonii care trec pe langa ea.
O femeie iubeste privirile barbatilor din drumul ei. In spiritul asta au crescut-o femeile din familie si i-au cumparat pantofi si farduri noi. Iar ea stie daca il place de cum intra in incapere, din felul cum se aseaza la masa si cum ii vorbeste chelnerului. Si atunci are tactici si strategii de seductie ce rezida in parfumuri cu nume frantuzesti si rochii care cifreaza corect intensitatea emotiei.
Pentru ca o femeie e capabila sa iubeasca fara nici o legatura cu realitatea. In mintea ei se fac zilnic zeci de filme de dragoste de care barbatii din jur n-au niciodata habar.
In spiritul lor se incapataneaza sa creada ca ea si doar ea poate fi salvatoarea celui pe care-l iubeste. Daca e misogin, ea o sa-l dezvete, daca e ipocrit, ea o sa-l vindece, daca e baiat rau o sa se aseze la casa lui cu ea. Uneori ii reuseste. De cele mai multe ori insa, doar in filme.
Dar… dupa ce Fetii – Frumosi se transforma in realitati cinice si ele se schimba. In asa – zisele fete rele. De aceea unele iubesc fara limite si fara rezerve. Purtand adanc in piele cicatrici pe care nu le arata, se daruiesc fara sa daruiasca si isi fac propriile reguli. Isi iubesc tigara de dupa mai mult decat noaptea petrecuta cu el si se felicita ca nu au nevoie de un “Ramas bun”. Si promit sa iubeasca doar cu masura. De parca le-ar reusi…
Uneori iubesc alte femei. Pentru ca au credinta ca nimeni in lumea asta n-o sa le inteleaga pe deplin decat alte femei. Si, probabil, au dreptate.
Cand iubeste, o femeie are curajul sa-si dea jos rochia si sa uite de diformitati aparente. Cand iubeste, groaza intimitatii dispare. „Stinge lumina!” dispare. Frica de a atinge intr-un anume fel dispare. Atunci stie numarul de nasturi de la camasa lui si ritmul in care sa-i deschida. Si, la sfarsit, se imbraca in aceeasi camasa, marca a posesiei si fericirii.
Pe el il vrea atotcunoscator al unor universuri pe care ea nu le-a cunoscut inca: s-o invete un milion de lucruri de care ea n-a auzit niciodata. Il vrea zeu al lumii ei marunte, dar muritor de rand in bratele ei calde. Si se vrea deasupra tuturor celor pe care el le-a iubit inainte. Neaparat.
Uneori chiar iubeste. Cu atata daruire incat te intrebi de unde mai are dragoste. Cu atat patos incat nu mai stie care suflet e al ei si care e al lui. Cu atata intensitate incat filmele de dragoste sunt replici ieftine la care n-o sa mai apeleze niciodata. Atunci nu mai are limite si nu sunt lucruri de care sa nu fie in stare, fie ele miracole sau pacate capitale.Si mai presus de toate, face din iubire un alt fel de arta de a trai. Din pricina caruia ni se pare ca exista fericire.
Dar cum sa cuprinzi in cuvinte cum iubeste o femeie?
Sursa poze: weheartit.com
Vine o vreme in care nu dai doi bani pe critici sau topuri, tot ce vrei e sa citesti cu nesat.
Asa ca el e… impostorul care si-a cucerit pe deplin audienta. Brazilianul care filozofeaza pentru mase, dar nu produce decat randuri de consum, cam la concluzia asta au ajuns criticii, zvarcolind pagini intregi de emotii negative si blamari in lant.
Concluzie ori atacata de cei care-si construiesc filozofiile pe baza cartilor lui, ori sustinuta de cei care au dat in snobism fara sa-i fi citit o singura carte. Coelho scrie fantasme, construite pe baza experientelor lui personale, fapt care ii determina criticii sa-l acuze de narcisism. Dar, pana la urma, scrii despre ce stii, despre cine esti si despre ce ai vazut. Altfel, esti o copie ieftina.
N-am citit Razboinicul luminii. Nici Zahir. Nici macar 11 minute.
Doar Veronika se hotaraste sa moara. Volumul – 207 pagini hipnotizante, care iti dau impresia ca totul se intampla chiar langa tine – e povestea unei femei slovene care, in aparenta, le are pe toate: o viata sociala activa, frumusete si realizari profesionale. In realitate Veronika este depresiva si ia un pumn de pastile incercand sa se sinucida.
Se trezeste in Villette, un sanatoriu pentru cei nebuni. Prima ei intrebare catre o alta spitalizata este ce inseamna exact sa fii nebun. Afla ca, desi tentativa ei de sinucidere a esuat, pastilele luate o vor omori in cateva saptamani. Asa ca n-are nimic de pierdut.
Intre nebuni si cei care se prefac ca sunt asa pentru a evada de sufocanta realitate cotidiana, Veronika experimenteaza toate lucrurile pe care viata le are de oferit, dar pe care ea nu le-a trait niciodata. Intre Zedka- nebuna vindecata, Mari – vindecata care nu vrea sa plece, Eduard – schizofrenicul care nu vorbeste si dr. Igor – pe cale sa faca o descoperire importanta, Veronika invata sa urasca, sa iubeasca, sa-si implineasca pasiunile si ajunge la implinire sexuala.
Mai afla ca in fiecare dintre noi traiesc, de fapt, mai multi oameni. Hai sa recunoastem: ne purtam intr-un fel in familie, in altul la serviciu si in al treilea cand iubim. Veronika insa a fost o singura persoana, inghitita de teama parcurgerii drumului dintre cine este si cine vor ceilalti sa fie. Isi abandonase de tanara visul de a deveni pianista si juca, in cercul ei social, rolul unei femei independente si plina de energie. Rol care ii sufoca personalitatea adevarata.
Dar in la Villete canta la pian – asa cum n-a facut-o niciodata si asa cum i-au prezis profesorii ca poate -, se indragosteste de cineva ca ea, cea reala, si isi doreste sa traiasca, mai mult decat orice pe lumea asta. Acum, in pragul mortii.
Finalul ne arata daca a reusit. Coelho triumfa din nou.
Veronika se hotaraste sa moara a fost ecranizata, cu Sarah Michelle Gellar in rolul principal. Un film – poezie cu un cadru total diferit, personaje distorsionate si cam neconvingator. Dar daca citesti cartea nu te poti abtine sa nu-l vezi.
Singurul lucru pe care l-am castigat vreodata au fost cartile. Trei la numar, fiecare in alt fel.
Prima la un concurs la care habar n-aveam ca particip. Comentasem, cu patos, pe blogul lui Bucurenci si m-am trezit ca am fost selectata in top 3 coments ale saptamanii. Si cu dreptul de a alege o carte. Mi-am ales ceva complicat, snobism de castigator.
A doua la o conferinta. Speaker-ul organizase un scurt concurs de copywriting si din 10 texte al meu a iesit cel mai “interesant”. M-am ales cu un citit de text in fata si o carte cu coperti rosii, citita pe nerasuflate.
A treia si ultima a fost castigata la un concurs pe Facebook, organizat de bookblog.ro. In schimbul unei opinii convingatoare, care sa explice de ce l-am citi noi pe Coelho, primeam volumul Veronika se hotaraste sa moara.
Si am spus asa:
“Vreau sa-l citesc pe Coelho pentru că a facut milioane de oameni să pună mâna pe o carte. E cea mai mare realizare a sa.”
Actually not my usual stuff. De fapt, total opusul. Dar doua zile n-am putut dormi bine pana nu am terminat-o de scris.
Partea I azi.
Adevarul e ca suntem cu atat mai plini de defecte cu cat ne chinuim sa demonstram ca suntem perfecti. Pe cata meticulozitate punem in aranjarea cravatei sau a ciorapului, pe atat ne uram pe interior si uram reflextia din oglinda.
Intarziem momentul iesirii din casa, amagindu-ne cu o tigara ascunsa in portjartier, reminiscenta a vremurilor in care aveam luxul sa fim rebeli, apoi, exact inainte sa ne urcam in tocurile alea de 10, trasam cu rujul rosu – ars o dunga in oglinda. Amagindu-ne ca e numarul de telefon lasat in baia unui amant pasager.
El isi cauta cheile de la masina, desi sunt chiar in fata lui. El stie ca sunt acolo, le vede lucind in semi-intunericul sufrageriei, dar amana momentul – timp in care tu incerci sa decizi ce parfum sa alegi pentru ca nici unul nu pare destul de scump- imaginandu-si ca el conduce de fapt un BMW albastru metalizat- visul lui dintotdeauna- la volanul caruia va rupe gura targului. Cu vise si pasiuni de genul asta s-a deosebit la petrecerea aia din multime si te-a convins sa va intalniti in Herestrau.
8 si 5. Petrecerea a inceput la 8 si stii ca o sa arate ridicol sa intarziati, atata timp cat apareti acolo intr-o Solenza, dar n-ai chef sa-i spui nimic in seara asta. Asa ca scrasnesti din dinti, iti iei pachetul de tigari si bricheta cu tine si trantesti usa de la baie; cu tine inauntru. Vezi urma de ruj si injuri tare: cum dracu’ de n-ati plecat inca? Ti se face rau si ti se face sila. Iti ridici rochia – aia neagra, ieftina, la reducere – si te asezi pe colacul bej spalacit de toaleta. Realizezi ca ai luat tigarile lui –tari, a naibii de tari – si injuri din nou, dar aprinzi bricheta si dai viata tigarii care, conform statisticilor, o sa te omoare in vreo 10 ani: de ce i-o fi luand asa mult?
Razi de tine insuti: un ras amar, fara nimic melodios sau macar feminin. Stii ca tigara o sa-ti imbacseasca parul, o sa-ti acopere mirosul de lotiune de corp si ca fumul ala o sa ramana doua zile sub unghii. Cu toate astea tragi din ea din nou si te intrebi daca lui o sa-i ia mult timp sa se trezeasca macar la starea lui de semi-realitate constanta.
Stingi tigara in chiuveta – are amprente de ruj pe ea- si apoi iti intinzi culoarea pe buze cu degetele. Te uiti la mainile tale – albe, fine, cu degete lungi si unghii perfect polisate – si iti vin in minte toti barbatii pe spatele carora s-au plimbat in ore de liniste, in camere fara becuri. Si cum au raspuns la atingerea lor. Inchizi ochii si strangi din nou din dinti. Apoi iesi din baie si trantesti usa dupa tine.
Zgomotul pare sa-l destepte din alt vis cu ochii deschisi. Sta in prag, cu usa apartamentului intredeschisa, uitand ca te astepta, de fapt, pe tine. Cand te vede, tragand de marginea rochiei in jos, ridica ochii si se uita in ai tai: goi, candva nervosi, albastri.
Usa masinii nu se deschide din prima, asa ca apasa de mai multe ori pe buton. Te urci in fata si-i pui pachetul de tigari in torpedo: stii ca o sa aiba nevoie de o scuza ca sa iasa afara si sa se ascunda de ochii lor flamanzi de curiozitati pe care n-o sa si le satisfaca niciodata.
E trafic mult pe strada si in acea duminica seara toate semafoarele par setate pe rosu. Iti bati degetele ritmic de torpedo, uitandu-te aiurea la camionul postat in fata voastra. El injura scurt si urat si isi pocneste degetele. La al treilea semafor, una din mainile lui se opreste pe pulpa ta si ingheti. Numeri in gand secundele pana la verde si te intrebi cum de mana lui a ajuns sa fie asa de familiara.
8 si 30. Acum fiecare si-a terminat de parcat masina, sunt inauntru, discutand despre nimic si punandu-si unul altuia etichete. Fiecare isi agita ori mainile cu bratari noi, ori isi aranjeaza discret sacourile. Cand foamea de atentie si de emfaza se potoleste o sa zgaiasca ochii la mese, sa vada exact ce si cum. Au venit toti trecand peste cina, doar ca sa fie siguri ca incearca toate felurile.
El injura din nou. De data asta in gand pentru ca lantul de pe gatul ei luceste brusc in lumina unui bou care semnalizeaza cand va depaseste. Sta cu capul rezemat cand se intampla asta si ii observa mai bine gatul lung. A fost flamand de gatul ala, intr-atat incat il ameninta sa nu-l sature niciodata. Si-a plimbat pe el degetele aspre, imaginand trasee pe drumurile Europei, alaturi de ea, a muscat din el cu buze nervoase, si-a lasat capul sa doarma acolo reconstituind false iluzii paradisiace. Si ea l-a lasat in toata carnea ei, stapan peste vaste intinderi de piele, lipindu-se de ea intr-o fortare continua de a fi un singur trup.
O sa fie multi lupi acolo. Toti flamanzi de aprecieri si linguseli si oferind la schimb acelasi tratament bolnavicios. Toti viciati si imbracand asta in mai multe straturi de camasi si fixativ. El se uita la buzele ei rosii, mai rosii decat atunci cand le musca el. I se par murdare, de parca le-ar fi incercat altcineva cat timp s-a dus la baie. De parca ar fi mancat rodii fara el, pe ascuns.
Mana lui revine pe volan, in timp ce Solenza se pregateste sa intre in niste curbe marcate cu semne ciudate. Tu intorci capul spre geamul din dreapta si respiri. Buzele tale musca din perlele de la mana, apoi te stergi cu un servetel de unica folosinta uitat in geanta aceea nefolositoare in care nu incape nimic.
O sa fiti voi doi intr-o curte mare. Petrecerea e la o vila unde nici unul din voi doi nu vrea sa fie. Sunt felinare stupide la poarta, un leagan si o fantana arteziana in curte: un idealism de duzina, unde fac poze toti plozii prietenilor. Usa de la intrare are o sonerie ce aduce cu un scartait si intotdeauna holul este mult prea luminat, facand pe toti sa para anemici si apatici. Egali si stersi in fata gazdei.
Fata lui e implacabila si ochii lui maro par sticlosi. Intreaga lui fiinta, captiva acolo, intre scaunul incomfortabil si centura mult prea stransa, iti provoaca frig, dar te impietreste in loc. Se uita fix inainte, ca o statuie stirbita si nu intelegi pentru ce nu mai misca. Pana cand, pe geamul din dreapta vezi masini parcate anapoda. Pana cand sentimentul ala sufocant de deja-vu iti invineteste buzele si te anunta ca ati ajuns deja.
Unghiile tale zgarie incuietoarea centurii de siguranta si, cand greutatea fasiei iti elibereaza pieptul, lasi un oftat pe care il regreti imediat. El isi intoarce fata spre tine si inca n-a oprit motorul. Numeri in gand secundele si te bucuri pentru fiecare dintre ele, care trece fara intrerupere. Ai ajuns deja la 15 dar el zanganeste cheile si pierzi sirul. Tocul tau se incalceste, dar el a iesit deja din masina si a trantit portiera in urma lui. Iti lasi capul pe spate pentru doua-trei secunde, apoi incalti din nou pantoful si iesi si tu din masina.
E rece afara. Rochia, ultima gasita pe raft, nu includea si sacou. Pe al lui n-are rost sa-l ceri: un barbat care-si da jos sacoul intr-o ocazie formala ar semana cu o femeie care-si da jos sutienul de fata cu toata lumea. Se uita cu fruntea incretita spre vila si asa, din profil, pare cu 10 ani mai batran. Ochii lui caprui sunt o delta secata desi, undeva, dupa prima partida, prinsi in niste cearsafuri din patul unor prieteni, ti se parea ca ard mocnit si te ard si pe tine.
El se uita la picioarele ei, urcate in tocuri de 10 cm. Prietenii lui obisnuiau sa priveasca in urma lor de fiecare data. Iar mersul ei tinea intotdeauna pasul cu al lui, iar ea nu ramanea in urma cu nimic: intotdeauna punctuala la intalniri, amintindu-si de fiecare data unde erau camasile, sunandu-i mama de ziua ei. Si acum sta langa el, cu picioarele usor departate si mainile incrucisate, rezemandu-se de masina lui. Relieful ascutit ii apasa in spate, dar ea ori nu mai simte, ori nu spune nimic.
Intinde mana spre a ta si tresare cand o intalneste la jumatatea drumului; va uitati unul la altul curiosi, intrebatori, apoi intrebarile mor pe buze si mainile se strang mai tare, caci usa casei se deschide si lumina becurilor va izbeste in ochi. Privesti la ceas si te urasti cu putin mai mult.
Tipatul gazdei – altminteri de un entuziasm nebun – va penetreaza sufletele la fel cum acul de seringa penetreaza pielea fara drept de aparare.
“Aici erati!” – de parca ati putea fi altundeva, de parca ati putea fi unde vreti voi – “Ati intarziat atat de mult!”
Ii simti incheietura mainii zvacnind sub mana ta si brusc par sa te inunde toate gandurile lui: cu siguranta ca matroana asta cam obeza, cu lantul de aur afisat ostentativ si cu vocea unui mamifer periculos rade de masina lui, de costumul lui, de fata lui intreaga; sunteti compatimiti inca dinainte de a pune piciorul in casa.
Trecand peste tine, ca si cum ai inghiti un medicament silnic, te apleci inspre ea si-i saruti amandoi obraji. Te bucuri ca rujul tau nu s-a luat desi poti sa juri ca i-ar sta bine cu obraji rosii, ca de clovn.
Ea te imbratiseaza – o imbratisare de hipopotam batran, care iti striveste sanii – si-i simti ochii impietriti in parul ei ars, impopotonat.
Va conduce inauntru: unul de-o mana si altul de cealalta, de parca ati fi copiii, ba nu, papusile ei, care trebuie aratate in lume in hainele lor cele noi.
Odata pasiti inauntru, un “valet”, aratand gatuit si grotesc in fracul lui, va inmaneaza doua cupe de sampanie. Multumiti amandoi si lasati paharele pe masa in aceeasi secunda. Il iei din nou de mana si te simti ca la proba de 500 m garduri: doar ca nu stii de unde o sa vina primul obstacol.
(Va urma)
“Sa spunem ca n-ai intalnit niciodata un negru,” imi spune o prietena.” N-ai vazut niciodata unul, n-ai habar de ce e cu ei si la ce sa te astepti de la ei. Dar totusi tu trebuie sa intalnesti unul. Ai prefera atunci sa auzi ceva despre ei, fie chiar si de rau, sau sa nu stii nimic, dar absolut nimic?”
Well, when you put it this way…
Nu cred in ideile “open-minded” pentru crezul carora se bat cu pumnii in piept multi din generatia mea. Pot sa rada de mitul virginitatii la o bere cu o atitudine debonair de prima clasa, dar in secunda doi cuvantul “curva” imi loveste timpanul in cel mai neplacut mod cu putinta. Si motivele din spatele lui sunt de cele mai multe ori… mistice.
Fie ca vorbim de Afro-Americans(ca sa fim politcally correct) sau categorisim femeile tot avem inradacinate in noi niste idei imprumutate de la altii. Ne nastem cu ele in familie, ni le insusim de la varsta cand inca nu putem distinge elementar binele de rau si apoi dorim sa ne indepartam de ele pentru ca noi suntem O P E N M I N D E D si rebeli.
Da, sigur. Te cred. Cu toata convingerea. Zau!
Dar e atat de usor… sa pui pur si simplu o eticheta unui om pentru ca”ti-a facut o prima impresie gresita”. Sa judeci persoana din fata ta dupa costumul pe care il poarta. Sa razi de nenorocul altuia si sa ridici barbia superior.
Pentru ca facem praf toate ideile noastre de minte deschisa cu prima ocazie. Pentru ca atunci cand nu intelegem ceva sigur e de rau. In lumea noastra limitata suntem speriati ingrozitor de orice e diferit de noi. Orice nu putem recunoaste devine o boala de care trebuie sa scapam neaparat, o pata pe curriculumul nostru perfect de nimicuri. Orice contravine lucrurilor pe care le stim e, din start, defect.
Si, evident, ne place maxim sa ne mintim singuri intr-o ipocrize crunta. Sa va dau un exemplu.
Oh, cat de mult apreciem noi oamenii originali! Si cat asteptam sa iasa acel cineva din multime si sa expuna o idee noua, sa ne inspire ceva si sa se comporte altfel decat toata gloata asta din jurul nostru!
Si cand intr-adevar o face… il ingropam. Il judecam si-i punem zeci de etichete si, daca nu isi gaseste aprecierea intr-o tara straina, atunci sigur e nebun. Si idealist si neghiob si n-o sa faca nici o branza.
Tipic romanesc si nu sunt mandra de asta. Noi avem mai multe temeri decat valori si asta chiar n-o sa ne duca nicaieri. Open your eyes, rethink your values.
Evolutie, zic.
PS: J is back on the track.
“If love is blind, why is lingerie so popular?” they say.
Si daca dragostea si prietenia sunt gratuite, de ce costa atat de mult un minut la videochat?
Bineinteles ca atunci cand spunem videochat, primul lucru care ne vine in minte sunt niste fete “bune” care fac striptease in fata unui webcam. Un fel de prostitutie cu o camera video in loc de prezervativ.” Panaramele alea carora le e greu sa munceasca si prin urmare se dezbraca.”
Ce spun ele? In anunturile pe care le-am citit, testimonialele sunau mai mult decat promitator si scuzabil: “Sunt casatorita, sotul meu stie, castig mai mult de 1000 euro pe luna. Nu fac altceva decat sa vorbesc cu clientii. Majoritatea dintre ei sunt oameni foarte ocupati care nu vor decat sa stea de vorba cu cineva, sa imi impartaseasca problemele lor.” So why do you need black, silk lingerie for that?
In Iasi sunt multe si diverse videochat-uri. Pe site-urile lor exista oferte cat se poate de atractive si un customer’s care facut mai ceva ca la marile companii. Daca esti fata si ai peste 18 ani, poti sa te programezi pentru un apel telefonic oricand vrei tu. Beneficiezi de “tinute de calitate” si unele studiouri pun la bataie premii si bonusuri impresionante pentru angajatele lor. Cu carte de munca, ca tot veni vorba.
Si daca e o meserie legala, atunci de ce e atat de blamata? De ce sustin unii ca aceste videochat-uri nu sunt de fapt decat locuri de prostitutie? La fel ca site-urile de matrimoniale, la fel ca saloanele de masaj erotic “cu finalizare”. La fel ca autostrada.
Vreau sa fac un interviu sau un reportaj cu o fata care lucreaza pentru videochat. Si care sa-mi spuna ce se intampla de fapt intr-un videochat. Fara sa-mi dea nume, locuri sau poze. Doar sa dezlege odata misterul si prejudecatile legate de aceasta meserie.
Deci cine ne spune cum stau exact lucrurile?
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments