Posts Tagged ‘jurnalism’
Capitolul doi din colectia de link-uri cu lucruri frumoase. Enjoy!
#Inspirationale
1. O poveste adevarata a unui om pe care l-as da exemplu in orice moment. Ti se pare ca viata ta e prea complicata si rea? Arunca o privire aici si afla How to quit your job, move to paradise and get paid to change the world.
2. O serie de esee foto la cel mai inalt nivel. Un alt fel de a spune povesti.
3. Cum sa iti ucizi creativitate. Sau si mai bine, cum sa o pastrezi.
4. Ignorance is not bliss sau un text foarte fain despre de ce este necesar sa-ti faci numele auzit.
#LIfestyle & Arts
1. Un altfel de Totul despre sex spus de scriitorul si filosoful Alain de Botton. De tinut minte. Iubiti-va mult, zic! 
2. \”Kate Beckinsale wants republicans in her vagina!\“ Va las pe voi sa aflati despre ce e vorba.
3. Unora nu le place Parisul. De ce aflati in articolul din link.
4. Cum distrugi lumea, un articol bun de citit, un articol care sper eu sa trezeasca multe constiinte. Da, e exagerat pe alocuri, insa ideile punctate sunt de retinut si de impartasit si celorlalti. Felicitari autorului!
5. Despre dietele minune care chiar functioneaza si o recomandare de carte. Plus un blog simpatic.
#Jurnalism
1. Un interviu tare fain luat de Daniel Radcliffe actritei Helena Bonham Carter.
2. Un editorial scris de Vlad Mixich despre “cinstea ministrilor de pe la noi.
3. Un tool online care a starnit destule controverse in presa romaneasca si titluri de genul “AFLA cine iti cauta numele pe Google”. In registrul “UITEEEE cat au crescut sanii vedetei X.”
Bonus: Filmul saptamanii e The Rum Diary. Bine facut, bine de vazut.
Sursa foto: weheartit.com
Am invatat pe bancile aceluiasi liceu din clasa a cincea. Din ambitia mea si orgoliul parintilor am dat examen la sfarsitul clasei a patra ca sa intru la ceea ce se numea “cel mai bun liceu din oras“. Tin minte si acum ca am intrat cu 8.88.
Am ramas acolo si in 9-12, desi imi dorisem, in secret, sa fi migrat la un liceu din Iasi. Avusesem media pentru ce se chema “cel mai bun liceu din Iasi”, dar ar fi fost prea complicat din prea multe puncte de vedere. Asa ca am ramas, eleva intr-o clasa de matematica-informatica (in ideea ca, daca faci cel mai greu profil, dupa ai cate sanse vrei tu) si nici prin cap nu-mi trecea ca voi ajunge la o facultate de Jurnalism. Desi printr-a noua am avut cateva profesoare dragi care au tinut sa ma transfer. Dar in fiecare liceu sunt antipatii si prejudecati destule: clasa de Filologie era cea in care se ascundeau “lasii“, cei care fugisera de matematici si isi cautau fericirea si timpul de distractie in ceva ce suna mai simplu. Sau ma rog, cei care voiau sa dea la Drept.
Eu n-aveam habar ce voiam. Iubeam orele de romana si cele de engleza, dar ma incapatanam sa nu citesc mai mult decat ce-mi cerea programa pentru ca ma enervau cartile pe care mi le baga tata pe gat (da, acum imi pare rau). Ma rog, si dintr-un orgoliu al elevului care stie ca e destul de bun incat sa aiba intotdeauna zece la romana, chiar daca nu se straduieste prea mult. Si pentru ca aveam o relatie tare buna cu profesoarele de romana si o iubeam pe cea de Psihologie.
N-am fost genul copilului rebel de liceu. Nu in sensul clasic. Nu-mi doream prea mult sa petrec in discoteci si nu-mi faceam poze despuiate pentru hi5 (desi incercam eu sa fiu sexy si alea-alea). N-am prea chiulit pana printr-a unspea, dar lipseam destul de la fizica. Cu toate ca tineam tare mult la dirigintele meu (de fizica) care a fost cel mai carismatic profesor pe care l-am avut si care chiar s-a chinuit sa facem dirigentie. Sar’mana, domn profesor!
Printr-a 9a imi placeau rock-ul si Mariah Carey si ma indragosteam des. Printr-a zecea incepusem o relatie serioasa care avea sa se termine cam tragic intr-a doispea si sa-mi dea niste lectii de viata pe care ma bucur ca le-am invatat devreme. Cred ca orice adolescent ar trebui sa-si franga tare inima in liceu, pentru ca altfel inveti greu de tot si ai un handicap al naivului incredibil de grav. Pana intr-a doispea insa nu stiam decat ca sunt lucruri de invatat si le invatam pas cu pas: ce inseamna un iubit, ce inseamna un prieten, ce inseamna sa pierzi.
Am trait tot liceul cu dorinta de a ajunge la facultate, desi habar n-aveam la care. Scriam in draci. Pe calculator, pe foi albe, aveam caiete intregi cu povesti dramatice pe care le aduceam la scoala si le imprumutam colegelor sa citeasca si “sa-mi spuna ce cred”. Scriam poezii pe un site de poezii romanesc. Cu sutele. Scriam proza scurta pe un site englezesc pentru amatori. De acolo mi-a ramas si pseudonimul, Jacqueline.
Sursa foto: weheartit.com
N-am fost populara, dar m-a durut fix in cot, atata timp cat in clasa aveam gasca mea de prieteni si eram toti faini. Ma uitam, ca si acum, cu un ochi sarcastic la toate “divele” in bluze colorate care barfeau la baie si carora noi le spuneam “grupul fetelor cu fata portocalie” pentru ca purtau un fond de ten de culoarea morcovului. Mi se parea ca oamenii aceia, gastile de copii populari sunt tare, tare pierduti si mi se parea ca-s de zece ori mai fericita decat ei. Acum realizez ca aveam dreptate.
Imi iubeam prietenii nebuneste. Ii iubesc si acum si chiar au aparut oameni si mai faini la orizont. Intr-a unspea au fost majoratele. Nu scapam nici unul. Imi placea mai ales momentul in care sarbatoritul se urca pe masa si striga cat il tineau plamanii “Fac ce vreau, cand vreau, cat vreau, cu cine vreau si unde vreau!” Intotdeauna aplaudam. Imi placea euforia pustilor care se credeau oameni maturi, faptul ca trebuia intotdeauna sa port ceva frumos, faptul ca ai mei ma lasau mai cu draga inima la astfel de petreceri. Intotdeauna cineva sfarsea cu capul in closet, dar in principiu eram un grup de colegi care nu se prea dadeau in stamba. Intotdeauna lumea se ametea putin si se spuneau glume desucheate. Era inca perioada in care virginitatea era un subiect atat de prins incat mai ca n-o credeam pe vara-mea, cu 7 ani mai mare, care imi spunea ca “in facultate subiectul asta e deja fumat.” Noi nu credeam atunci ca subiectul asta putea fi vreodata fumat.
Propriul meu majorat a fost un dezastru. Dar imi aduc aminte si acum buchetul superb de crini albi care mirosea divin. A fost cred cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata.
Tot in liceu a castigat unul dreptul de a publica o carte pe o proza de-a mea, ratacita sub numele lui. Si cateva sute de euro. “Nu s-a putut face nimic” a fost ce am auzit dupa si mi-am promis ca n-am sa mai permit vreodata sa se intample asa ceva. La vreo alta intamplare de genul acesta “o sa se poata face destule lucruri”.
Intr-a doispea am inceput sa crestem si noi in oamenii de mai tarziu. Imi aduc aminte o excursie la Vatra Dornei care ne-a apropiat pe cativa dintre noi, desi intuiam de pe atunci ca nu vom fi un grup prea unit. Intr-a doispea au avut loc marile drame, marile despartiri, intrebarile de peste tot in legatura cu facultatea noastra, in timp ce noi ne chinuiam sa dam gata un afurisit de bac cu toata gratia de care eram in stare. Imi aduc aminte de povestile cu unele colege care invatau cu picioarele in apa rece, in timp ce mie mi se parea catastrofala ideea. Intr-a doispea am avut banchet si am purtat o rochie albastra, fix cum dorisem. Tot atunci am purtat toca de absolventa. Tot atunci am luat bacul cu o nota mult mai mare decat mi-as fi dorit chiar.
Dupa ce imi dorisem intai sa dau la Marketing, apoi la Psihologie, apoi la Relatii Internationale, am dat in cele din urma la Drept si la Jurnalism. Intrasem la amandoua, am ales Jurnalismul.
N-am fumat in liceu. Nu m-am indragostit de nici un prof. N-am fugit de acasa, desi fugeam de multe ori in lumea mea. N-am stiut o singura zi ce vreau de la viitorul meu pana tarziu, in mrejele bacalaureatului. Unii ar spune ca am fost plictisitoare. Le dau dreptate, majoritatea experientelor definitorii le-am trait in facultate.
Atunci a inceput si viata mea adevarata.
Ei, hai ca exagerez! )
Se simte magic sa va intalnesc aici dupa 2 ani. Se simte incredibil de bine sa stii ca ai construit ceva apreciat, ca ti-ai dedicat timpul unui blog care, ti-au spus unii, a reusit sa deschida niste minti, sa aduca niste zambete si sa puna niste intrebari.
Asa ca la doi ani de blogging, am de gand sa cer mult mai multe de la mine si sa va ofer articole si mai faine.. Prin urmare, dragi cititori, intram intr-o noua era.
2012 e anul in care JacquelineBlog.info trece la un alt nivel. Va promit…
- povestile oamenilor care au calatorit in jurul lumii,
- al ideilor care au reusit sa schimbe ceva si
- al celor care au ales sa traiasca altfel decat au insistat ceilalti.
Va promit opinii bine argumentate, articole despre lucruri frumoase si initiative carora v-ar placea sa va alaturati. Lucruri faine, asa cum numai in viata la 20 de ani intalnesti. 
Dar pentru ca se spune ca nu poti privi inainte, fara sa analizezi ce s-a intamplat in trecut, va prezint, in exclusivitate, cele mai citite, comentate si sharuite articole ale anului trecut. 
Top 10:
1. Plec in America pentru un infinit de luni. 6200 de citiri.
2. Cum iubeste un barbat. 2200 de citiri,
3. Feminism a la secolul 21; 1200 citiri;
4. Cum iubeste o femeie, 1130 citiri;
5. Viata la 20 de ani, 1077 citiri;
6. La 13000 km distanta, 737 citiri;
7. Ce le spun despre Romania?, 562 citiri;
8. Campania 365 romani, 477 citiri;
9. Ce curve, dom’le!, 458 citiri;
10. Master in Danemarca, 434 citiri.
Toate articolele din anul trecut au adunat 32000+ citiri. Imi propun ca in anul acesta sa am de 10 ori mai multe.
Trebuie sa marturisesc ca topul ma surprinde. Majoritatea articolelor de mai sus au fost scrise spontan, in niste momente de inspiratie ivite de nicaieri. Cel mai tare ma bucura sa vad ca ambele povesti ale Romanilor in jurul lumii au ajuns in Top 10. Va anunt pe aceasta cale ca inca 6 romani au fost de acord sa impartaseasca experientele lor in afara si ca-i vom intalni pe blog.
Multumesc tuturor oamenilor care m-au citit, celor care au comentat cu patos, celor care mi-au trimis mesajele de felicitare pe care le-am citit cu sete again and again and again. Multumesc pentru ca existati si stiti ca voi face tot ce-mi sta in putinta sa va intrec asteptarile!
Cadoul meu pentru voi este povestea unei romance care locuieste la Londra. Asa ca stati cu ochii pe blog in seara aceasta.
Si pentru ca ati fost alaturi de mine intotdeauna, show me a little love si sa dati like paginii de Facebook, unde facem schimb de idei si de resurse fantastice. ( in dreapta postului, press LIKE!)
Si acum…
SA FACEM LUCRURI MARI, ZIC!
The writer-woman. I’m game if you are.
Poza de mai sus este una dintre cele mai celebre fotografii din istorie. Facuta in Sudan, in martie 1993, poza prezinta un vultur asteptand o fetita sa moara de foame. Poza a fost publicata in The New York Times si a castigat premiul Pulitzer in 1994, iar oameni din intreaga lume au contactat ziarul pentru a afla soarta fetei.
Kevin Carter este autorul fotografiei. Tot el este unul dintre cei patru fotografi cunoscuti drept THE BANG BANG CLUB care au fotografiat traumele oamenilor din timpul segregatiei rasiale din Africa de Sud. El a fost primul care a publicat fotografia unei executii publice prin necklacing.
Dar in acelasi Bang – Bang Club au fost si Greg Marinovich, Ken Oosterbroek si Joao Silva. In afara de ultimul, care e portughez, toti ceilalti au fost fotografi albi, originari din Africa de Sud. Porecliti asa de un jurnalist, toti patru au facut fotografii in cele mai periculoase zone ale planetei. Ken Oosterbroek a castigat numeroase premii. Joao a castigat World Press Photo si a lucrat in Africa, Orientul Mijlociu, in Balcani,Asia Centrala si Rusia. Greg Marinovich a castigat si el un Pulitzer pentru fotografia de mai jos, realizata in Africa de Sud, in timpul luptelor din 1993:
Acestia sunt fotografii care au devenit legende.
Dar premiile nu spun nimic despre vietile lor. Despre cum e sa stai cot la cot cu soldatii si cum sa e sa faci poze de ambele parti ale baricadei, atunci cand alergi printre gloante. Moartea lui Ken Oosterbroek este filmata si disponibila pe Youtube. Greg Marinovich a fost impuscat de patru ori, dar este inca in viata. Joao Silva traieste si el, dar a fost ranit grav in Afghanistan, anul trecut.
Kevin Carter s-a sinucis. In scrisoarea lui de Adio se regasesc urmatoarele randuri:
“I’m really, really sorry. The pain of life overrides the joy to the point that joy does not exist…depressed … without phone … money for rent … money for child support … money for debts … money! … I am haunted by the vivid memories of killings & corpses & anger & pain … of starving or wounded children, of trigger-happy madmen, often police, of killer executioners… I have gone to join Ken if I am that lucky.”"
Pentru ca dincolo de glorie se ascunde o existenta macinata de toate ororile vazute. Neputinta unor oameni care au mainile legate in fata foametei, violentei si a ploii de gloante si traiesc pentru a deschide larg lumii intregi. Pentru a-i determina pe altii sa faca tot ceea ce a fost imposibil camerei lor, singura arma pe care o au la indemanana.
Stii fotografia aceea de pe prima pagina care te-a socat azi-dimineata? Un fotojurnalist a facut-o. Foarte posibil sa-si fi riscat viata pentru ea.
In 2010 s-a facut si un film despre cei patru fotografi si se numeste The Bang Bang Club. Cu iz hollywoodian si pe alocuri cam greu de crezut, dar care se redreseaza prin scenele atent filmate care descriu momentele in care au fost facute cele doua fotografii despre care am vorbit mai sus. Si care merita cu prisosinta o vizionare, fie si doar pentru ca te face sa-ti regandesti putin prioritatile.
Dar nici unul dintre cei patru nu este cunoscut drept cel mai faimos fotojurnalist din lume. Despre el insa vorbim duminica viitoare…
O cheama Roberta, studiaza in UK si vrea sa devina jurnalist de investigatie. Este una dintre cele mai bune prietene, desi nu ne-am vazut niciodata fata in fata, si omul care pune atata pasiune in ceea ce face incat te molipseste ingrozitor de entuziasm.
Si a asistat recent la o dezbatere numita “This house believes whistleblowers make the world a safer place”. Unde l-a vazut pe Julian Assange, editor sef al WikiLeaks, legenda de pe buzele tuturor.
Guest Post-ul acesta este unul foarte special. La rugamintea mea ( insistenta si fara jena), Roe, cum imi place mie sa-i spun, a fost de acord sa ne povesteasca cine este omul din spatele personajului Julian Assange , ce parere are scena politica despre whistleblowers si despre cum au simtit cei din sala dezbaterea.
First hand opinion, my dears.
“This talk is about not whether sometimes information should be kept secret by those tasked to do so. Of course it should. The question is whether whistleblowers and their actions make the world a safer place or not”.
Asa si-a inceput Julian Assange, editor-in-chief al Wikileaks, propunerea in cadrul dezbaterii “This house believes whistleblowers make the world a safer place” ce a avut loc la Londra, pe 9 aprilie. Inalt, sobru, purtand un costum bleumarin si o cravata rosie, a urcat pe scena insotit de ceilalti doi partizani Mehdi Hasan, editor politic al revistei NewStatesman si Clayton Swisher, journalist pentru Al-Jazeera.
De cealalta parte a baricadei s-a aflat opozitia, formata din Sir David Richmond, fost director al departamentului de securitate britanica, Bob Ayers, reprezentant al departamentului de stat al SUA si Douglas Murray, blogger si commentator politic. Dezbaterea a fost prezidata de Jason Cowley – editor in chief al revistei politice NewStatesman.
Putini il vad pe Assange ca pe un om in adevaratul sens al cuvantului, si trebuie sa recunosc ca pana acum si eu ma incadram in aceasta categorie. E greu sa gasesti forta de a umaniza ceea ce pana de curand era privit prin prisma idealului ce il transmite. Ca si multi altii, l-am privit pe Julian Assange ca pe un exponent al Wikileaks si al muncii stoice pe care o intreprinde de mai bine de patru ani, si nici macar o data nu m-am gandit ca in spatele acestei fatade se afla un om ca noi toti, care de fapt lupta pentru ceea ce crede. Insa pusa fata in fata cu domnul Assange am descoperit ca e mai usor sa vezi omul decat ideea din el. Julian Assange are o calitate extraordinara de a-si masca umanitatea in fata camerelor sau pe ecranele televizoarelor, dar in carne si oase impresioneaza prin acel simt civic exacerbat ce ar trebui sa caracterizeze mai multi oameni.
Vorbeste clar si lent, accentuand fiecare cuvant in functie de sentimentul pe care vreau sa il transmita publicului, iar vocea sa grava iti reaminteste permanent de seriozitatea faptelor pe care le prezinta. Pe durata celor 7 minute care i-au fost alocate pentru a-si sustine punctual de vedere, Assange nu a deviat de la subiectul dezbaterii. Si-a expus ideile clar, concis, fara inflorituri si pareri personale. A adus in discutie fapte verificabile si dovezi clare cu privire la ce incerca sa expuna. M-a fascinat felul in care isi atrage publicul, motivat de dorinta de a explica anumite lucruri pe intelesul tuturor fara a apela la artificii ieftine si argumente lungi si plictisitoare. Este de un calm incredibil, educat, rasat, cunoscator si respectuos. O prezenta de-a dreptul remarcabila.
Desi aceste calitati au fost percepute de mine si de cei aproape 900 de spectatori in timpul discursului sau, au devenit si mai evidente in momentul in care Douglas Murray a venit la microfon si a inceput ceea ce a fost unanim descris ca fiind cel mai vehement si nepotrivit atac din cadrul evenimentului. Expozitia lui a abundat in cuvinte pompoase si sarcasm, iar el pur si simplu nu isi gasea locul printre oamenii prezenti acolo care fusesera capabili sa discute despre un subiect atat de aproape lor, intr-o maniera cat mai obiectiva posibil. Domnul Murray nu a adresat problema dezbatuta in totalitatea sa, pur si simplu a facut referiri la anumite parti din discursurile celorlalti vorbitori pe care din pacate nu a putut sa le sustina cu dovezi. A lansat atac personal dupa atac personal, atat la adresa lui Julian Assange cat si a celorlalti jurnalisti. Dintre toti, Assange s-a evidentiat prin eleganta, elocventa si calmul cu care a contracarat fiecare acuzatie.
A vorbit despre oameni cu care a lucrat si care au fost asasinati, cu o nota de manie subtila in vocea sa, acesta fiind probabil singurul moment in care expozitia sa a atins o latura subiectiva. M-a uimit atentia sa pentru detalii si usurinta cu care si-a aparat persoana si munca in fata lui Douglas Murray, desi probabil nu era obligat sa o faca.
Dupa o serie lunga de dezbateri cu privire la rolul unui whistleblower in societate, daca e gresit sa publici informatii ce in mod normal sunt secrete, chiar daca incalca legea si drepturile umane, publicul a votat in mod aproape unanim in favoarea motiunii propuse de Assange si echipa lui, oameni care la randul lor au oferit ceva mai mult decat niste simple argumente. Au inspirat o sala intreaga cu pasiunea si dorinta lor de a se face dreptate.
Am iesit din sala simtind ca e ceva in acest om si in whistleblowers ce merita protejat, acel je-ne-sais-quoi care daca ar fi intr-adevar ocrotit de societate si legi, probabil ar face lumea nu neaparat mai buna dar cu siguranta mai transparenta, mai echitabila. Ma gandesc la acel soldat despre care a vorbit Mehdi Hasan, care a facut publice fotografii ce contineau ororile din inchisoarea Abu Ghraib unde armata americana era mai presus de lege si demnitate. Ma gandesc la durerea pe care o simte cand este numit tradator de tara. Ma gandesc la familia lui care a trebuit sa se mute din orasul in care locuisera toata viata pentru ca nu mai erau in siguranta.
Ma gandesc la faptul ca nu mai are nimic in viata asta decat sentimentul ca a facut ce era corect.”
Parerile sunt ale voastre. Articole de-ale Robertei gasiti la acest link.
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments