Posts Tagged ‘casatorie’
Mie, de regula, imi vine greu sa cred.
In paranomal, in lucruri eterne, in religii. In oameni care spun prea multe si fac prea putine, in cuvinte mult prea jucate la ruleta ruseasca a sentimentelor. In povestile neverificate si orase negustate.
Asa ca fac greu promisiuni. Asa ca mi-e greu sa le cred pe ale altora.
Dar oricat de mult m-as indoi de biblia promisiunilor pe care oamenii le arunca in stanga si in dreapta, ca seminte care nu vor rodi niciodata, sunt unele lucruri care, slava universului, merg mai departe de tot ce inventam noi.
Sentimentele.
Cele care se simt in adancul venelor, cele care ni se opresc in gat si ne fac sa intindem mainile ca un S.O.S. catre inima celuilalt. Cele pe care le invocam in orice forma de arta si cele care ne pecetluiesc alegerile mai mult decat am crede.
Oamenii promit mai mult printr-o strangere de inima decat prin toate cuvintele pe care le spun intr-o zi. Si asta vine de la cineva care lucreaza cu mii de cuvinte zilnic.
Asa ca astazi vorbim despre promisiunile prin sentimente. Dar despre promisiunile acelea pe viata, care inseamna daruiri totale si moartea subita a orgoliului. Despre promisiunile acelea care se fac in biserici si la Starea Civila in acel schimb de priviri in umarul caruia pare sa stea inteaga planeta. In acele cuvinte care curg de pe buze care tremura si maini care se gasesc instinctiv. Din suflete de oameni a caror noua nebunie este sa dea tot ce e al lor pentru a primi sufletul celuilalt in trupul pe care l-au purtat singuri de la nastere.
Despre promisiunea unei casatorii.
Acum, ca sa intelegeti where I stand, vorbiti cu o cinica intr-ale promisiunilor asumate cu spectatori. Genul acela care inca se indoieste ca doi oameni pot trai o viata doar unul pentru altul si ca cei mai multi aleg prea devreme. Pentru care nuntile la care a fost au avut destule defecte acoperite copilaresc cu zambete false si decoruri stridente. Unde lucrurile nu se potriveau nicidecum, iar mirii mai degraba se uitau la ce aducea chelnerii la mese, decat in ochii celuilalt. Ori nu asa faci o promisiune.
Nunti la care lucrurile erau potrivite prost, ca la un fel de puzzle unde piesele nu se potrivesc, dar le retezi marginile. Si toate promisiunile facute in fata altarului si toate sentimentele acelea paleau in fata melodiilor de duzina, repezind oamenii pe ring. Si toate promisiunile acelea, rafinate in ochii mirilor cadeau in derizoriul situational.
Asa ca mi-am promis mie ca, daca va fi sa fac vreodata asemenea promisiune, totul va fi (aproape) perfect. Ca voi invata cum sa-mi ingrijesc momentele frumoase, decorul, invitatii, muzica, astfel incat mie sa nu-mi ramana decat sa ma bucur de maini calde si felicitari ale oamenilor dragi.
Iar pentru asta e nevoie de ajutor profesionist si va povestesc de un eveniment special gandit pentru oameni asa ca mine, care sunt nemultumiti atunci cand lucrurile in care se implica nu le poarta amprenta. Merg duminica, 3 iunie, la ”The Promise”, un workshop de organizare de nunti, adus pentru ajutorul vostru de cei de la TheGathering. Vin acolo profesionisti intr-ale organizarii care ii vor invata pe participanti cum sa faca promisiunea completa, de la ceremonia in sine pana la luna de miere.
Pentru ca unele promisiuni nu se pot face decat o data in viata. Si atunci iti doresti sa iasa totul dupa sufletul tau. Prin urmare va astept sa fiti si voi acolo, cu dragostea voastra si dorinta de a invata cum se fac lucrurile bune. 
Va urez sa aveti parte de promisiunea cea mai frumoasa. Ca sa va ajut cu asta, va spun niste tips-uri de dupa eveniment. 
P.S. Inainte sa ma acuzati de un idealism crunt, va asigur ca stiu ca nuntile se fac si din interes si din orgoliu si ca riscul divorturilor pandeste la fiecare colt de strada. Dar nu despre acel fel de promisiuni voiam eu sa vorbesc in articol.
Sursa foto: weheartit.com
Fara a ma simti din cauza asta speciala (ba mi s-a zis ca, din contra, sunt o ciudata) nu m-am imaginat niciodata in rochie de mireasa. Nici macar in perioada pre-scolara cand mai toate pustoaicele isi pun cate o coronita de flori in cap si se imagineaza in rochie lunga, cu trena. Si langa ele un print calare pe cal alb, exact ca in povestile pe care le citesc mamele inainte de culcare.
Nici macar in adolescenta cand se presupune ca prietenele isi promit intre ele sa aiba trena rochiei de mireasa musai mai lunga decat a celeilalte si cel mai scump inel posibil. Nici macar la 18 ani cand am fost domnisoara de onoare si martora la nunta unor oameni care chiar se iubesc.
A nu se intelege gresit: de maritat, tot vreau sa ma marit. Nu de alta, dar cred in familie. Cu tarie.
Doar ca n-am fost vreodata genul care sa stea cu ochii pe pereti imaginandu-si nunta. Care sa stie din liceu forma servetelelor de masa, cum o sa-si aseze invitatii si cine o sa-i fie nasii. N-am inteles niciodata fascinatia totala a femeilor pentru nunti si grandoarea acestora.
Eu una ma vad maritata pe malul marii, alaturi de cativa prieteni apropiati si membri ai familiei.
Cu toate acestea este insa un lucru pe care mi l-am imaginat mereu: cererea in casatorie. Cu tot tacamul pastrarii secretului, serii de dans, caderii intr-un genunchi si cutiuta – musai rosie – in care sa se afle inelul. Cu toata speranta ca el o sa fie cel alaturi de care viata o sa fie mai frumoasa si ca n-o sa ma vad nevoita sa refuz.
Pentru ca, spre deosebire de nunta, este ceva mult mai intim in cererea aceea. In care el isi ia inima in dinti si i se pare ca a gasit cea mai minunata femeie de pe pamant si in care ea isi spune ca toate stelele cazatoare si-au facut datoria. E de departe cea mai frumoasa traditie, care se adapteaza cu usurinta oricarei epoci: intotdeauna vor fi un el, o ea si un inel frumos (daca se poate si gravat).
Cred in lucruri care dureaza. Cred asadar in magia unui inel de logodna si a unei verighete. Pentru ca oriunde ai fi, orice ai purta, orice ai simti, sunt marturii ale unui gest pe care l-ai facut candva pentru o persoana pe care o iubesti. Pentru ca atesta ca esti parte dintr-o familie si am intalnit oameni frumosi care, de fiecare data cand isi priveau verighetele, zambeau larg.
Ah, si de-ar fi sa-mi aflu printul online (lucru de care ma indoiesc teribil, n-am atata idealism in mine) ar trebuie sa stie totusi ca al meu inel ideal arata cam asa.
Spor la casatorit, dragilor, ca inele stiti acum de unde sa va procurati. :)
Sursa poze: weheartit.com
(Guest Post scris de talentata mea prietena Roberta Radu)
M-am decis sa nu ma marit pana la 30 de ani.
Asta inseamna ca mai am aproximativ 8 ani in care pot sa fac ce vreau eu, fara sa ma gandesc daca mi-am atins toate telurile, daca viata mea e unde vreau sa fie si fara grija copiilor, sotului si, evident, fara conversatii tip “ce ai mai gatit in ultima vreme?”. Am ajuns insa la concluzia ca in Romania post-comunista (si cand zic post, ma gandesc ca au trecut 22 de ani si ar fi cazul sa nu ne mai identificam ca fiind un rezultat direct al revolutiei) sa strigi in voce tare ca:Nu, draga, nu vrei sa te mariti la 23 de ani, sau mai “rau”, nu vrei sa te asociezi cu baieti pana nu devin barbati e deja o tragedie.
“Dar ce o sa faci cu viata ta?” Cred ca voi invata, voi munci de dimineata pana seara pentru ca la momentul respectiv ma va implini la fel de mult cum ma implineste acum o stire buna intr-un ziar englezesc, voi calatori si uneori ma voi bucura de fauna masculina autohtona. Ultima insa, cu masura. Ce-i mult, strica.
O sa spuna ca sunt feminista si primul care o sa fie de acord este tata, dar nu are sens sa-i disput parerea. Viata e prea scurta pentru etichete sau pentru a le contracara. Mai bine sa le ignori. Si in fond, ce mai inseamna feminismul astazi? Daca feminism inseamna sa porti haine masculine si sa refuzi sa te epilezi pentru ca e un vestigiu al unei societati patriarhale, care condamna femeia la suplicii de genul acesta de dragul frumusetii si feminitatii, atunci va rog sa nu ma catalogati drept feminista. Port tocuri si rochii diafane. Am o obsesia inexplicabila pentru estetica vestimentara si tot ceea ce se poate considera feminin si atractiv din punct de vedere vizual(mai putin culoarea roz, o gasesc dezgustatoare). Daca ar fi sa aleg o imagine care sa imi descrie personalitatea, ar fi probabil o femeie(clar!) incaltata cu niste tocuri monstruos de inalte citind un ziar(si nu, nu vorbesc de presa de scandal sau tabloide!) sau o carte serioasa. As adauga cu o tigare in mana, dar incerc sa ma las.
Daca feministele urasc toti barbatii in mod inechivoc si fara drept de apel, va anunt ca nu subscriu. Si da, apropiatii vor spune ca adesea proclam “toti barbatii sunt niste porci”, dar cine mai spune lucruri de genul asta si le mai si crede?
Nu. Nu toti barbatii sunt niste porci. Unii sunt, intr-adevar, dar sa nu generalizam. Iubesc barbatii. Iubesc barbatii atat de mult incat adesea ma abtin de la ei, intr-o maniera pur feminina, cam la fel ca ciocolata. E atat de buna incat nu abuzezi, de teama sa nu te obisnuiesti cu gustul si sa devina ceva cotidian. Un barbat trebuie “gustat” rar, dar “savurat” din plin, in special unul bun. Un asemenea barbat se mandreste cu abilitatile tale de femeie din mileniul III si se desfata din farmecul fragilitatilor fizice si psihologice ce te caracterizeaza de pe vremea Evei. Despre astfel de barbati ar trebui sa discutam, nu despre exemplarele mai putin inzestrate care au ajuns exponenti ai rasei masculine datorita unor tendinte feministe cu nota extremista.
(sfarsitul primei parti. Va garantez un final la fel de savuros. )
Sursa foto: weheartit.com
One night President Obama and his wife Michelle decided to do something out of routine and go for a casual dinner at a restaurant that wasn’t too luxurious. When they were seated, the owner of the restaurant asked the President’s Secret Service if he could please speak to the First Lady in private. They obliged and Michelle had a conversation with the owner.
Following this conversation President Obama asked Michelle, “Why was he so interested in talking to you?” She mentioned that in her teenage years, he had been madly in love with her. President Obama then said, “So if you had married him, you would now be the owner of this lovely restaurant,” to which Michelle responded, “No. If I had married him, he would now be the President.”
“Love and marriage, love and marriage… they are like the horse and carriage.”
Cam asa suna soundtrack-ul de la familia Bundy si vazand targul de nunti tinut recent la Iasi, as spune ca nu-i prea departe de adevar.
Ce s-a intamplat practic? Viitori fericiti de la starea civila s-au luat de mana si au venit la targ sa vada de invitatii, rochii de mireasa si alte asemenea marafeturi necesare. Necesare fericirii prietenilor si familiei care vor asista la petrecerea de “viata noua” si vor lasa darul pe masa. Adevarate balciuri ale desertaciunilor nuntile noastre.
Si pentru ca toate acestea sa iasa imaculat sunt necesare pregatiri indelugate. Drept pentru care vineri, sambata si duminica, impartind flyere(weekend experience) si auzind pentru a mia oara discursul legat de invitatii de nunta de la standul vecin am vazut cateva sute de cupluri gata “sa-si puna pirostriile.” Si m-am speriat.
Dragilor, caz de psihologie sociala, căz doar mi-s o buna observatoare: in majoritatea cazurilor ea intra prima si e entuziasmata. El vine in urma, un pic pierdut intre atatea standuri si uitandu-se buimac la cele doua domnisoare”de decor” imbracate in rochii de mireasa. El plateste biletele de intrare si ea se avanta in cautarea nuntii perfecte.
In unele dintre cazuri sunt insotiti de prieteni, nasi sau parinti. Atunci e rost de vorba multa, rasete si comparatii. Si mici drame, pentru ca parintii vin cuminti din urma, in timp ce pruncii ajunsi mari, le explica ca oricum degeaba isi dau cu parerea, pentru ca astia tineri stiu mai bine ce si cum trebuie sa faca.
Nu stiu daca am vazut mai mult de cinci barbati zambind in toata agitatia aceea. De cele mai multe ori mergeau cu un pas in urma partenerei, aprobau balbait sugestiile ei sau ii taiau entuziasmul din start. Culegeau pliantele si le indesau in sacosa, priveau de cele mai multe ori in jos si nu intelegeau exact de ce se afla ei acolo. Pur si simplu n-am reusit sa mi-i imaginez pe nici unul dintre ei in costum de mire si emotionat si fericit in fata altarului. Asa ca nu ma intrebati de ce n-am de gand sa ma marit prea devreme.
Cuplurile care au trecut pragul targului de la Iasi aveau toate pana in 35 de ani; cred ca Romania inca are o varsta sociala pentru maritis. Ce m-a surprins au fost cuplurile practic adolescente, studenti inca purtand blugi taiati si care afisau un zambet contagios. Sper sa le treaca pana la vara si sa nu se entuziasmeze prea tare la vederea servetelor de masa inscriptionate cu initiale.
Singurul lucru care mi-a ramas in inima, pentru ca oricum am privi problema, tot femeie raman au fost domnisoarele proband rochii de mireasa. In jurul lor se strangeau cate 10-20 de privitori in timp ce ele se admirau critice, dar entuziasmate in oglinzi mari. Si vazand minunile albe, care faceau fiecare femeie sa para o White Swan, auzind fosnetul materialului in timp ce atingea podeaua si simtindu-le fericirea, intrezareai un licar de lumina, la capatul tunelui infundat pe care dresajul social il vede dezastros, numit “casnicie”.
PS: Caz particular: El, zambind gales si cuminte: “Draga, dar ti-am facut cunostinta cu ea!”, “Mi-ai facut? Cand?! Nesimtitule!” Moment in care un pachet de carti si pliante aterizeaza precis in capul respectivului.
Nu e dragostea mareata?
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments