Jacqueline's Blog

Uneori imi spun ca am avut o copilarie de om mare. Cea a unui copil singuratic care-si facea prea multe ganduri cand altii se jucau “De-a v-ati ascunselea” si care punea intrebari ciudate. Dar mi-au ramas din acea perioada, de dinainte de clasa intai, cele mai vii si frumoase amintiri pe care le am.

Din perioada aceea in care ma rataceam printre picioarele adultilor, imi invatam pe de rost poeziile si eram, probabil, cel mai rusinos copil de pe pamant.

Dar si cel mai iubit.

Cele mai frumoase amintiri din copilaria mea nu sunt cele de tipul “Nica” sau “intamplarile de la bunici” ci acelea de la serbari. Stiti copilul acela ciudat care isi spunea perfect poezia de 10 strofe, imbracat in rochita mov si stand in fata spectatorilor mai plin de patos decat un soldat tantos intr-o parada? Eu eram.

Copilaria mea s-a invartit in jurul ritualului serbarilor, acele momente pline de ceremonie in care brusc programul se schimba complet si in loc de somn de pranz serveam versuri pe paine. Toata lumea era imbracata frumos si plutea in aer un aer de sarbatoare de care imi amintesc cu un zambet si acum.

Treceam printr-un adevarat ritual.

Cu o luna inainte parintii erau chemati de educatoare sa aleaga poezii si cantece pentru urmasii de-o schioapa care nu prea intelegeau ce avea sa li se intample. Imi aduc aminte cum al meu tata venea sa ma ia dupa program si cerea intotdeauna educatoarei poezia cea mai lunga. “Dom’le, dar are patru ani” ii repeta educatoare uitandu-se la prunca cu ochi curiosi care abia invata alfabetul. “Nu conteaza, o invat eu.”

Si ma invatau, pe rand, el si mama. In fiecare seara, dupa cina, imi luam locul pe scaun si mi se citeau versurile. Le invatam in strofe, ma incurcam in cuvinte lungi si le luam mereu de la capat; deveneau de fiecare data mai frumoase. Le prindeam repede iar dupa exersam si intonatia si nu ma lasam pana nu sunau in capul meu la fel de frumos ca replicile actorilor de la televizor.

Poeziile au fost primele mele povesti invatate. Le spuneam cu o mandrie nebuna rudelor venite in vizita de sarbatori si oamenilor care asteptau la rand la cabinetul doctorului de familie. Le repetam bunicilor in vacante si incercam sa ii invat si pe verii mai mici sa le spuna. Poezii lungi, cu intonatie, pentru ca tata a fost genul de parinte pentru care era rusinos ca al lui copil sa recite “Catelus cu parul cret.”  Pe care am invatat-o de la altii, din pura curiozitate.

Apoi veneau rochitele. Croitoreasa din capatul celalalt al orasului (careia ii repetam versurile in timp ce-mi lua masurile), probele nenumarate, pantofii de lac, mama multumita intr-un final si seara dinainte in care eram toata un zambet si o fericire.

Apoi venea momentul in sine. Eram lasata intotdeauna la urma, ajungeam in fata parintilor cu pasi marunti tinand de marginile rochitei si intonand corect pana la ultimul cuvant. Din toata timiditatea mea exagerata de obicei nu ramanea mai nimic, erau versurile mele si ochii lor si reusita acea care venea natural si crestea in aplauzele lor.

Eram cel mai iubit dintre copii.

Dar nu toti copiii sunt la fel de norocosi. Nu toti au sansa sa mearga pe picioarele lor la gradinita si sa-si aleaga poeziile. In momentele in care unii stau cuminti pe scaune si isi invata versurile, altii isi duc durerile in spitale. In momentul in care ai mei m-au imbratisat in loc de felicitare, altii s-au stins in bratele parintilor, in camere albe si paturi dureroase.  Care in loc sa paseasca in fata se sting mult prea devreme fara sa apuce sa cunoasca nimic din minunile si nefericirile de langa ei.

Daca n-as fi fost copilul incurajat de la acea vreme, probabil ca astazi n-as fi avut vocea care scrie aceste randuri. Copilaria mea frumoasa, armonioasa si ciudata in acelasi timp reprezinta motivul pentru care astazi imi doresc extrem de multe de la mine. Si mi-ar placea enorm sa ajut si altii copii sa aiba parte de aceleasi lucruri frumoase. Care sa n-aiba nici o legaturile cu paturile de spital.

De aceea vin la voi cu o propunere.

Biochefarm International se implica in programul “Fiecare copil conteaza” initiat de organizatia Salvati Copiii. Programul  isi propune reducerea mortalitatii infantile si imbunatatirea sanatatii si calitatii vietii copiilor romani cu varsta intre 0-5 ani. Biochefarm International SRL a inscriptionat toate ambalajele de suzete NUK cu logo-ul Salvati Copiii, astfel incat, cei care vor cumpara aceste suzete vor putea contribui activ la reducerea numarului de decese la copii. Biochefarm International va dona in produse organizatiei “Salvati Copiii” un procent din contravaloarea suzetelor vandute.

Astfel, toti cei care vor cumpara suzete NUK inscriptionate vor contribui la reducerea mortalitatii infantile. Pe cei de la NUK ii gasiti si pe Facebook  si pe Twitter si va rog eu sa-i sprijiniti, sa le spuneti parintilor cu bebelusi despre ei si sa salvam copilaria unor copii frumosi.

N-as fi fost niciodata bloggerita de o cititi aici daca n-as fi avut parte de o copilarie frumoasa, daca n-as fi avut o sansa la viata. Am fost la randul meu un copil bolnavicios si fragil care se putea numara usor printre cei care mai traiesc doar in amintiri. Cumva am ajuns aici. Mi-ar placea sa fiti alaturi de mine in incercarea de a oferi sanse si altor copii sa ajunga “oamenii mari” de care suntem mandri.

Fiecare copil conteaza!