Posts Tagged ‘arta’
Iubim cafenelele pentru ca ne lasa sa le inchiriem pentru ore intregi spatiul dumnezeiesc la pretul unei cafele. Iubim cafenelele pentru ca sunt paradoxul unei intimitati unice, dar in vazul tuturor. Pentru ca sunt un loc de intalnire dintre noi si prietenii nostri, dar de cele mai multe ori dintre noi si noi insine.
Iubim cafenele pentru mirosul divin de cafea, atunci cand totul in jur e “al dracului”. Pentru canapelele pe care ne prabusim dupa o zi lunga, aceleasi canapele pe care ne asezam picior peste picior cand zambim frumos celui din fata noastra. Pentru “chelnerii” niciodata nervosi, apatici, sau momai, ci miscandu-se printre mese in ritmuri de jazz sau chill out.
Iubim cafenelele nu pentru ca ne servesc cafele si ceaiuri, ci alifii pentru stres, dezamagire si lipsa de inspiratie. Pentru ca in spatiul lor putem sa ne lasam pe spate, cu ochii pierduti in tavan si mintea departe si cumva lumea asta e mai plina de lucruri care ne plac si mai goala de cei pe care n-am fi vrut sa-i intalnim.
Iubim cafenele pentru ca sunt locul perfect pentru povestile tuturor alter-eg-urilor noastre. Iubim cafenelele pentru ca in cafenele s-au intalnit poeti celebri, pictori ilustri, vocalisti-mituri si femei de geniu si femei pierdute si gasite de cei care le-au transformat in legende. Intr-o cafenea a inceput J. K. Rowling sa scrie Harry Potter, intr-o cafenea suntem si noi toti atunci cand imaginam alte finaluri pentru amintirile noastre.
Iubim cafenelele pentru ca ne putem pierde acolo o zi intreaga cu o carte in mana sau un prieten drag. Pentru ca acea carte isi va spune povestea cu muzica pe fundal. Soul, Jazz, Chill Out. Uneori balade rock. Alteori melodii care ne bantuie dar pe care nu ne obosim sa le aflam numele; n-ar mai avea acelasi efect in afara ferestrelor imense ale cafenelei, fereastra din care orasul se vede altfel. Acolo suntem boemi, indragostiti, pierduti, regasiti, blanzi, pasionali, inspirati, spirituali, altfel.
Fiecare dintre noi are cafeneaua lui preferata, templul lui pentru un suflet pe care-l adaposteste dar nu stie cum sa-mi multumeasca. Un loc in care sa se caute pe el si gaseasca mai mult decat a crezut mirosul de parfum al persoanei de la masa alaturata. Un loc in care sa-si cheme prietenii cei mai dragi si sa le marturiseasca lucrurile cele mai aprinse. Un rai imperfect, la fel ca si iluziile lui abandonate.
Iubim cafenelele pentru ca acolo se strang tot felul de oameni, obligati din placere, sa impartaseasca aceleasi stari de spirit. In jurul nostru sunt oameni de afaceri, in pauza de birou si drumul spre o intelegere, iar putin mai incolo pustoaice de liceu marturisindu-si primele iubiri. In dreapta noastra e un cuplu care isi spune lucruri mai frumoase decat de obicei. In stanga e un domn care isi citeste ziarul sau mailul.
Si undeva, ratacita printre mese, e intotdeauna o femeie frumoasa la care toata lumea arunca o privire din cand in cand. La care ne uitam cautand in ea doza de frumusete necesara zilei in cauza. Pe care o analizam fara ca ea sa ne bage in seama, pentru ca muzica e prea buna iar ea s-a obisnuit de mult cu vasta curiozitate.
Iar printre ei toti, suntem noi, cei in cautare de fericire la pretul unei ciocolate calde.
Sursa foto: ninacamic.blogspot.com
Nu e nimic pe lumea asta care ne vindeca mai bine de noi insine decat arta.
Cred in arta. In puterea ei de a ne sfarma sufletele umplute de pagini in care s-au scris drame si tragedii. In forta ei de a ne reconstrui din nou, ca si cum nimic rau n-a fost vreodata acolo. In nebunia care ne facem sa cred ca am fi toti pasari Phoenix.
Cred in arta. Este singurul râu de frumusete care nu seaca niciodata. Care ne exorcizeaza si ne face sufletele sa explodeze de atata patima. Si care ia apoi bucatile ramase si le dilata pana cand ne simtim cumva inaltati din mizeria societatilor in care traim.
Militez pentru arta atunci cand oamenii mai degraba s-ar dezbraca de evolutie, decat sa puna mana pe o carte. Nu cred ca exista oameni carora nu le place lectura, doar oameni care n-au intalnit cartea potrivita. Militez pentru toti cei care si-au pierdut noptile in cearsafuri rasturnate, o singura lampa aprinsa si paginile unei carti de care nu s-ar desparti cu pretul unei zile de aiureala. Care au trait in acea carte la fel de intens ca si personajele si s-au imbatat de cuvinte si dialoguri pana cand si-au simtit sufletul lipit de cel al eroilor.
Pentru cei care si-au rasturnat banii de salariu pe biroul unei librarii cu motivatia de a sti mai multe decat le spun cei din jur. Care au cautat cu disperare un amalgam de cuvinte care sa le arate urmatorul pas. Care sa-i umple de emotii in care s-au mai gasit o data si care au dat totul ca sa afle care e scopul. Existentei, iubirii, logicii si a tuturor celorlalte.
Cred in arta celor capabili sa traiasca o zi intreaga doar cu muzica. Cei pentru care notele muzicale merg mai departe de piele pana cand intra in vene si se duc spre inima. Si raman acolo. Cei pentru care versurile sunt rugaciuni. Cei care nu indraznesc sa respire atunci cand artistul lor preferat atinge o anumite nota si cei care au un soundtrack pentru anumite momente din viata lor. Cei pentru care muzica starneste o furtuna care le pune trupurile in miscare. Cei care danseaza atat de aprig incat ai impresia ca fac dragoste cu ei insisi pe un ring de dans.
Cred in arta celor care picteaza. Cei pentru care formele din jur le striga secretele si se impregneaza pe o panza sau o foaie de hartie. Cei care simt apusul altfel decat cei care fac o fotografie de vacanta pentru Facebook. Cei pentru care culorile sunt o obsesie si nuantele o realitate. Cei pentru care lumina si intunericul vin in doze. Cei care fac din fotografii istorii ale unor lumi paralele.
Cred in cei care construiesc. Care ridica din ambitii palate si basilici si case care adapostesc generatii. Cei care nu s-ar pierde niciodata intr-un labirint pentru ca a izvorat din mintea lor. Cei care fac miracolele pentru care te-ai da peste cap sa le vezi. Acei demiurgi ai caror creatii te fac sa te opresti minute intregi, cu rasuflarea taiata in fata unor cladiri a caror maretie te face sa te simti mai aproape de divinitate.
Cred ca un film iti poate schimba intreaga perspectiva asupra vietii. Cred ca un actor traieste doua vieti in timpul in care joaca un rol. Ca atunci cand zambeste gratios, la premiera unui film, ascunde in el toata istoria tragediilor personajului sau, de care n-o sa se vindece prea curand.
Mancam mai mult decat trebuie, ne batem cu pumnii in piept ca nimeni nu ne intelege si cheltuim suflet pe lucruri de care n-avem nevoie. Suntem grobieni si ignoranti si ne lafaim in starea asta de spirit, apasati de dureri pe care noi ni le aducem asupra noastra. Cati dintre noi stiu ca arta poate sa ne vindece? Ca, indiferent de ce am face si oriunde ne-am afla, poate sa ne creeze un paradis personal care ne apropie de divinitate, uneori in aceeasi masura ca si religia?
Exista arta in tot ceea ce facem. Chiar si atunci cand facem lucruri mai putin inaltatoare, cele de care n-am vrea sa afle nimeni, dar totusi le spovedim in brate de prieteni si paturi de iubiti pe care ii credem pentru totdeauna. Exista arta in felul cum fiinta noastra calca peste principii si se arunca in haul unui pacat. In felul cum ne imbaiam copii abia nascuti si cum ne simtim umiliti cand nu ni se da restul corect. In felul in care ne abandonam unei tigari si cum injuram cu patos prin cuvinte de care am vrea sa nu ne amintim.
In felul cum uram totul, cum ne auto-pedepsim constant si cum ne mintim fara regrete.
Acesta este un manifest pentru arta al cuiva care inca n-a vazut si n-a simtit destule.
Dar care vrea sa ajunga acolo alaturi de voi.
Art has died. Long live The Art.
Habar n-ai ce inseamna sa fii artist.
Toata lumea are un zambet atotstiutor cand vine vorba de artisti. Unii mai idealisti ofteaza in “Eu gen” indragostit. Altii se stramba si-si numara banii din portofel, ceva mai “prinsi in realitate.”
Parintii nostri spun ca a fi artist nu e un mod de viata si apoi privesc aiurea aducandu-si aminte de vremea cand scriau scrisori de dragoste si le vedeau publicate in volume celebre. Oh, aren’t we all a little bit hypocritical?
Altii au impresia ca sunt artisti doar pentru ca agata boem si get laid mai des decat majoritatea. Si pentru ca sunt destul de simpatici incat sa le plateasca altii chiria. Doar au impresia.
Cert e ca toata lumea are impresia ca stie “ce-s aia artisti.” Ei,cum? Sunt aia din filmele americane, cu parul ciufulit, fara bani in buzunar si replici bune de vrajit gajici. Care fac sex mult (gen Californication- serialul depresiv la care am rezistat stoic 6 episoade. Si acum sa aud fanii cum se intărâtă!), o ard “chilla” si, in final, sunt pe post de Winamp: aduc ceva muzica faina in viata celor de langa ei.
Da, va pricepeti.
Ce nu intelege nimeni e ca un artist e putin posedat. Bun venit in lumea reala: nu degeaba i se zice “demonul creatiei”. Si mai toti oamenii pe care ii tinem minte si-i amintim cu patos cand vrem sa demonstram ca “suntem cititi” au fost putin… altfel. Priviti in epoca lor ca niste ciudatenii, de la Eminescu la Virginia Woolf fara exceptie(ambii depresivi si putin scrantiti mintal). Pentru ca sa reusesc sa-ti explic ca arta cere sacrificii ar trebui sa te uiti la Black Swan pentru inceput.
Dar ca s-o luam usor, cand posezi acest har(talent, abilitate, oricum iti suna tie incitant) nu poti sa fii doar unul din multime. Cand vrei sa creezi arta, trebuie sa fii putin arta, asa ca ce ai in tine te modeleaza dupa chipul si asemanarea ei pana cand nu mai vezi nimic altceva (deci daca n-ai noroc sa ai prieteni care sa-ti dea doua palme din cand in cand sa te trezeasca, esti cam terminat). Trebuie sa-ti respiri arta, sa o adori ca pe omul de care te indragostesti groaznic, sa fii dependent de arta ta la fel cum e ea de tine, sa nu existi, atunci cand te cheama, decat pentru ea.
Un artist adevarat nu se amageste cu droguri, tigari, alcool si sex. Asta fac cu precadere adolescentii. Un artist revine la astea doar cand are o pana de inspiratie si isi cauta personajele care sa-l inspire. Si isi schimba muzele des fie ele barbati, femei sau melodii. In rest el stie ca traieste pentru public si pentru a se exorciza de greutatea emotiilor pe care le traieste.
Pentru ca, la artisti, totul, dar absolut totul este mai intens: dragostea, dezamagirile, chiar si o simpla betie. Sunt putin rupti de realitate si in mare masura extraterestri, dar fideli artei lor.
Suna putin masculin ce spun acum: dar pana sa apara Jane Austen nimeni nu prea vede arta compatibila cu femeile. De aceea isi foloseau arta sa se se razbune pe barbati in toate modurile posibile.
Revenind, pentru ca artistii mai pierd randul, e rusinos si superficial sa afirmi ca stii ce inseamna sa fii artist si cum traiesc in momentele in care demonul creatiei ii posedeaza. E absurd sa spui ca ii intelegi doar pentru ca le admiri picturile sau le citesti randurile. Nu, nu cunosti oamenii aia, nu stii cum isi nasc arta. Nu intelegi ce simte un scriitor atunci cand isi modeleaza sufletul pe hartie, il raneste si-i taie aripile ca sa incapa pe o pagina A4 sau un document Word standard. N-ai cum sa intelegi transa unui pictor cand amesteca culori si vede amintiri sau demoni. N-ai cum sa realizezi cat costa o piesa de muzica compusa dintr-un suflet zdruncinat.
Pentru ca, sa nu uitam, cei mai mari artisti, au fost si cei mai incercati.Daca le citesti biografiile s-ar putea sa ramai cu sechele.
Sunt egoisti uneori si devotati doar artei. In momentele in care ii stapaneste nu reusesc sa vada nimic in jur. In unele momente de inspiratie inteleg lucruri pentru care altii cauta raspunsuri o viata. Si atunci le transforma in arta, pentru ca orice reusesc sa faca ei e mai presus decat poate omul de rand sa inteleaga. Si sunt a naibii de perfectionisti si asta ii omoara, pentru ca li se para ca ce iese din mainile lor nu poate fi niciodata la fel de bun ca absolutul pe care il cauta constant.
E greu de trait cu ei. Uneori nu reusesc sa vada mai departe de ce compun ei si li se pare ca arta lor e centrul universului. Uneori pierd din vedere si alte lucruri importante si anii trec peste ei fara sa vada ca pierd oameni importanti sau neglijeaza lucruri care chiar trebuie facute. Uneori nu inteleg mai nimic din desfasurarea lucrurilor si alteori altii profita de pe urma lor fara ca ei sa aiba habar.
Si au obsesii care-i duc la limita umanului. Care le stapanesc destinul si ii fac sa exploreze stari pe care nu le poate da nici un drog. Sunt consumati de arta lor pana la limita dezastrului. Toate lucrurile inimaginabil de frumoase pornesc dintr-un grotesc aparte.
Si oamenii nu-i prea apreciaza decat postum (adica dupa ce au dat coltu’ in culmea depresiei ca nu-i intelege nimeni. Atunci apar criticii care spun ca au fost genii si ca merita aprecierea noastra eterna). In timpul vietii, asta daca nu sunt comerciali macar putin, traiesc in saracie si suporta dispretul comunitatii. Aceeasi oameni care ii vor lauda dupa moartea, acum ii privesc de sus si le spun ca-si pierd vremea.
Asa ca nu mai deschide gura sa spui ca stii ce inseamna un artist. N-ai nici cea mai vaga idee.
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments