“Could you please re ...
Hy, my name is Ioana Studiez un “Master of Science” in “Computing with International Business”. Am pregatire in ambele domenii si ...
Jazz for Life
Muzica da viata. Unor idei, unor personalitati, unor momente care raman intiparite in mintea noastra pentru totdeauna. De aceea poate se ...
Cum sa faci A Bucket List. ...
A Bucket List este o lista cu lucrurile faine pe care vrei sa le faci inainte sa mori. Dar ca ...
“Could you please r ...
Hy, my name is Ioana Studiez un “Master of Science” in “Computing with International Business”. Am pregatire in ambele domenii si ...
Jazz for Life
Muzica da viata. Unor idei, unor personalitati, unor momente care raman intiparite in mintea noastra pentru totdeauna. De aceea poate se ...
Promisiunea. Mana-n in ma ...
Mie, de regula, imi vine greu sa cred. In paranomal, in lucruri eterne, in religii. In oameni care spun prea multe ...
Cum sa faci A Bucket List ...
A Bucket List este o lista cu lucrurile faine pe care vrei sa le faci inainte sa mori. Dar ca ...
Recent Articles
Esti toate cuvintele pe care le-ai spus atunci cand ai mintit ca sa obtii ceva. Si toate cuvintele care nu ti-au fost ascultate atunci cand ai avut nevoie. Esti toate numele pe care le rostesti intr-o zi si le reprezinti pe cele alaturi de care ramai.
Esti toate sfaturile pe care le-ai dat vreodata, dar mai ales cele pe care le-ai ascultat. Si ce a rezultat din ele. Esti toate deciziile pe care le-ai luat fara sa te gandesti prea mult si toate repercursiunile de mai tarziu. Toate momentele de inspiratie ce te-au urcat pe umerii unei glorii de moment si te-au tradat cand s-a terminat spectacolul si a inceput rutina.
Est toate tigarile pe care le-ai fumat in noptile in care n-ai avut parte nici de liniste, nici de somn. Esti fiecare pahar in plus si fiecare vis in minus.
Esti toate gandurile de dupa miezul noptii, toate excesele, toate dorintele care ai vrea, dar mai ales cele care n-ai vrea sa se indeplineasca. Esti toate diminetile care vin dupa, unele asteptate cu nerabdarea de a te cufunda in rasarit, altele temute si injurate. Esti toate cafelele pe care le-ai baut in drum spre serviciu si in cafenele alaturi, de prieteni sau oameni cu care lucrezi.
Esti toate cartile pe care ai fi vrut sa le scrii. Care ai fi vrut sa se scrie despre tine.
Esti toate filmele la care ai privit cu rasuflarea taiata. Cele care ti-au dat de gandit. Cele care te-au facut sa strigi: “Asta-s eu! Tipul asta-s eu!”
Esti toate melodiile de pe repeat atunci cand agonizezi dupa o strofa anume. Esti toate cantecele pe care le-ai fredonat cand cel de langa tine dormea si toate melodiile pe care nu le asculti decat atunci cand nu-i nimeni in preajma.
Esti toate secretele pe care nu le-ai spus. Ale tale sau ale altora.
Esti toti prietenii pe care ti-ai facut in goana dupa raspunsuri si toti iubitii carora le-ai pus intrebarile. Esti pielea persoanelor care s-au lipit de tine si ochii celor care nu te-au mai cautat. Esti o mare de emotii care se revarsa periodic peste spiritul tau, inecandu-te sau facandu-te sa plutesti cu panzele ridicate spre alte orizonturi.
Esti toate inimile straine pe care le-ai ascultat in durerile lor pana cand ai simtit ca au devenit ale tale. Esti toate mainile care ti-au fost intinse, atunci cand te-ai impiedicat. Esti toti cei care ti-au intors spatele si s-au ratacit cand ii cautai mai aprins. Esti toate umilintele, toate jumatile de masura, toate temerile nespuse, toate promisiunile neglijate… din care ai invatat ceva.
Esti toate orgoliile, toate tipetele, toate exagerarile. Esti toate calatoriile pe care le-ai facut, toti oamenii pe care i-ai ajutat si toate momentele in care ai lasat de la tine.
Esti cel care a depasit limita de viteza si n-a fost prins. Esti cea care a fost prinsa, dar a zambit dragut politistului. Esti cel care n-a mai sunat a doua zi. Esti cea care a dat un numar de telefon gresit.
Esti toate hainele pe care le-ai ales nu pentru ca aveai nevoie de ele, ci pentru ca aveai nevoie de persoana pe care o denumeau atunci cand le imbracai. Esti toate bijuteriile pe care n-o sa le porti niciodata. Esti toate asteptarile celorlalti pe care n-ai de gand sa le implinesti. Esti toti oamenii la inaltimea asteptarile carora vrei sa te ridici.
Esti un infinit de posibilitati carora toti incearca sa-i gaseasca limite. Esti tu, in centrul lumii tale nedefinite, dar mereu se vor gasi cate un unul sau un altul care sa-ti dea verdicte, inainte sa inteleaga toti oamenii din tine. Inainte sa incerce sa se inteleaga pe ei insesi. Dar tu esti unic, atat in ceea ce dai lumii acestea cat si in ce primesti de la ea.
Esti o insiruire de intamplari mai mult sau mai putin fericite, dar nu e NIMENI care sa fi mers pe acelasi drum ca si tine. Si cu siguranta nimeni, in afara de tine, care sa-ti poata spune unde vei merge mai departe.
Asa ca afla cine esti. Pana la capat.
Cum eu imi propun ca pana in respectabila varsta de 23 de ani sa fi locuit deja in 3 tari straine, blogurile de calatorie nu-mi sunt straine. Ori daca tot stau ore intregi citind despre experientele minunate ale oamenilor faini care au iesit din zona de comfort si s-au pus pe redescoperit lumea, am spus ca impartasesc cu voi ce citesc.
Daca sunteti pasionati de calatorie luati-va cateva ore libere, un pahar de vin si o muzica buna si delectati-va cu urmatoarele.
1. Tedoo.ro
Desi pe Twitter se prezinta ca Photos and stories from Thailand and Indonesia pe Tedoo gasesti impresii din toata lumea, ordonate frumos in functie de locatie. Daca este sa fiu sincera de site am dat din greseala, urmarind blogul personal al fondatorului Brad Florescu, la care ma intorc intotdeauna cand caut putin sarcasm ori lucruri faine pe care stiu ca nu prea le gasesc in alta parte. De recomandat.
Tedoo insa este un desfrau total pentru iubitorul de calatorii, cuprinzand de la sfaturi de calatorie, la povestiri din locuri fascinante, la evenimente la care ti-ai dori sa ajungi. Un fel de tort all inclusive, in care aromele sunt aranjate ordonate astfel incat fiecare sa se poata bucura de bucata preferata.
De recomandat mai ales iubitorilor de taramuri indepartate. 
2. Viajoa.ro
Viajoa a fost primul blog de calatorie pe care l-am citit. Imi place foarte mult pentru ca fiecare articol este scris cu familiaritatea cu care vorbesti unor prieteni care iti impartasesc pasiunea. Editorii au luat si premiul RoBlogFest pentru cel mai bun blog de calatorie in 2010. Cei de la Viajoa mai vorbesc despre carti, filme, muzica sau gastronomie, toate, de pe alte meleaguri. E un blog colectiv care iti da senzatia ca traiesti, printre randuri, in cea mai frumoasca vacanta in care ai putea fi vreodata. Recomand jurnalele de calatorie si ii felicit pe cei de pe site pentru pozele superbe din jurul lumii.
3. Lumeamare.ro
“Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going.” Paul Thereoux
Frumos motto pentru ceea ce ei numesc blog inspirational despre calatorii si timp personal. Ce aduce site-ul in plus este sectiunea de Oameni si Opinii unde gasim editoriale, interviuri si puncte de vedere. O apropiere extrem de subiectiva de cititori care iti da impresia ca traiesti odata cu editorii. Mai avem de descoperit din Lumea Mare Bucate si Vinuri, plus Fotografii si Video de pe alta plaiuri. Pentru cei neconventionali recomand Calatorii pe doua roti.
Intreg site-ul e o experienta pe care o recomand cu drag.
Un site ceva mai tehnic decat cele pana acum, in sensul ca pe langa povestile frumoase te ajuta sa-ti planifici calatoria oferindu-ti valoroase tips-uri de organizare si sugestii privind cazarea si transportul. Un lucru tare folositor pe care il puteti lua de pe site se afla in categoria Top 5 gratis care va spune la ce locuri faine cu intrarea gratis puteti avea acces.
De vizitat si de stat cu orele pe site.
Este un site in care fiecare este liber sa posteze orice amintire din vacanta. E poate cel mai flexibil dintre toate blogurile de care am vorbit pana acum, asa ca daca vreti sa aflati opinii sincere, ale oamenilor ca voi, din locurile frumoase in care au fost Go 4 it.
Pe langa site-urile acestea mari, organizate mai gasiti si bloguri ale calatorilor independenti, gata sa impartaseasca cu toti amintirile frumoase din locurile in care i-a purtat wonderlust-ul. Dintre acestea va recomand Blogul de calatorii al Alexandrei, Blogul lui Razvan Pascu (care scrie si de calatorii si de business), Enciclopedia calatorului independent (va recomand Bucket List-ul autoareai, pe mine m-a impulsionat) si Plecat de acasa (unde gasiti diferite materiale despre Romania).
Primul instinct dupa redactarea materialului acesta a fost sa caut bilete de tren sau avion spre… oriunde, sincer. Planul de care vorbeam in primul rand e inca valabil, mai ales ca am bifat deja Polonia pe lista.
Si totusi daca ar fi un loc de pe pamantul asta unde mi-as dori din tot sufletul sa ajung acela ar fi Buenos Aires.
Voi?
Sursa foto: viajoa.ro
Uneori imi spun ca am avut o copilarie de om mare. Cea a unui copil singuratic care-si facea prea multe ganduri cand altii se jucau “De-a v-ati ascunselea” si care punea intrebari ciudate. Dar mi-au ramas din acea perioada, de dinainte de clasa intai, cele mai vii si frumoase amintiri pe care le am.
Din perioada aceea in care ma rataceam printre picioarele adultilor, imi invatam pe de rost poeziile si eram, probabil, cel mai rusinos copil de pe pamant.
Dar si cel mai iubit.
Cele mai frumoase amintiri din copilaria mea nu sunt cele de tipul “Nica” sau “intamplarile de la bunici” ci acelea de la serbari. Stiti copilul acela ciudat care isi spunea perfect poezia de 10 strofe, imbracat in rochita mov si stand in fata spectatorilor mai plin de patos decat un soldat tantos intr-o parada? Eu eram.
Copilaria mea s-a invartit in jurul ritualului serbarilor, acele momente pline de ceremonie in care brusc programul se schimba complet si in loc de somn de pranz serveam versuri pe paine. Toata lumea era imbracata frumos si plutea in aer un aer de sarbatoare de care imi amintesc cu un zambet si acum.
Treceam printr-un adevarat ritual.
Cu o luna inainte parintii erau chemati de educatoare sa aleaga poezii si cantece pentru urmasii de-o schioapa care nu prea intelegeau ce avea sa li se intample. Imi aduc aminte cum al meu tata venea sa ma ia dupa program si cerea intotdeauna educatoarei poezia cea mai lunga. “Dom’le, dar are patru ani” ii repeta educatoare uitandu-se la prunca cu ochi curiosi care abia invata alfabetul. “Nu conteaza, o invat eu.”
Si ma invatau, pe rand, el si mama. In fiecare seara, dupa cina, imi luam locul pe scaun si mi se citeau versurile. Le invatam in strofe, ma incurcam in cuvinte lungi si le luam mereu de la capat; deveneau de fiecare data mai frumoase. Le prindeam repede iar dupa exersam si intonatia si nu ma lasam pana nu sunau in capul meu la fel de frumos ca replicile actorilor de la televizor.
Poeziile au fost primele mele povesti invatate. Le spuneam cu o mandrie nebuna rudelor venite in vizita de sarbatori si oamenilor care asteptau la rand la cabinetul doctorului de familie. Le repetam bunicilor in vacante si incercam sa ii invat si pe verii mai mici sa le spuna. Poezii lungi, cu intonatie, pentru ca tata a fost genul de parinte pentru care era rusinos ca al lui copil sa recite “Catelus cu parul cret.” Pe care am invatat-o de la altii, din pura curiozitate.
Apoi veneau rochitele. Croitoreasa din capatul celalalt al orasului (careia ii repetam versurile in timp ce-mi lua masurile), probele nenumarate, pantofii de lac, mama multumita intr-un final si seara dinainte in care eram toata un zambet si o fericire.
Apoi venea momentul in sine. Eram lasata intotdeauna la urma, ajungeam in fata parintilor cu pasi marunti tinand de marginile rochitei si intonand corect pana la ultimul cuvant. Din toata timiditatea mea exagerata de obicei nu ramanea mai nimic, erau versurile mele si ochii lor si reusita acea care venea natural si crestea in aplauzele lor.
Eram cel mai iubit dintre copii.
Dar nu toti copiii sunt la fel de norocosi. Nu toti au sansa sa mearga pe picioarele lor la gradinita si sa-si aleaga poeziile. In momentele in care unii stau cuminti pe scaune si isi invata versurile, altii isi duc durerile in spitale. In momentul in care ai mei m-au imbratisat in loc de felicitare, altii s-au stins in bratele parintilor, in camere albe si paturi dureroase. Care in loc sa paseasca in fata se sting mult prea devreme fara sa apuce sa cunoasca nimic din minunile si nefericirile de langa ei.
Daca n-as fi fost copilul incurajat de la acea vreme, probabil ca astazi n-as fi avut vocea care scrie aceste randuri. Copilaria mea frumoasa, armonioasa si ciudata in acelasi timp reprezinta motivul pentru care astazi imi doresc extrem de multe de la mine. Si mi-ar placea enorm sa ajut si altii copii sa aiba parte de aceleasi lucruri frumoase. Care sa n-aiba nici o legaturile cu paturile de spital.
De aceea vin la voi cu o propunere.
Biochefarm International se implica in programul “Fiecare copil conteaza” initiat de organizatia Salvati Copiii. Programul isi propune reducerea mortalitatii infantile si imbunatatirea sanatatii si calitatii vietii copiilor romani cu varsta intre 0-5 ani. Biochefarm International SRL a inscriptionat toate ambalajele de suzete NUK cu logo-ul Salvati Copiii, astfel incat, cei care vor cumpara aceste suzete vor putea contribui activ la reducerea numarului de decese la copii. Biochefarm International va dona in produse organizatiei “Salvati Copiii” un procent din contravaloarea suzetelor vandute.
Astfel, toti cei care vor cumpara suzete NUK inscriptionate vor contribui la reducerea mortalitatii infantile. Pe cei de la NUK ii gasiti si pe Facebook si pe Twitter si va rog eu sa-i sprijiniti, sa le spuneti parintilor cu bebelusi despre ei si sa salvam copilaria unor copii frumosi.
N-as fi fost niciodata bloggerita de o cititi aici daca n-as fi avut parte de o copilarie frumoasa, daca n-as fi avut o sansa la viata. Am fost la randul meu un copil bolnavicios si fragil care se putea numara usor printre cei care mai traiesc doar in amintiri. Cumva am ajuns aici. Mi-ar placea sa fiti alaturi de mine in incercarea de a oferi sanse si altor copii sa ajunga “oamenii mari” de care suntem mandri.
Fiecare copil conteaza!
Nici un episod din Mireasa pentru fiul meu n-ar reusi sa aiba atata popularitate cat a avut o singura nunta din cele rasarite dupa Paste, cand toata lumea a iesit din post si s-a aruncat in sala de nunti. Nici una dintre dramele sentimentale, mimate prost din emisiunea ”numarul 1″ care te ajuta sa-ti gasesti perechea si sa mai afle si toata tara de asta nu se compara cu un episod din “Pepe remarried”, cu Oana Zavoranu comentand in fundal. Urari de bine pentru miri, ce altceva credeati?
Pentru ca s-a casatorit Pepe si fiind asa o mare celebritate si un grozav cantaret (isi mai aduce cineva aminte ultima oara cand acest latino-lover al muzicii romanesti a scos o melodie de succes? Nici eu.) a meritat sa afle tot poporul, sa vada toate detaliile. Ce mai, nici nu se putea casatori divul si proaspat proclamata diva-nevasta daca nu ii prezenta Maruta, in direct, toate aventurile de la petrecere. In mod clar nu putea spune “Da” daca nu il privea tot poporul si nu proclama sus si tare scorul darurilor, de spuneai ca e jackpot la jocurile de noroc. In mod clar mireasa n-ar fi putut fericita daca nu vedeam si noi, mare cat ecranul televizorului, cum i se mangaie “burta de graviduta”, de parca nici nu s-au mai vazut femei insarcinate pana acum si era ea detinatoare unui mister universal.
Dar daca e Happy Hour atunci sa dam poporului circ si paine, sub forma unei nunti. Ma rog, numai circ, ca painea au mancat-o numai invitatii. Paine de cateva sute de euro meniul, ca doar nu era sa treaca evenimentul fara sa aflam si noi ce se afla in farfuriile alea. Nu iti faci nunta in direct, nu existi, sac!
Iar ca sa fie telenovela perfecta s-a asezonat dragut cu o Oana Zavoranu comentand in fundal cum ca fost-barbatul ei, actual-sot al alteia un pic insarcinata e de fapt nefericit. Tot pe ea a iubit-o Jose Antonio Fernando Gonzalez de Ay Ya Yay. “Cine are noroc are, cine n-are n-are” ar fi trebuit sa fie cu siguranta coloana sonora a evenimentului. Oana n-a (mai) avut, se pare. Cui mai canta ea acum “Tu esti soarele meu, tu esti viata mea?”.
Dar cand credeam si noi ca o nunta in direct ne-a ajuns, hopa mai vine inca una. Ploua cu nunti dupa Paste si toate in direct.
Nicoleta Luciu s-a maritat tot live si a chemat toata Romania la nunta, la televizor. Dupa patru copii frumosi si o relatie de lunga durata (de apreciat, de altfel) i-a venit si ei vremea sa se imbrace in rochie de mireasa. Rochie careia jurnalistii i-au stiut precis firma si lungimea si toate celelalte detalii. Genul acela de mireasa filmata obsesiv de televiziuni din toate unghiurile, pazita de luptatori K1. Genul acela de mireasa despre a carui sfarc scrie Libertatea.
Dar clar, o mare personalitate, sa curga deci cerneala in ziare si posturile in online. Dar mai ales sa filmeze emisiunile, sa dea pseudo-stirea obsesiv. In distanta dintre sanii Nicoletei Luciu si luptatorii K1 s-a infiltrat la un moment dat un cetatean cu o gaina, respectand un mare obicei de nunta. Aparent au fost intorsi inapoi din drum. Si oh, cat de interesat e poporul de acest detaliu si cum trebuia sa stim noi totul!
Ah, voi celebritati neaose!
In caz ca va intrebati, transmiterea in direct a nuntii lui Pepe a avut 3 milioane telespectatori. Eu zic ca daca reusim sa mai casatorim vreo cateva vedete in direct poate ajungem si noi curand la cei 24 milioane ai printului William si printesei Kate din regat.
Baieti, presa la usa bisericii si diamantele la vedere!
Sursa poza: Libertatea.
In comentariile de pe Vplay, unde ma uit la serialele pana vad in ceata, cei mai pasionati comentatori sunt cei care fie spun ca si-ar dori intens sa traiasca in acele seriale, fie cei care-i urasc pe actori. Pasiunile sunt impartite, la fel si complimentele, iar fiecare episod e disecat pana cand oamenii reusesc sa-si ia, macar partial, placerea sau ideea pentru care sunt acolo. Si sa faca spoilere.
In articolul de aici, se vorbeste despre obsesia pe care o faci pentru seriale. Cum ajungi sa visezi personajele acelea si noaptea. Pentru ca asa e: daca intr-adevar iti place un serial bun, ajungi sa stai ore nebune in fata calcultatorului, episod dupa episod, sezon dupa sezon, mereu in febra, lipit de ecran printr-un super glue emotional. Personajele acelea sunt parti din tine prinse intr-o realitate paralela. Si in orele acelea in care le vizionezi nu faci altceva decat sa incerci cu disperare sa gasesti puntea de trecere, spre dincolo, in lumea in care ti-ar fi mai bine.
Adica, n-ar fi fain sa arate toate spitalele din Romania ca cele din Grey’s, House sau Scrubs? Sau ca avocatii sa fie in stare sa te apere cu aceeasi inversunare ca Alicia Florrick din The Good Wife?
Cam asa am vazut eu sapte sezoane din Grey’s Anatomy in doua saptamani, vara trecuta. Din cauza aceluiasi serial ii spun celei mai bune prietene ca e “my person”.
Dependenta de seriale fura ore de la alte activitati, ar zice gura criticului, mai productive. Mananca din orele de lectura. Te fac sa-ti pierzi propria viata pentru a o trai pe cea a personajelor.Depinde de ce si cat urmaresti. Dupa mine cel mai bine e sa vezi un sezon in 2-3 zile, daca intr-adevar iti place serialul. In felul asta scapi repede si… poti sa te apuci de altul. Sau chiar de viata ta, ca e un serial in sine.
Eu mi-am intrerupt serialul propriu pentru Grey’s Anatomy, Lie to Me, Spartacus, Borgias, The Good Wife, Mad Men si, placerea vinovata, Gossip Girl. Am inteles ca risc sa ma prinda si Game of Thrones, asa ca il las pentru vacanta de vara. M-am aventurat si la un episod de The Sex Researchers (e stiintific ma tem, dragilor).
Am abandonat pana acum The Mentalist, Fairly Legal, Pretty Little Liars, Californication si House.
N-am sa uit ma uit niciodata la Sex and The City sau Vampire Diaries.
Ce am invatat din seriale?
Ca mi-as dori sa existe si alte seriale de success in afara de cele americane.
Ca, in afara de sex, mai sunt si alte lucruri care vand.
Ca orele de istorie se pot tine si in episoade ale unor seriale, cu mult mai multi elevi.
Ca la unele seriale te uiti doar ca sa vezi pana unde poate merge scenariul fara nici legatura cu realitatea (GG, anyone?)
Ca sunt geloasa pe Shonda Rhimes si Samuel Baum (scenaristi de la Grey’s, respectiv Lie to me).
Ca un serial bun e unul in care nu fiecare episod se termina cu bine.
Sfaturile unui fan? Nu te uita niciodata la un interes cand ti-a pierdut interesul, sunt ore pretioase din viata ta risipite pe nimic. Daca nu te mai invata nimic si daca nici macar nu mai are puterea sa-ti fie placere vinovata, drop it! Ia o pauza de viata reala sau uita-te la ceva bun. Niciodata, dar niciodata nu continua sa urmaresti un serial prost.
Vizionare placuta! Sa-mi spuneti si mie la ce va mai uitati. 
I hate cats. I always did. I liked dogs, you know, dogs you could chase around, and not spoiled creatures that ruin your couch. They just sit there all day sprawled all over your personal space, watching you with that evil gleam in their eyes until they get what they want. And it’s good to know that they always want more than you want to give to them.
That a second after they’d had their meal, they’ll move that small vicious head to the side and treat you like they own you. Like they made you a favor by making you pay so many bucks on the best cat food there is. Like it was your duty to them to feed the ungrateful creature. Like your whole house, your whole life and, finally, your own being are there just to serve it, the cat you found pretending to be queen among the trash bin behind your house.
Cats. They want undeserved affection. They slip into your bedroom when you are pissed off, had the hardest day of the year and you know, just want to smash something into a million pieces. They sneak between your ankles, rubbing their slick, furry, small bodies between your tired legs and claiming things they shouldn’t receive. You kick them and tell them to bugger off, but those pretentious individuals stay there annoying the hell out of you, climbing mercilessly over your discarded shoes in the corner and following you to whichever part of the room you retreat.
Then there’s the mutual glare. You clash on the sofa and button down the uptight office shirt and they are across the room, looking straight into your eyes, digging for a weak spot. They meow. You know, the sounds of cute little babies that we just can’t resist to. One time, two times, and you huff and stomp your feet and Aaaaargh all the way then turn your back, trying to ignore the viciousness.
But no, they have to play their roles. One moment of careless relaxation and they are next to you, watching you with those evil eyes, that only pretend to be helpless and you know, kittish, while they are surely plotting their revenge for your poor treatment of them. But until they get to you and manage to leave to scratch the hell out of you, scaring you all over and then your shoes, at the moment they need to be caressed. Cared for. Pretend they are some sort of kings of your world.
So they come closer, sort of like invading your PERSONAL space completely. And while you lay there, perfectly content on YOUR sofa they would sneak that little head underneath your resting palm and rub against it. Then they would Meow again. Then you’d be so bored with everything that you’d respond. One caress on that impossible small head, then one more on that fluffy back that arches underneath your palm in a happy response. The spawn of evil, your cat, is happy. It now steps all over you, making you shift your position so that it’s more comfortable for you to pet it. To give it attention that it does not deserves. To become all warm and fuzzy over this trivial interaction with the evilest animal of them all.
You should have bought a dog. Dogs are loyal and helpful and they protect you from thieves. Dogs are always happy and for a bowl of food they are granted to treat you like the most wonderful person that has ever graced the surface of this earth. Hell, you’re God almighty in their eyes!
Cats are just evil invaders plotting the end of the humanity. Hell, they’d even taken over Youtube with videos of their furry, purring spawns. They contaminated Facebook with picture of their supposed adorableness, leaving no room for topics like Breaking News, interesting quotes or screenshots from Grey’s Anatomy.
Their slaves owners infest the internet with photos of them from every angle. And us, instead of being scared of the invasion, just melt like warm butter and pet the computer’s screen. All our maternal/paternal/whatever instincts just boom and we’re helpless, knocked down. By creatures, that really have absolutely no purpose on this earth. I mean, think about it: what good does it bring to own a cat, how in the world does it serve you?
Exactly.
Yes, the post it’s a parody. And a metaphor.
No, seriously, buy a dog instead. Just saying.
(Photos of cats from all over the infested internet.)
Sursa foto: weheartit.com
Am invatat pe bancile aceluiasi liceu din clasa a cincea. Din ambitia mea si orgoliul parintilor am dat examen la sfarsitul clasei a patra ca sa intru la ceea ce se numea “cel mai bun liceu din oras“. Tin minte si acum ca am intrat cu 8.88.
Am ramas acolo si in 9-12, desi imi dorisem, in secret, sa fi migrat la un liceu din Iasi. Avusesem media pentru ce se chema “cel mai bun liceu din Iasi”, dar ar fi fost prea complicat din prea multe puncte de vedere. Asa ca am ramas, eleva intr-o clasa de matematica-informatica (in ideea ca, daca faci cel mai greu profil, dupa ai cate sanse vrei tu) si nici prin cap nu-mi trecea ca voi ajunge la o facultate de Jurnalism. Desi printr-a noua am avut cateva profesoare dragi care au tinut sa ma transfer. Dar in fiecare liceu sunt antipatii si prejudecati destule: clasa de Filologie era cea in care se ascundeau “lasii“, cei care fugisera de matematici si isi cautau fericirea si timpul de distractie in ceva ce suna mai simplu. Sau ma rog, cei care voiau sa dea la Drept.
Eu n-aveam habar ce voiam. Iubeam orele de romana si cele de engleza, dar ma incapatanam sa nu citesc mai mult decat ce-mi cerea programa pentru ca ma enervau cartile pe care mi le baga tata pe gat (da, acum imi pare rau). Ma rog, si dintr-un orgoliu al elevului care stie ca e destul de bun incat sa aiba intotdeauna zece la romana, chiar daca nu se straduieste prea mult. Si pentru ca aveam o relatie tare buna cu profesoarele de romana si o iubeam pe cea de Psihologie.
N-am fost genul copilului rebel de liceu. Nu in sensul clasic. Nu-mi doream prea mult sa petrec in discoteci si nu-mi faceam poze despuiate pentru hi5 (desi incercam eu sa fiu sexy si alea-alea). N-am prea chiulit pana printr-a unspea, dar lipseam destul de la fizica. Cu toate ca tineam tare mult la dirigintele meu (de fizica) care a fost cel mai carismatic profesor pe care l-am avut si care chiar s-a chinuit sa facem dirigentie. Sar’mana, domn profesor!
Printr-a 9a imi placeau rock-ul si Mariah Carey si ma indragosteam des. Printr-a zecea incepusem o relatie serioasa care avea sa se termine cam tragic intr-a doispea si sa-mi dea niste lectii de viata pe care ma bucur ca le-am invatat devreme. Cred ca orice adolescent ar trebui sa-si franga tare inima in liceu, pentru ca altfel inveti greu de tot si ai un handicap al naivului incredibil de grav. Pana intr-a doispea insa nu stiam decat ca sunt lucruri de invatat si le invatam pas cu pas: ce inseamna un iubit, ce inseamna un prieten, ce inseamna sa pierzi.
Am trait tot liceul cu dorinta de a ajunge la facultate, desi habar n-aveam la care. Scriam in draci. Pe calculator, pe foi albe, aveam caiete intregi cu povesti dramatice pe care le aduceam la scoala si le imprumutam colegelor sa citeasca si “sa-mi spuna ce cred”. Scriam poezii pe un site de poezii romanesc. Cu sutele. Scriam proza scurta pe un site englezesc pentru amatori. De acolo mi-a ramas si pseudonimul, Jacqueline.
Sursa foto: weheartit.com
N-am fost populara, dar m-a durut fix in cot, atata timp cat in clasa aveam gasca mea de prieteni si eram toti faini. Ma uitam, ca si acum, cu un ochi sarcastic la toate “divele” in bluze colorate care barfeau la baie si carora noi le spuneam “grupul fetelor cu fata portocalie” pentru ca purtau un fond de ten de culoarea morcovului. Mi se parea ca oamenii aceia, gastile de copii populari sunt tare, tare pierduti si mi se parea ca-s de zece ori mai fericita decat ei. Acum realizez ca aveam dreptate.
Imi iubeam prietenii nebuneste. Ii iubesc si acum si chiar au aparut oameni si mai faini la orizont. Intr-a unspea au fost majoratele. Nu scapam nici unul. Imi placea mai ales momentul in care sarbatoritul se urca pe masa si striga cat il tineau plamanii “Fac ce vreau, cand vreau, cat vreau, cu cine vreau si unde vreau!” Intotdeauna aplaudam. Imi placea euforia pustilor care se credeau oameni maturi, faptul ca trebuia intotdeauna sa port ceva frumos, faptul ca ai mei ma lasau mai cu draga inima la astfel de petreceri. Intotdeauna cineva sfarsea cu capul in closet, dar in principiu eram un grup de colegi care nu se prea dadeau in stamba. Intotdeauna lumea se ametea putin si se spuneau glume desucheate. Era inca perioada in care virginitatea era un subiect atat de prins incat mai ca n-o credeam pe vara-mea, cu 7 ani mai mare, care imi spunea ca “in facultate subiectul asta e deja fumat.” Noi nu credeam atunci ca subiectul asta putea fi vreodata fumat.
Propriul meu majorat a fost un dezastru. Dar imi aduc aminte si acum buchetul superb de crini albi care mirosea divin. A fost cred cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata.
Tot in liceu a castigat unul dreptul de a publica o carte pe o proza de-a mea, ratacita sub numele lui. Si cateva sute de euro. “Nu s-a putut face nimic” a fost ce am auzit dupa si mi-am promis ca n-am sa mai permit vreodata sa se intample asa ceva. La vreo alta intamplare de genul acesta “o sa se poata face destule lucruri”.
Intr-a doispea am inceput sa crestem si noi in oamenii de mai tarziu. Imi aduc aminte o excursie la Vatra Dornei care ne-a apropiat pe cativa dintre noi, desi intuiam de pe atunci ca nu vom fi un grup prea unit. Intr-a doispea au avut loc marile drame, marile despartiri, intrebarile de peste tot in legatura cu facultatea noastra, in timp ce noi ne chinuiam sa dam gata un afurisit de bac cu toata gratia de care eram in stare. Imi aduc aminte de povestile cu unele colege care invatau cu picioarele in apa rece, in timp ce mie mi se parea catastrofala ideea. Intr-a doispea am avut banchet si am purtat o rochie albastra, fix cum dorisem. Tot atunci am purtat toca de absolventa. Tot atunci am luat bacul cu o nota mult mai mare decat mi-as fi dorit chiar.
Dupa ce imi dorisem intai sa dau la Marketing, apoi la Psihologie, apoi la Relatii Internationale, am dat in cele din urma la Drept si la Jurnalism. Intrasem la amandoua, am ales Jurnalismul.
N-am fumat in liceu. Nu m-am indragostit de nici un prof. N-am fugit de acasa, desi fugeam de multe ori in lumea mea. N-am stiut o singura zi ce vreau de la viitorul meu pana tarziu, in mrejele bacalaureatului. Unii ar spune ca am fost plictisitoare. Le dau dreptate, majoritatea experientelor definitorii le-am trait in facultate.
Atunci a inceput si viata mea adevarata.
Ei, hai ca exagerez! )
“Eu vorbesc simtit cu tine.”
Stateam in spate cu o prietena si ne uitam la figura lui amenintatoare. Ea il recunoscuse de cand intrase, se intalnisera si ieri. Mie imi ramasese privirea la tatuajul albastru de pe mana si la figura obosita-amenitatoare de om care stie ca are puterea. S-a rezemat de o bara exact in fata noastra si m-am apreciat un pic mai mult pentru ca imi cumparasem bilet. Nu ca as avea eu curajul sa merg “pe blat”.
Cand usile s-au inchis in urma lui iar el si-a deschis geaca pentru a scoate la inaintare un ecuson de controlor deja se preconizau ceva probleme. S-au ridicat de pe scaune rapid doi tineri cam cu sapca pe-o parte si fara nici un chef de a plati vreo amenda. Unul dintre ei mai ales parea deranjat teribil, uitandu-se la controlor, acum insotit de un al doilea, mai batran si cu mai mult chef de cearta, cu dezgust.
“Vezi ca ma atingi prea mult.”
“Dar ce-ai? Ti-e teama ca te exiciti?” i-a raspuns in deradere unul dintre controlori, in timp ce musteriul fara bilet insista ca n-are actele la el. Cel cu tatuaj incerca sa negocieze si sa scoata in evidenta ca inculpatului ii lipseau cei sapte ani de-acasa, inainte sa-i lipseasca biletul. Dar pentru acesta din urma nu conta decat greata lui pentru tot ce se intampla in jur. Iar pentru noi doua, cetatence cu bilete, sprijinite de spatele tramvaiului si privind mute la scena ce semana cu preludiul unei scene de lupta dintr-un film din anii ’90, lucrurile erau cam anapoda. Aproape ca ne asteptam ca unul dintre controlori sa nu mai reziste tentatiei si sa incepe sa arunce cu pumni in stanga si in dreapta. Cat despre cetateanul fara bilet si atins de greturi fata de cei care l-au prins fara mata in sac de data asta, tragea intens sa-i provoace. Doar doar isi vor iesi ei din fire si va putea acuza pe altii ca nu si-a cumparat bilet.
Pana la urma controlorii, scarbiti de atitudine si de tupeu l-au dat jos si l-au lasat sa plece.
Nu e prima scena din mijloacele de transport in comun. Am mai vazut studenti scandalagii desi ei sunt aia fara bilet si deci fara drepturi (nu, nu va tin partea, n-am de ce), am vazut controlori nemultumiti de cum s-au compostat biletele care coborau din autobuz pentru amenda batrani de 80 de ani care abia se tineau pe picioare. Dar pentru ca nenorocitul ala de compostor intotdeauna stampileaza aiurea normal e vina calatorului, nu? Am mai fost saltata de pe scaun de madame care “tocmai s-au operat, maica”, desi nu stiu cum se fac operatiile astea saptamanal si de batrani mai in forta ca mine, dar deh, respectul presupun ca vine numai dintr-o parte uneori.
Si m-am plictisit de aceleasi cantece scartaite ale copiilor cersetori, de acelasi miros greu vara si oameni care imping in tine de parca le-ai fi proprietate personala.
Dar presupun ca asta e doar un lucru marunt despre Romania. La fel de agasant ca vanzatoarele din magazinele de haine care iti stau in coasta cand vrei sa cumperi ceva si iti impung in fata lucruri de la care ti se face rau. Sau vanzatoarele de la supermarket care uita ca esti prezent acolo, tinand in mana banii care le vor plati lor salariul, pentru ca nu si-au terminat barfa. Iar tu si foamea ta nu existati pana cand nu termina ele de spus barfa.
La fel ca functionarii de la ghiseu care, doar pentru ca ai nevoie de o semnatura a lor, cred ca au dreptul sa te trateze ca si cum ai fi un vierme care ii deranjeaza din timpul liber. Sau soferii de taxi care n-au niciodata rest si demareaza de langa tine inainte sa apuci sa-l ceri. La fel ca duduile care se viseaza faimoase si bogate doar pentru ca impartasesc ganduri de maretie in timp ce-si fumeaza tigara cu burta la soarele de aprilie.
Si imi aduc aminte ca pe langa oamenii fantastici pe care ii avem ne scaldam intr-o mare de nesimtire si tupeu de joasa speta care ne sta in gat si nu ne lasa sa traim linistiti.
Si sunt momente in care nu reusesc sa iubesc tara asta asa cum ar trebui.
Sursa foto: coloribus.com
Multi dintre noi au o carte in care si-ar dori sa traiasca.
Sa fie chiar eroi pentru o luna, pentru ca mai mult nu ne tin nici venele, nici buzunarele.
La un moment dat sau altul am citit o carte care ne-a tinut intr-o stare de spirit atat de febrila incat am fi fost gata de orice ca sa traim in universul ei, alaturi de personajele cu care ni se parea ca ne identificam. Sau pe care, dimpotriva, le uram.
Aveam, ca si in viata reala, antipatiile fata de un raufacator pe care il injuram cu patos, in timp ce autorul ne chinuia cu succesul acestuia. Dar nu ne puteam desprinde. Poate de asta unii dintre noi apreciem mai mult cartile cu real – end in loc de happy end, desi n-o sa recunoastem asta direct.
Apoi simpatiile catre un personaj care ni se parea ca seamana cu noi, dar reprezenta in fapt, doar ceea ce ne doream sa fim.
Ceea ce uitam e in ca in orice personaj de carte sta un om din viata reala. Un tic. O miscare a sprancenelor. Un obicei. O rutina. O jumatate de stire prinsa dimineata de la televizorul din camera alaturata. O frustrare sexuala nemarturisita. O suferinta emotionala ridicata la rang de mit mai tarziu.
Oamenii din carti suntem noi. Chiar daca nu ne iese de fiecare data masca de personaj principal. Chiar daca mai degraba ajungem personajul episodic care e antipatic tuturor.
Unul dintre “Jackșii” despre care am scris a fost un tip din statia de autobuz. Batea din picior si se uita cu o plictiseala teribila la fiecare autobuz care trecea, de parca numerele lor nepotrivite i-ar fi adus o ofensa personala, ca numerele de la Loto 6/49 care au iesit aiurea. In documentele Word devenise soferul plictisit al unei masini sport care gonea catre nicaieri, cam cum gonesc mii de celule sexuale masculine fara sansa. Era si el o celula intr-o poveste total diferita de cea a lui, poate mult mai proasta. Poate el intarzia de fapt la o intalnire cu cea pe care avea de gand s-o ceara de nevasta.
Sau poate era doar frustrat.
Din nevoia de un absolut cotidian tinem mult mai mult cu personajele din carti decat cu cele din realitate. Si cand ne identificam cu ele, alunecam si noi frapant de pe terenul imaginarului. Idolatrizam oamenii aceia si coincidentele lor numite fatalist “destin” uitand ca, de regula, ale noastre povesti pot fi construite mult mai frumos.
Nu prea cred in destin. Cred ca ne construim povestile, la fel cum autorii isi construiesc personajele. Sau, ma rog, le imprumuta de la cei pe care ii cunosc. Si cumva oamenii acestia din realitate, cu efectele lor mai tari decat orice prelucrare in Photoshop sau poza facuta cu Instagram, pot sa creeze niste povesti fantastice.
De aceea iubesc biografiile.
De aceea inca incerc sa conving o prietena sa se apuce de scris.
Cartile din buzunare sau din genti sunt de citit noaptea tarziu sau pe tren. Sunt desprinderi de cateva ore din bratele unui cotidian care sta sa te sufoce, o realitate alternativa temporara. Te prind si te aprind si iti trezesc mintea si simturile. Dar sunt doar premergatoare pentru ceea ce poti construi tu.
Povestile cele mai interesante le scrii tu. Fa din lumea asta propria ta carte. Fii personajul principal.
Sursa foto: worldsstrangest.com
Haideti sa construim ceva frumos impreuna!
Pentru ca orice zi in care nu inveti nimic nou e o zi…. plictisitoare, iti propun sa-ti alinti sufletul cu o doza de lucruri frumoase. La schimb iti cer sa-mi recomanzi si tu link-uri din online care fie te-au surprins, fie te-au inspirat, fie contin informatii pe care ai vrea sa afle toata lumea. Ce spui?
Deal?
#Inspirationale.
1. Locul de unde vine muzica. Sau ce se afla in interiorul unui instrument muzical. Fotografii superbe.
2. 50 de feluri de a-ti alimenta fericirea. Pe mine, de obicei, ma cam lasa rece tot entuziasmul asta motivational, dar marcandangel.com e un site tare fain, care te prinde repede si te tine entuziasmat.
3. TOTB ne vorbeste despre cea mai tare reclama la carti bune. Pofta de citit s-aveti, monseri!
4. Sex si prietenie. Un articol cat se poate de non-conventional despre tema sexului in grupurile de prieteni. Savuros cat incape!
#LifeStyle & Arts
1. Top 10 carti interzise. De cand am descoperit site-ul Hyperliteratura.ro m-am indragostit iremediabil de proiect. Pe acelasi site mai gasiti articole despre viciile scriitorilor de succes, interviuri faine si opinii argumentate. Toate spuse bine.
2. Cei de la Google reinventeaza tehnologia. Perechea de ochelari care poate inlocui smartphone-urile. Si care starneste ceva teorii conspirationiste…
3. Confesiunile unui ghostwriter, sau cine sunt oamenii care scriu in numele altora.
4. 1cartepesaptamana.ro recomanda 25 de carti care te fac mai destept. Pe multe dintre ele le recomand si eu.
5. Un interviu video tare frumos cu Lana del Rey. Si scurt pe deasupra.
#Jurnalism
1. Despre etica in jurnalism si cum folosim informatiile postate de altii in social media.
2. Despre interviu ca fiind a two-way process, interviu scris cu Cristina Bazavan.
3. Despre costul jurnalismului bine facut;
Bonus: filmul recomandat pentru sambata asta este Frida. Enjoy!
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments