Currently Reading

Chile, niciodata n-am crezut ca voi ajunge aici. Stiam doar ca e la dracu-n praznic. Si ca are vecini faini ( Argentina, Peru etc ). A fost ceva de moment ( aveam o viata super linistita in Iasi, poate chiar prea linistita; poate de asta am decis sa ma nelinistesc putin. si ce bine ca a fost asa !)

Imi spune Amalia dintr-o rasuflare. Ma rog, scrie pentru ca din cauza diferentei de fus orar si a faptului ca e la mii de kilometri departare nu prea am avut cum s-o scot la o cafea sa-mi povesteasca live.  Ea e acolo, in dimineata de primavara din Santiago, in pantecele unui oras imens si eu aici, in dupa-masa de toamna intr-un oras frumos, dar inghetat de frig.

Pe Amalia o cunosc de doi ani si cand ne-am intalnit prima data nu stiam ca vom avea in comun faptul ca acum fiecare e intr-o alta parte de lume. Nici macar cand am lucrat impreuna intr-o echipa nu stiam ca in vreo sase luni o sa ni se para ca asta a fost intr-o alta viata. Cand ne-a spus “Plec in Chile pentru 2 luni” am sarit toti in sus sa o felicitam dar nici unul dintre noi, ceilalti cinci membrii ai echipei nu intelegea exact ce inseamna asta. Acum e de sase luni acolo.

La sfarsitul lui mai s-a produs ruptura haha ( am parasit teritoriul patriei ), am jumatate de an aici deja, la 13.000 km distanta de casa ( oh God !). Am ales sa plec doar din iubirea pt AIESEC, pt ca cei din Santiago mi-au dat ocazia sa fac ceea ce-mi doream ( o pozitie de conducere), lucru care nu s-a intamplat in Iasi. Dar ce bine ca nu s- a intamplat in Iasi !

Cand spune AIESEC Amalia spune cel mai mare ONG international (prezent in 110 tari) condus de studenti. Care are locale atat in Iasi, cat si in Santiago. Noi, cei de acasa, eram obisnuiti cu oameni care fusesera in India, Mexic sau chiar Afghanistan. Dar cand Amalia ne-a spus ca pleaca in America de Sud… Apoi ne-am imaginat-o pe ea 22 de ani, studenta la Comunicare, cu un entuziasm contagios de fiecare data intr-o tara latina… am stiut ca i se potriveste ca o manusa.

Acasa am intalnit prejudecati dar si suport. Fara ai mei n-as fi ajuns nici pana la Bucuresti, imagineaza-ti pana la Santiago de Chile ( cu escala la Paris si Sao Paulo ). Ai mei m-ar fi vrut insa langa ei. Si eu ii vreau langa mine. 

Si noi am fi vrut-o langa noi. Am simtit ca ii e dor de casa mai ales in primele doua luni cand posta constant pe Facebook-ul pritenilor mesaje de dor: de casa, de ei, de tara, de tot ce cunostea. In primele luni cuvantul “dor” prima ca o definitie a tot ceea ce nu mai parea sa fie al ei. Cand ai pe cineva plecat departe te gandesti ca viata acelui cineva e brusc de zece ori mai buna. Spui tuturor cat de dor iti e de ea si te plangi apropiatilor prin cuvintele “Nu stii cat de greu este sa ai pe cineva departe!” Dar nimeni nu realizeaza cum e sa-i ai pe TOTI departe.

Prima saptamana in Santiago?

 

No sleep, no sleep, no sleep. Nu puteam sa dorm, caci era diferenta de fus orar ( jumatate de zi ) iar camera in care ma cazasem ( in care locuiesc si acum, slava Domnului ) avea o terasa frumoasa tare cu vedere spre cea mai inalta cladire din America de Sud. Cladirea nu are nimic special, e doar un bloc al naibii de inalt, dar simplul fapt ca eu aveam acces la aceste cuvinte (”cea mai inalta cladire din America de Sud”), nu ma lasa dom’le sa dorm. Trebuie sa recunosc ca in prima saptamana am cunoscut doar o fatada a orasului ( cea bogata, cu servitoare cu uniforme roz pe strada, care plimba cainii sau fac cumparaturi cu lista, cu blocuri cu fantani arteziene si tot felu de pamplaisir-uri in curte, jeep-uri, etc ). Caci Chile nu inseamna doar asta. O sa va zic mai acus ce inseamna.

Trebuie sa recunosc ca mancarea si bautura nu m-au dat pe spate pentru ca sunt foarte asemanatoare cu ale noastre ( carne, oua, mamaliga, orez, cartofi). De multe ori toate deodata. Pe bune.

Ahh, cutremurele…da…ma cutremura gandul primului cutremur pe care l-am simtit. Sunetul unui cutremur ma face sa cred ca stiu cum suna sfarsitul lumii. Sunetul e oribil si cel mai nasol e ca nu stii niciodata cand se va termina, daca va creste in intensitate, daca  te ia naiba…Dar acum un cutremur nici nu ma mai trezeste din somn daca sunt prea obosita ( in viata totul tine de obisnuinta , v-am zis, nu ? )

Si apoi, ce afli despre tine cand esti departe de tot ce stii? Totul.

Eu sunt o tipa super personala si nu pot sa supravietuiesc fara sa zic Te iubesc, Iarta-ma, Mi-e dor. Fara sa intreb De ce?, Cand?, Cum? Fara sa ma bag in treburile altuia si sa-mi dau cu parerea. Fara sa ma enervez. Asta credeam pana sa ajung in Chile. Aici mi-am dat seama ca sunt o fata fina, educata, o fata misto cu calm, rabdare, care nu ridica tonul, care striga Sanatate cand cineva stranuta, care zice Multumesc cand primeste ceva. Da. Prin comparatie mi-am dat seama ca sunt super misto. :)

Mi-a placut insa cultura lor de Almuerzo (pranz). Aici, totul se planuieste in functie de ora pranzului. Nimeni nu sare peste ora pranzului. Chilianu’ tre sa manance. Empanada trebuie sa umple stomacu, pentru ca chilianu’ sa poata gandi.

Pentru mine cultura latina a insemnat o buna bucata de timp filmele lui Almodovar si cartile lui Garcia Marquez. Un vartej de oameni care pun pasiune in orice chemare, chiar daca ii cheama in intuneric. Intre izbucnirile Penelopei Cruz si dragostea tacuta a lui Florentino Ariza, care iubeste zeci de ani o singura femeie, acolo plecase, cel putin in mintea mea, Amalia. Amelie, cum o poreclisem noi pentru ca stia foarte bine franceza. Dar a invatat foarte repede si spaniola. Asa incat sa-i cunoasca pe Chileeni. Si ei pe ea.

 Ii vad destul de bine chiar daca nu port ochelari. Mai ales la 7 seara cand tot Santiago-ul se intoarce acasa, si-l gasesti la metrou. Pe el, pe tot orasul. Pe ei, pe 8 milioane de locuitori.

Imi place transportul. Pot sa sun la un numar gratis, sa zic pe ce strada sunt, iar ei imi spun ce mijloc de transport sa iau ca sa ajung unde vreau eu. At the end of the day, e un oras cu 8 milioane de locuitori. M-am plimbat eu asa dar n-am cum sa stiu nici 25% din toate strazile.

Imi place ca gasesc tot felul de gastronomii ( aici am descoperit coreana si japoneza).

Initial “aventura din America de Sud” trebuia sa dureze doua luni. Amalia e inca acolo. De ce?

Pentru ca Santiago are ceva ce Iasi si nici Bucuresti nu are. Are o tenta de Europa super dezvoltata, iar pe deasupra sunt in America de Sud. Pot sa fac 3 ore cu avionul pana in cel mai arid desert din lume ( ceea ce am si facut ), pana la Ecuador sau pana in padurile amazoniene.Am vazut jumatate de Chile din autocar dar n-am vazut nimic. Pentru ca jumatate de Chile e desert pustiu, cu iesire la Oceanul Pacific. Restul e format din multi  munti al naibii de inalti. Inca nu l-am vazut. Imi place insa Santiago.

Si pentru ca nu am luat inca tot ce pot de aici. Sunt la mama naibii, I’d better be enjoying it all !!!

Mai stiu de la Amalia ca viata in Chile este scumpa. Si ca oamenii militeaza constant pentru o viata mai buna, pentru acea schimbare care sa-i aduca la nivelul unei Europe care pentru ei e un fel de American Dream. Citisem despre aceeasi stare de spirit in marturisirile cuiva care locuiese doua luni in Buenos Aires, Argentina.

Dar pe ea am intrebat-o despre tineri. Despre ce ne arde, despre ce ne doare: sansele lor.

In fiecare joi si vineri, tinerii protesteaza. Gen 50.000- 100.000 studenti in strada. In fiecare saptamana. protesteaza pentru o educatie mai ieftina, pentru mancare mai sanatoasa, pentru un mediu mai verde sau pentru placerea de a-si manifesta dezacordul ( n-au avut mereu oportunitatea asta ). Educatia e foarte scumpa ,dar cine are o diploma, are viitorul asigurat. Iar tinerii lucreaza si fac voluntariat si merg la facultate in acelasi timp. Si nu se plang. 

Brusc, “la dracu-n praznic” nu mai suna atat de rau. Nici pentru ea, nici pentru ceilalti romani care locuiesc acolo. Dar de ce ar trebui/n-ar trebui ca un roman sa locuiasca in Chile?

Un roman ar trebui sa locuiasca aici doar daca vrea. Sunt putini romani, cam 50. E si o asociatie de prietenie romano-chiliana infiintata recent. Am onoarea sa fiu Vicepresedinte. Imi place leadershipul, se vede! :)

 

Acesta este primul articol din seria Romani in jurul lumii, despre romanii din afara.In fiecare saptamana vorbim despre un alt roman, un alt loc de pe glob.

 

Acelasi sentiment in...

5 Responses

  1. kellogs says:

    ai sa iti dai seama ce fel de om esti abia cand renunti la AISEC. Succes :)

  2. Jacqueline says:

    Cred ca ar trebui sa detaliezi putin comentariul. :)

  3. [...] intre 6 si 78 de saptamani. Povesti ale oamenilor care au plecat gasiti si pe blogul meu (exemplu: Chile si Austria, dar puteti alege dintre cele 110 tari in care AIESEC este prezent. [...]

  4. Filip Andreea says:

    Frumoasa povestea, ma regasesc oarecum in ea :)
    In urma unei povesti mai putin obisnuite, tot in Chile am ajuns si eu de o luna,dar venisem pentru 20 de zile,, Mi-am gasit iubirea aici, si aici am ramas desi nu cunosteam mai mult de 5 persoane,, iar in Romania ma asteapta familia mea.
    Frumoasa povestea asta, mi-as dori sa pot sa intru in contact cu Amalia, poate o sa am ocazia sa cunosc persoane noi, de acasa :)

Leave a Reply