Currently Reading

 “You should write a book” i s-a spus Dianei ani la rând. Oamenii o citeau pe blog, îi trimiteau mailuri în care țineau să-i spună cât de mult se regăsesc în randurile de acolo. Intr-un week-end a fost prea mult: în două zile oameni îi scriseseră că ar vrea să citească o carte scrisă de ea. Așa că, încălcându-și regula de a nu scrie o carte decât după treizeci de ani și înfruntand lipsa de timp caracterizată unui jurnalist  Diana a scris. Povestile unei inimi. Ale ei.

 

 Ce te-a determinat să așterni pe hârtie un manual pentru fetele single ?

Îmi vine să zâmbesc când mă gândesc la ideea de ,,manual pentru fetele single”, pentru că nu am pornit nicidecum de la ideea de a scrie un ghid. Povestea ,,Poveștilor unei inimi” e una la care țin foarte mult și aș îndrăzni să spun chiar că sunt mândră de cum au evoluat lucrurile. Nu a fost nimic forțat, nimic împins de mine de la spate, nu a fost o carte gândită pragmatic, pe principiul ,,Voi scrie un ghid pentru fetele single, va avea x capitole și se va adresa unui public între X și Y ani”. Dimpotrivă, cartea asta a avut o viață proprie și ideea care stă la baza ei a evoluat firesc. Totul a început în 2003, când eram în facultate și începusem să țin un blog pe platforma Yahoo360. Firește, la acea vreme nu știam că se cheama blog ceea ce fac eu, nu era încă acest trend, pentru mine era ca un jurnal online în care îmi scriam gânduri, dileme, întrebări despre lume și viață. Habar nu aveam cine mă citește sau câtă lume o face, nu asta mă interesa, pentru mine era o eliberare, o mică plăcere zilnică, într-o perioadă în care aveam o grămadă de întrebări, de nelămuriri, observam în jurul meu lucruri care mă iritau, mă întristau sau chiar mă revoltau.

Încet-încet, au apărut persoane complet străine care mă citeau, care-mi trimiteau mesaje spunând că se identifică foarte mult cu dilemele mele și că au trecut prin experiențe similare. M-a bucurat acest ,,dialog”, dar nu l-am luat foarte în serios, era doar un hobby. Fast-forward șapte ani mai târziu, în 2009. Eram deja la Forbes și, tot grație blogului (între timp transformat într-un site în toată regula, în limba engleză, pentru că tocmai mă întorsesem de la masterat și îmi venea mai ușor să gândesc în engleză), am început să colaborez cu revista Cosmopolitan pentru o rubrică destinată fetelor single. Recunosc, mi-a fost puțin teamă la început, pentru că stilul meu nu este unul clasic glossy. Tratez subiecte profunde, nu întotdeauna ,,prietenoase”, mai curând genul de lucruri pe care toate le simțim și le gândim, dar pe care nu prea vrem să le așezăm în frază pentru că ni se par prea triste, prea amare sau ni se pare pur și simplu că ne-am dezgoli prea tare sufletele rostindu-le.

Ei bine, teama mea a fost nefondată, pentru că toate cititoarele mele de la Cosmo s-au dovedit a fi minunate. Au trecut deja 3 ani de când țin rubrica, lună de lună, și încă mă contactează aproape zilnic – pe Facebook sau pe email – cititoare care vor să-mi împărtășească modul în care ceea ce am scris eu le-a pus lucrurile într-o altă perspectivă sau să-mi explice cum se identifică în plan personal cu poveștile mele de acolo. Este o mare împlinire sufletească pentru mine, fiindcă știu cum este să te afli într-o perioadă a întrebărilor fără răspuns și cât de mult contează să simți, în momentele grele, că mai există cineva, o fată ca și tine, care a trecut prin aceleași dileme și ,,le-a supraviețuit”. Iar dacă eu pot să fiu ,,acea fată” pentru cineva, atunci mă simt extrem de norocoasă și, fără nici cea mai mică exagerare, mă bucur ca un copil la fiecare mesaj pe care-l primesc.

Din această rubrică și de la acest feedback minunat a pornit cartea, pentru că, la finalul mesajelor, începusem să primesc, de prin 2010, și câte un: ,,Și, când scrii o carte?”, ,,Mi-ar plăcea mult să citesc o carte scrisă de tine…”, ,,Dacă te decizi vreodată să scrii o carte, o să o cumpăr”. Mă simțeam flatată, firește, dar, fără falsă modestie, mereu am crezut că voi scrie prima carte abia după 30 de ani. Pur și simplu, asta mi se păruse mereu vârsta de la care începi să te gândești la așa ceva. Prin februarie 2011 însă, am primit – într-un singur weekend – aproape zece mesaje care mă îndemnau să scriu o carte. Mi s-a părut ,,wow”, am luat-o ca pe un semn și am zis ,,Okay…hai să încercăm”. Era 1 noaptea, într-o duminică, mi-am luat laptopul și am scris un email către Curtea Veche. Au fost primii care mi-au venit în minte, pentru că am fost mereu o avidă cititoare a cărților publicate de ei și cunoșteam bine și colecția pentru femei, Stiletto. Restul… e istorie. Ei au crezut enorm în mine și în carte, au avut fler și încredere totală, lucru pentru care le voi fi întotdeauna recunoscătoare.

Așadar, povestea cărții e destul de lungă și cu multe cotloane, dar mă bucur mult că a fost așa. Mă bucură că această carte are o istorie, că s-a născut firesc și a trecut de la blog la rubrică și apoi la varianta print. Faptul că a prins atât de bine la public este dovada că nu a fost nicidecum forțată. Nu a fost o carte ,,de orgoliu”, ci o carte făcută din multă dragoste, din experiențe și trăiri autentice.

“Pove;tile unei inimi “este prima ta carte. De unde ți-ai luat curajul pentru a o publica?

N-am văzut-o ca pe un act de curaj, să știi. Cel puțin nu scrierea ei, asta s-a întâmplat firesc, a ,,curs” foarte lin. Adevăratul act de curaj a fost să bat la ușa unei edituri și să-mi prezint ,,marfa”. Cred că este cel mai dificil pas, mai ales la câte prejudecăți există în acest sens. Am auzit și eu multe povești despre manuscrise care sunt respinse de 150 de ori înainte să fie publicate, despre edituri care-ți trântesc ușa-n nas, ca debutant, și tot așa. Dar contează să încerci. Primul pas e cheia. Niciodată nu m-au descurajat nici măcar experiențele negative proprii, cu atât mai puțin ale altora. Dacă altcineva nu a reușit, nu înseamnă că nu vei reuși nici tu. E un mod păgubos de a pune problema.

Cum au reacționat cei apropiați când au aflat de decizia ta?

Familia și prietenii se cam așteptau la acest lucru de ceva vreme, așa că nu a fost tocmai o surpriză. Nu cred că am nicio amintire din copilărie care să nu fie legată cumva de lumea cărților și de scris. Chiar și joaca mea preferată, când eram mică, era cea de-a revistele: luam coli A4, le îndoiam, apoi le desenam, scriam tot felul de povestioare, glume, evident la nivelul naiv de la 6-7 ani, după care i le dădeam mamei să mi le multiplice la xerox și – contra cost, firește – le făceam ,,abonamente” membrilor familiei (încă mai am colecțiile mele complete de reviste). Cred că a fost singurul moment al vieții mele în care m-am comportat ca un mic antreprenor, dar asta tot de dragul scrisului.  Alminteri nu sunt o fire foarte pragmatică. Dacă îmi arăți un cufăr mare, plin cu bancnote și monezi de aur, primul meu impuls nu va fi să le număr sau să le cheltuiesc, ci să-mi imaginez o poveste palpitantă despre proveniența cufărului și istoria lui :) Revenind la cărți, mi-am început primele ,,romane” tot pe la 6-7 ani, din joacă. Am scris și poezii, povești, povestiri scurte, pur și simplu o făceam de plăcere, îmi veneau idei și simțeam nevoia să le aștern pe hârtie. Nu exista internet pe-atunci, nici Cartoon Network și alte minuni, așa că joaca mea preferată, mai ales în lunile de iarnă, era scrisul. O lume de poveste, toată în mintea mea. Familia mea este formată în proporție de 90% din ingineri, deci nu m-au împins cu bună-știință în acestă direcție, dar m-au lăsat să mă dezvolt și m-au încurajat. Cred că și pentru ei eram o curiozitate într-un fel, pentru că până în ziua de azi se întreabă de unde am moștenit acest talent la scris. Eu cred că e pur și simplu un dar de la Dumnezeu, care nu mi se datorează, dar sunt datoare să-l folosesc cât pot eu de bine și să-l șlefuiesc neîncetat. Când am împlinit 20 de ani, părinții mei mi-au făcut o surpriză și au adunat într-o ,,cărticică” toate creațiile mele din copilărie. Doar câteva exemplare, pentru familie, ca un fel de ,,remember”. Vor rămâne mereu o amintire frumoasă.

Decizia a fost luată, manuscrisul terminat și apoi te-ai pregătit să o împărtăsești cu cititorii. Ce presupune pentru un tânăr autor procesul de publicare al unei cărți?

Cartea a fost scrisă între aprilie 2011 și septembrie 2011, în weekenduri și seara, după ora nouă, când mă întorceam de la redacție. Presa nu e un job ,,de la 9 la 5”, uneori stai până târziu în noapte, iar în acea perioadă, fix în momentul în care am bătut palma cu cei de la Curtea Veche, am fost numită redactor-șef pe suplimentul lunar ForbesLife. Cele două evenimente s-au produs în aceeași săptămână, una dintre întâmplările superbe ale vieții mele. Dar, în același timp, munca mea s-a multiplicat peste noapte. Paradoxal însă, îmi aduc aminte de acele luni ca de una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții mele. Ce poate fi mai frumos decât să ai undă verde să-ți imaginezi o revistă, s-o concepi și s-o realizezi după cum crezi și cum simți, iar seara să te duci acasă și să lucrezi la prima ta carte? A fost momentul în care am simțit cu adevărat că munca mea din ultimii 13+ ani (pentru că la 13 ani am început să ,,lucrez” cu adevărat în presă, colaborând cu diferite reviste de muzică și seriale) a meritat fiecare secundă de efort. După asta, procesul de publicare a fost destul de simplu:  când a fost gata totul, am trimis manuscrisul, editura a dat undă verde, a început procesul de editare cu Isabella Prodan, un om absolut minunat, cu care am avut o chimie profesională (și ulterior și de prietenie) absolut unică. Etapa de editare a trecut destul de repede și de lin, pentru că Isabella a ,,simțit” foarte bine cartea, iar sfaturile pe care mi le-a dat au fost elemente de nuanță, genul de lucruri mărunte, dar importante, pe care doar un om detașat de carte, un ochi din exterior, le poate vedea. Iar apoi cartea a primit undă verde pentru tipar și…iat-o pe rafturi.

Cât de greu ți-a fost să treci prin procesul acesta?

Chiar nu a fost greu. Poate am fost eu norocoasă, dar nu am simțit nicio greutate, eram atât de entuziasmată de tot ce se întâmpla, încât abia așteptam să sar de la un pas la celălalt. În plus, fiind prinsă cu jobul meu de la Forbes, nici nu am avut timp să mă stresez, să-mi fac prea multe griji sau să-mi imaginez scenarii negative, cum se întâmplă de obicei când îți dorești foarte mult să se întâmple ceva și ți-e teamă să nu intervină un element neprevăzut și să-ți strice planurile. Cartea era gândul meu frumos de fiecare zi, ceva ce așteptam cu nerăbdare și eram convinsă că se va realiza frumos și lin.

Cât de mult timp a trecut între momentul în care ai terminat de scris ultima pagină și cel în care ți-ai văzut cartea pe rafturile librăriilor?

Aproximativ șase luni, dintr-un motiv strategic. Aveam varianta de a o lansa în noiembrie 2011 sau în martie 2012 (pentru că din decembrie până în martie nu se întâmplă prea multe pe piața cărții). Am ales de comun acord martie 2012, din mai multe motive: este luna femeii (iar cartea este despre și pentru ele), este luna mea de naștere și momentul meu preferat din an, vremea este (teoretic) mai bună decât în noiembrie și pot fi făcute lucruri mai frumoase la nivel de eveniment…au fost mulți factori, atât strategici, cât și emoționali. Nu totul ține de un calcul, uneori ,,simți” când e momentul potrivit pentru un anumit lucru, iar martie a fost alegerea perfectă.

Prima săptămâna după publicare: care sunt emoțiile/ întâmplările prin care ai trecut?

Wow… acea săptămână a fost, probabil, cea mai intensă din viața mea, fără nicio exagerare. Între 6 martie (când a fost lansarea oficială) și 11 martie (ziua mea și finalul primei săptămâni) am trecut prin mai multe emoții decât la toate examenele și interviurile din 28 de ani de viață. De fapt, toată luna martie a fost o sumă de emoții. Întâi lansarea, care a avut un concept foarte special, am creat o lume feminină, suspendată undeva între copilărie și maturitate, la cafeneaua Readers. Au venit toți prietenii mei, presa, dar și oameni despre care am scris în cei 3 ani de Forbes și care, deși nu am mai ținut legătura foarte mult, au ținut să-mi fie alături, au avut această plăcere. E o mare bucurie să vezi asta. Nimic nu se compară cu momentul în care ai un microfon în mână și vorbești despre cartea ta, în care ți-ai pus tot sufletul, în fața a aproape 200 de persoane care au venit acolo pentru că le ești dragă. Fără obligație, fără să-i împingă cineva de la spate. Pur și simplu pentru că au vrut să fie prezenți. Dacă ar fi să aleg un singur moment din viață în care efectiv m-am simțit IUBITĂ, acela ar fi. Apoi au urmat primele interviuri (date de mine, nu luate…ceea ce e greu pentru un jurnalist, noi suntem obișnuiți să-i întrebăm pe alții, nu să dam noi înșine cu subsemnatul :) ), evenimentul LOVE AND THE CITY, de la librăria Bastilia (unde au venit multe dintre fetele de pe Facebook, a fost o atmosferă grozavă), totul s-a întâmplat ca un tăvălug. Și, ca să se respecte până la capăt paralelismul între cartea mea și Forbes, la finalul lunii martie, revista a împlinit 3 ani. Am avut de pregătit un număr special, un eveniment, ceea ce a adăugat încă un sac de emoții celor deja existente. Dar a fost o lună magnifică. Nu o voi uita niciodată.

Povestește-mi despre oamenii care te-au sprijinit.

M-au sprijinit în primul rând părinții. M-am referit la ei și la a doua întrebare., pentru că ei sunt cele mai importante persoane din viața mea. Mi-au oferit mereu libertatea de a alege pentru mine, nu mi-au impus nimic niciodată și au avut încredere în capacitatea mea de a distinge între bine și rău. Însuși faptul că m-au susținut în decizia de a face meseria asta, care nu-i cea mai ușoară în ziua de azi, arată cât de mult au crezut în mine. Ei sunt cei care se bucură la fiecare lucru, fie el mărunt sau grandios, care mi se întâmplă. Apoi, firește, sunt unchii mei (a doua mea pereche de părinți), prietenele mele bune și, deși am mai spus-o, simt nevoia să reiterez pentru că într-adevăr merită asta: echipa Curtea Veche. Au fost minunați. Pentru un scriitor debutant contează mult să se simtă susținut și ajutat, iar ei au făcut-o din plin. Și, ca un trofeu special de recunoștiință, le datorez această carte cititoarelor mele. Ele mi-au dat curajul de a o scrie, ele au fost primele care au ,,cerut” cartea. Este o carte care a fost dorită înainte de a fi scrisă. Ce poate fi mai frumos pentru un om de litere?

Ce a însemnat pentru tine succesul acestei cărți?

Sunt zile în care intru pe pagina de Facebook a cărții, citesc comentariile, mesajele, văd cât de multe noi ,,like-uri” am primit (momentan pagina are 12.000 de ,,fani”) și încă mi-e greu să mă dezmeticesc și să realizez că e vorba de mine, de cartea mea, de poveștile mele. Că acele fete își consumă câteva zeci de minute din viețile lor ca să îmi scrie mie mesaje (aproape toate mesajele pe care le primesc sunt lungi, pagini întregi, nu 2-3 cuvinte, iar asta mă uimește de-a dreptul) și să-mi spună cât de mult mi-au îndrăgit cartea. E o mulțumire sufletească care nu încape în cuvinte și tocmai de aceea nu iau acest succes ,,for granted”. Nu-l iau la modul lejer și detașat. E un succes muncit și sunt extrem de recunoscătoare că mi s-a întâmplat tocmai mie. Răspund la fiecare mesaj pe care-l primesc și o fac cu drag, pentru că persoana care îmi scrie îmi oferă un pic din sufletul ei și nu poți să te joci cu așa ceva. Eu una nu pot.

Ai avut de înfruntat și critici negative?

Până acum nu, dar nu ar fi un capăt de țară dacă s-ar întâmpla. Nu poți să placi tuturor și există, cu siguranță, și persoane care nu ar rezona cu ceea ce scriu eu, tot așa cum nici eu nu rezonez cu fiecare carte care-mi pică în mână. Nici nu am pornit de la ideea că trebuie să plac tuturor, cred că ar fi cea mai scurtă cale spre eșec. Trebuie să fii autentic, să-ți asumi până la capăt tot ceea ce ai de spus și…să aștepți. Cine trebuie să te înțeleagă, te va înțelege cu siguranță și te va îndrăgi, iar cine nu…asta este. O carte despre suflet nu o vinzi ca pe o ciocolată: ,,Noul gust de căpșuni care te face mai fericit și împlinit”. Trebuie să fie o chimie între tine și cititor, exact ca în dragoste. Spre norocul meu însă, primesc în fiecare zi atât de multe mesaje frumoase încât mă simt copleșită uneori, în cel mai bun sens al cuvântului. Îmi tot spun că într-o zi o să-mi fac timp și o să le strâng pe toate într-un document word imens – doar pentru mine, firește – pentru ca nu cumva să se piardă vreunul. Sunt scrise cu atât de mult suflet și atât de multe fete își pun pe tavă inimile, dezvăluindu-mi experiențe profunde și dureroase din viețile lor, la care au găsit cumva un răspuns prin intermediul ,,Poveștilor…”, încât nu pot decât să mă simt norocoasă că eu, o străină, am reușit, prin intermediul unei cărți, să câștig încrederea și afecțiunea lor. E o responsabilitate pe care o iau foarte în serios.

Cititorii tăi vor și o continuare. Care este pasul următor?

Faptul că mi se cere o continuare face toată această poveste frumoasă pe care o trăiesc de câteva luni încoace să fie și mai frumoasă. Cum spuneam, simt o mare responsabilitate, iar următoarele mele proiecte vor fi foarte bine cântărite, pentru a nu înșela în vreun fel așteptările fetelor care mă citesc. Nu mă grăbesc și nici nu simt presiunea unui deadline, dar îmi doresc mult ca la anul, pe vremea asta, să vorbim deja de o altă carte. Nu va fi ,,Poveștile unei inimi 2”, ci o poveste de sine-stătătoare, la care lucrez deja. În paralel cu ea, explorez și ideea unei cărți pentru copii, e ceva ce mi-am dorit să scriu dintotdeauna, încă de când aveam opt ani. Și, coincidență sau nu, de Crăciun am găsit printr-o cutie veche cu caiete din școală, ,,manuscrisul” meu de la opt ani. Primul meu ,,roman” pentru copii. Am luat-o ca pe un semn, așa că…cine știe? Și, ca un detaliu inedit, pot să spun că are legătură și cu colecția mea de fotografii cu nori, de pe Facebook. O foarte strânsă legătură. Dar, deocamdată, atât :)

 

 

Acelasi sentiment in...

Leave a Reply