Viata – teren de joaca mortal

Ai idee cat de tare am incercat? Cat de tare incearca fiecare dintre noi?

Am incercat sa gasesc cuvintele potrivite, pentru ca, pentru mine, nu-s niciodata doar cuvinte. Si tu stateai acolo, neincrezator, ascultand si nelasand pe nimeni sa vada ce se petrece inauntru. Ziduri inalte, care te tineau prizonier inauntru lasandu-te vulnerabil fata de tine insuti. Si eu, eu am incercat sa fiu prietenul, sa fiu sprijinul, sa fiu salvarea. Da, credeam ca-mi sta in putere sa insist si sa ma lovesc de zidurile alea inalte, sa fiu eu cea careia ii e ingaduit nu doar sa priveasca inauntru, ci sa si vindece. Am refuzat vehement sa fiu doctor, dar poate totusi ti-as fi operat sufletul.

Vezi tu,  iti stiu demonii. Stiu ce i-a cauzat. As fi vrut sa inteleg si daca sunt eu cea care ar putea sa-i trateze. Vezi tu, pentru mult timp mi s-a parut ca traiam pentru asta; pentru a descoperi cazuri ce ne macina pe toti si a nu da inapoi. Pentru a fi cea care face un pas in plus pana ajunge din urma pe cel care a fugit de el insusi. Cea care nu se sperie de povesti de viata de groaza, de traume la vedere, de actiuni necugetate, de supradoze de probleme si excese de cuvinte aruncate fara judecata. Un fel de Superwoman pentru cei pierduti.

Eu voiam sa fiu cea care salveaza. Un prieten care si-a pierdut increderea in fortele proprii si mintea in bratele unei femei nepotrivite. Un amic care si-a pierdut increderea in umanitate. Un iubit care cauta intotdeauna ceva ce nu stie cum sa gaseasca. Eu trebuia sa fiu aceea care ii indruma, cea care asculta, cea care ramane acolo pana la sfarsit, despartind binele de rau, vindecand. Doar ca binele si raul sunt partea din acelasi sange care se zbuciuma in venele persoanelor la care tii. Doar ca oricata dragoste i-ai purta cuiva nu il iubesti destul pana nu-i iubesti si raul. Boala. Si uneori, in loc sa o salvezi tu de acel rau, ajungi sa-l lasi sa te inghita.

Femeile sunt mai usor de salvat. Ele plang si se manifesta si planuiesc razbunari care iti ingheata sangele in vine. Ele zic clar ce au pe suflet si mananca prea multe porcarii si fumeaza prea multe tigari, dau prea multe mesaje si se agita la telefon in doua limbi si doua sute de tonalitati. Ele te lasa sa vezi – chiar si atunci cand nu spun nimic – ce le doare, ce rele au savarsit si pana unde ar merge din cauza dramelor trecute sau promisiunilor viitoare. Stii, dintr-o cicatrice pe mana, dintr-o vanataie pe gat, sau niste cearcane evidente, unde au fost noaptea trecuta si ce planuiesc pentru urmatoare. Te lasa sa le iei in brate, iti raspund la telefon, te lasa sa te strecori la ele in dormitor, la ele in suflet si-si lasa capul in poala ta, cu orgoliul sugrumat de nevoie, si-ti arata calea spre lucrul care le-ar putea salva de ele insele.

Nu si ei. Ei poarta in oricare zi, o data cu parfumul si amintirea numelui care i-a facut sa-si promita ca nu mai vor o alta relatie, ca nu mai au incredere in nimeni. Cum poate cineva sa traiasca asa? Ei iti spun clar ca n-au nevoie de tine si ca poti foarte bine sa ramai peste noapte, dar n-o sa afli nimic. Si atunci cand vorbesc nu cauta nimic. Si atunci cand te saruta vor momentul si nu afectiunea. Ei o sa-ti dea clar de inteles ce i-a marcat in copilarie, dar n-o sa recunoasca vreodata ca intr-adevar n-au trecut peste. Ei n-o sa planga niciodata, fierea macina pe dinauntru, o data cu refuzul de a admite ca sunt doar oameni. Ei au alcoolul, rasetele, muzica tare, fustele scurte si fetele cu zambete sirete. Ei stau inchisi inauntrul gecilor de piele, a cafelelor negre si a lipsei de cuvinte. Si-ti spun clar si raspicat ca asta e starea in care sunt si ar fi bine sa te conformezi. Si apoi, cand i-ai lasat cu demonii in care ai scormonit, vor refuza sa se gandeasca la felul cum cuvintele tale s-au plimbat demult si pe buzele lor si vor inghiti un pahar de whisky sau un serial de mana a doua.

Inveti, in timp, ca nu poti salva pe nimeni care nu vrea sa fie salvat. Inveti ca nu poti salva pe nimeni atata timp cat nu incearca singur sa se ridice de jos dupa un knock-out existential. Inveti ca poti sa te straduiesti din nou si din nou, sa scrii pagini intregi, sa suni incontinuu, sa tii un chip in palme si sa ai cele mai bune de intentii din lume, iar acestea sa nu valoreze nimic. Inveti ca mainile tale mici sunt neputincioase atunci cand omul din fata ta cade liber, aluneca printre degetele tale intr-o groapa adanca si se loveste groaznic de pereti la fiecare pas. Inveti ca poti sa fii dispus sa oferi totul si sa descoperi ca tot n-ai destul pentru a salva pe cei care sunt mai departe cu fiecare respiratie.

Iar tu te framanti in inauntrul tau si te intrebi ce e in neregula cu tine si unde ai gresit si cum poti gasi solutia magica. Dar nu e nicio solutie magica. Nu conteaza cat de aproape de distrugere sunt, oamenii nu pot fi salvati de altcineva. Tot ce poti sa faci, atunci cand dorinta de a se salva porneste de a le ei insisi, este sa fii martorul la care privesc atunci cand nu au incredere ca le va reusi si urmatorul pas.

Ceea ce nu inteleg oamenii care cad e ca fiecare dintre noi a fost la un moment dat fix in acelasi loc din asfaltul peste care au calcat toti ceilalti, doar ca am indraznit sa ne ridicam. Ceea ce nu inteleg e ca rusinea si frica nu tin loc de prieteni si ca intotdeauna e un piept de om drag sau o pereche de buze de care te poti rezema.

Dar tu nu poti salva pe nimeni. Si nimeni nu te poate salva pe tine.

In linistea dormitorului meu e furtuna.

Toate cuvintele pe care nu le spui nu mor.

Nu, se agata de sansa lor la viata si se zvarcolesc la tine in memorie, amestecandu-se intr-o mie de forme,macinandu-te ceas de ceas, pana cand nu te mai recunosti, pana le repeti in minte obsesiv, incapabil sa te desprinzi de ecoul lor. Traiesc in tampla ta, in locul unde impung buricele degetelor singure si unde zvacneste dorul de alte scenarii.

De ce n-ai vorbit, de ce n-ai strigat, de ce n-ai marturisit?

Toate cuvintele nespuse sunt volume intregi de carti nescrise, si traiesc in capul tau si isi fac acolo o fortareata pe care cei carora voiai sa le spui nu pot s-o cucereasca niciodata. De ce nu le-ai spus lor? De ce ti-a fost frica? Cine te-a facut atat de temator?

Toate cuvintele iscalite in sangele unei emotii pe care crezi ca ai trait-o doar tu sunt ca paginile ale unor carti arse inainte sa fie citite. Regrete in loc de miros de cerneala si singuratate in loc de gloria impartasirii.

Turnul de fildes. Lumanare stinsa. Tacere.

Toate cuvintele nespuse sunt mai puternice decat tine. Tu mergi mereu inainte, un pas in fata celuilalt, ele se taraie pe podeaua rusinii, se agata de venele pacatoase si urca pana in buzunarul de sus al sacoului, acolo unde pastrezi tigarile si regretele. Tu alergi, intotdeauna alergi, intotdeauna impietrit in viitor si ele vin din urma ca o ceata de cai salbatici, ca o serie de fantome cu care ai invatat sa traiesti.

Toate cuvintele nespuse traiesc inca in patul dormitorului tau si pozele de pe pereti si vocea din difuzor. Oboseala de dupa ora 5 si cerealele uitate pe masa. Telefonul care nu suna, revista care inca nu a aparut, lucrurile care nu se intampla, vocea pe care ai pierdut-o.

Rusine. Sticla de vin. Nopti nedormite.

Toate cuvintele pe care nu le spui sunt toti oamenii care ai putea fi. Cei pe care-i uiti acasa cand iti imbraci paltonul, cand cumperi biletul de tren, toti cei care ar fi putut iubiti daca buzele tale ti-ar fi ascultat instinctele.

Imposibila greutate a fiintei.

Cand cuvintele mor ai vrea ca ochii tai sa strige. Sa privesti in ochii persoana din fata ta si ochii tai sa-i spuna “Nu ma auzi? Urlu undeva in capul meu toate cuvintele pe care trebuie sa le auzi. Le-am framantat in intunericul din mintea mea ca sa fac lumina in distanta dintre noi. Uita-te la mine! Stiu ca trebuie sa ma auzi, stiu ca trebuie sa intelegi, doar ca nu pot deschide gura, uite, mi s-au inclestat falcile si in mine se zbate o inima prea lasa si teama nejustificata de toate raspunsurile gresite la intrebarile mele neincetate.”

Dar toate acestea nu sunt niciodata rostite.

Uneori cuvintele se nasc deformate. Cand nu se opresc in gat si nu ne sufoca ca mana invizibila a unei fantome, prind viata in tonuri si accentuari gresite. Vocea noastra pare brusc a altcuiva, sensul se schimba in timp ce le rostim si devenim martori a unui show grotesc pe care noi il moderam fara nici cel mai mic control. Cuvinte care n-ar fi trebuit auzite niciodata si mainile noastre incapabile sa acopere urechile celor care le asculta.

Torente de cuvinte agatate de tavanul casei tale si care se coboara grele si tacute peste tine, imposibile sa se strecoare pe gaura cheii, sa urmeze drumul catre viata pe care ai fi putut-o avea. Catre cei care ai fi vrut sa iubeasca inapoi. Aceasta continuua sufocare a fiintei, claustrofobie a frazelor si intemnitare a cuvintelor care ne-ar fi putut salva de noi insine.

 

Inteleg. Inteleg cum se simte un profesor cand copilul ia 5 pentru proasta purtare iar parintii vin la scoala si ii fac lui scandal, in loc sa-si educe odrasla. Stiu cum trebuie sa simta intr-o clasa de adolescenti unde el preda, iar in acelasi tmp elevii vorbesc la telefon sau fac glume proaste. Imi imaginez cat de degradant trebuie sa fie ca o mana de pusti care habar n-au cei cu ei sa-ti se vorbeasca ca ultimului om.

Inteleg cum e sa fii un om intr-o pozitie care cere respect si sa ai un salariu mizer de care ti-e rusine sa vorbesti. Inteleg cum e sa ti se acorde atat de putina importanta in tara asta, unde semnificatia unei bune educatii pare uitata.

Dar tu ai ales sa fii profesor. Asa ca nu te astepta sa fii respectat doar datorita numelui profesiei, demonstreaza ca-ti faci bine meseria.

Am locuit intr-un camin de studenti, studente de fapt, la Litere. Am avut sansa sa discut cu multi dintre ei, sa le vad ambitiile, mentalitatile, disponibilitatea pentru viitoarea meserie de profesor. Si raspunsul la intrebarea ” De ce vrei sa te faci profesor?” suna cam de fiecare data la fel ” Ah, pai e un job destul de confortabil… si ma gandesc ca o sa fac niste bani din meditatii, o sa fie bine.” Asta in cazul in care nu-mi spuneau ca “Asa mi-au zis parintii ca e bine.”

Si acela a fost momentul in care m-am gandit serios sa-mi educ viitori copii acasa.

Mi-e teama de noua generatie de profesori. Care par incapabili sa inteleaga cu ce se mananca meseria asta si n-au mai pus demult mana pe o carte in afara programei, nu au habar de un site destept de interne. Pentru care psihologia infantila e doar o expresie ciudata.

Si putin si mai teama de vechea generatie. Recent, o invatatoare a ajuns la stiri, dupa ce a fost inregistrata comportandu-se cu elevii de parca ar fi fost animale la circ. O profesoara premiata si vadit apreciata pentru rezultatele ei extraordinare. Rezultate obtinute, s-a dovedit mai apoi, prin tipete la o mana de copii pana in zece ani.

Inteleg de unde vine gandirea ca daca tratezi copilul ca ultimul ratat, atunci se va ambitiona sa-ti demonstreze contrariul.  “Daca ala a putut de ce nu poti si tu”, tipul acesta de mentalitate. Mentalitate bolnava conform caruia asa iti calesti copilul si il inveti sa fie puternic. Atat de puternic incat ajunsese rata de sinucideri de la noi mai mare ca niciodata. Atat de puternic incat exista mari sanse sa fie frustrat si temator toata viata, sa simta intotdeauna ca nu-i destul de bun, ca-i lipseste ceva intr-o societate deja standardizata pana la limita suportabilului. Dar ce mai conteaza, hai sa fim noi adulti destepti si sa experimentam putin pe psihologia copilului asta. Poate scoatem de-o diploma de merit si o recunoastere care sa ne permita noua sa zicem parintelui care vine sa intrebe de ce copilul lui de 8 ani plange cand isi face temele ca “e copil prost, doamna!”

Cum sa ai respect pentru profesorii astia care desfiinteaza pentru totdeauna increderea in sine a unui adolescent? Care tipa si injura ca fermierul in grajdul cu animale batrane?

Am avut o profesoara de genul celei dn reportaj. Care injura la orice exasperare, ne trantea caietele pe jos si credea ca ea merita respectul suprem pentru ca se afla in sala de clasa. De parca eram toti niste inadaptati social, iar profesoara in sine un erou al timpurilor moderne pedepsita fara vina sa predea unor trogloditi care nu stiau cum sa-i raspunda. Imi aduc aminte rusinea si teama de pe chipurile colegilor. De disperarea care ne cuprindea cand stiam ca trebuiau sa inceapa orele ei. Si da, si dumneai avea rezultate pentru ca eram o seama de copii destepti. Si culmea! stia ce sa predea si cum, dar se incapatana teribil sa-si faca mendrele care ne tineau pe noi ingroziti la orele ei. Si dupa sa se laude cu cat de multe a facut ea pentru noi.

Asa ca stiu ce inseamna un astfel de profesor. Asa ca ma intelegeti de ce sunt extraordinar de descurajata de profesorii ce vor veni.

De dragul blogului acesta va rog eu spuneti-i unui student la Litere, care vrea sa devina profesor, sa aiba bunavointa sa vizioneze macar Dead Poets Society si Detachment, am incredere ca sunt si oameni faini care vor sa exceleze in meseria asta, fara a fi nevoiti sa urle ca niste dinozauri care au uitat sa fie pe cale de disparitie. Am incredere – vreau sa cred cel putin – ca exista oameni cu darul predarii in sange. Care ar putea sa ia bine aminte de la una dintre cele mai bune argumentari (serios, priviti filmuletul, e genial!) pentru lectura, din cate am tot auzit in ultima perioada.

Chiar nu reusim sa ne smulgem din sistemul de educatie comunist? Chiar nu reusim sa intelegem ca nu poti folosi metodele bunicii pe o generatie de copii care acces la tehnologie de ultimul varf si e mult mai dezvoltata decat cea trecuta? Chiar trebuie sa ne facem copii sa le fie sila de ei insisi ca sa-i invatam ceva? Nu e doar vina copiilor ca nu se pot concentra la o tabla neagra cand sunt asaltati de informatie la fiecare colt de strada.  Dar e de datoria ta, ca profesor, SA INCERCI sa le oferi cea mai buna educatie posbila.

Sa-ti PESE de ei, nu sa-i injuri! Sa incerci sa le intelegi nevoile, nu sa presupui din start ca sunt niste salbatici doar pentru ca le vine greu sa invete informatii de care nu vor avea niciodata nevoie. Sa incetezi sa le mai atribui nume degradante pentru ca pana la urma au maxim 18 ani, habar n-au despre ce e viata ta si tu ti-ai luat angajamentul sa-i inveti.

In final, tin doar sa multumesc unor persoane deosebite care mi-au demonstrat ca se poate sa fii si extraordinar. MULTUMESC doamnelor profesoare Mertic Daniela si Morosanu Cristina pentru ca au pus suflet. Si daca astazi scriu blogul asta e in mare parte si datorita lor.

Cu respect, doamnelor profesoare!

 

Cred in senzualitate ca o arta a trupului uman. Daca as fi fotograf, as fotografia nuduri. Trupuri de femei si barbati in gratia lor zilnica, in ochii lor limpezi care se intind peste goliciunea trupului si ii fac mai frumosi decat oricand. Trupuri de femei frumoase, abia majore, la fel de minunate ca promisiunea unei vieti mai bune. Femei plinute zambind din toata inima. Femei de 40 de ani, traind experienta in flash-ul aparatului de fotografiat, cu fiecare rid din coltul ochiului spunand o alta poveste. Imi place o femeie cu o poveste.

As fotografia barbati ca cei din reclamele la lenjerie intima. Cei care arata divin si cei dupa care transpira adolescentele care se uita la prietenii lor si scriu randuri prin care vor sa se inteleaga ca stiu totul despre iubire. Cei care pleaca capul atunci cand o fata draguta le arunca o privire in statia de autobuz. I-as fotografia dezbracati, in temerile lor, cu ochii ascunsi de blitz, mainile langa corp, gata sa se cuprinda singuri la orice cuvant mai apasat. Si apoi barbati… Domni in costume dezbracati de costumele care le sustin atitudinea. I-as fotografia cu carti sau cafele in maini, vin langa, in curba umerilor lucrati la sala si a bratelor puternice care sustin afaceri si trupuri de femei. Barbati de 50 de ani ferindu-se sa inteleaga varsta care i-a atins ca o boala, cu parul lor alb si pe trupurile inca puternice urmele femeilor pe care le-au iubit si tragediile de care nu s-au putut feri. Si pe chip carti intregi nescrise.

Si stiu ca daca as avea un aparat profesional si m-as apuca de cursuri as gasi oameni dispusi sa fie fotografiati. Dar as gasi mult mai multi oameni dispusi sa judece. “Huooo, nesimtito, ce-i cu pornografia asta?” Si ma chinui sa inteleg de unde vine ura asta.

Cred ca exista arta in trupurile noastre. Vad in statii de autobuz fete mici ingramadindu-se in ele insele. Cu ochii in jos, hotarate sa nu stabileasca contact vizual cu nici unul dintre barbatii din jur. Am fost una dintre fetele acelea. Uneori, inca sunt. Dar umerii lor sunt mici si inchisi in paltoane groase, iar picioarele lor par sa alerge intotdeauna de cineva. Ma intreb cum ar fi daca s-ar lasa fotografiate cu toate insecuritatile lor. Ma intreb ce ar crede despre explorarea senzualitatii, despre conceptul in sine. Ma intreb daca au fost iubite.

Si ma gandesc la toti barbatii care intorc capul dupa o femeie frumoasa. Refuz sa vizualizez scenariile care se construiesc in mintea lor, dar le urmaresc expresiile faciale, foamea si umorul si apoi resemnarea cand ea nu mai e in raza lor vizuala. Ma gandesc la cat de misogini sunt inca barbatii din plaiurile romanesti si la cat de fricoase sunt femeile din cauza asta.

Si as vrea sa fim toti constienti de frumusetea unui trup dezgolit. De raspunsurile pe care le ofera. De miracolele pe care le poseda: alunita de deasupra sanului, cicatricea de pe soldul lui, semnul din nastere de deasupra umarului, felul cum abdomenul tresare sub un sarut, si felul in care o mana mica poate sa cuprinda un obraz intreg. As vrea sa realizam toti frumusetea unui spate pe care se aseaza o mana de om care-l iubeste, care-l descopera cu teama si euforie, trasandu-i conturul cu fiecare deget. As vrea sa nu ne mai fie atata teama sa ne lasam capul sa adoarma pe un piept de om de alt sex.

Nuditatea umana este reala, naturala, fireasca si inocenta. Doar vulgaritatea din mintea cenzorilor a transformat-o in tabu.” (Cristian Crisbasan, fotograf roman)

Rusinea este fabricata. Or fi hainele mijloc de exprimare, dar in dusuri si brate de oameni iubiti ajungem tot goi si confruntati cu noi insine. Ne nastem goi si incercam toata viata sa acoperim asta. Incercam cu tot dinadinsul sa exprimam ceva printr-o culoare. Purtam violet pentru ca se presupune ca exista o  flacara violet care o sa ne poarte noroc la examene. Rosu pentru ca ar trebuie sa vorbeasca pentru noi. Dar intr-un fel fiecare dintre noi vrem sa ajungem dedesubt, sub haine pentru care am platit prea mult, acolo unde e latura noastra cea mai adevarata.

Si totusi ni se interzice.

Cum ar fi daca lumea ar umbla dezbracata pe strada? Daca nu s-ar fi inventat hainele. Cam imposibil de imaginat, nu? Probabil ne-am trezi in fata unui show erotic ciudat, in care unii epateaza si ceilalti nu ridica privirea din pamant. Pusi in situatia de a fi brusc necenzurati ni s-ar starni brusc dorintele si am vrea sa fim, nu doar vizuali, ci si tactili. Sau ne-ar scarbi ce iese din standarde, ne-am oripila de forme batrane, de defecte din nastere si membre inegale, in loc sa le apreciem unicitatea. Da, spune-mi cat de perfect esti tu, dar sub camasa aia.

Poate am constientiza insa, dincolo de foame de piele ,cat de fragili si frumosi suntem. In principiu, ce-i acolo? O adunatura de membre si un trunchi ciudat, o piele cu imperfectiuni, fiecare cu un miros al ei. Am ajunge poate la o sexualitate acceptata care nu mai starneste obsesii si frustrari. Am avea parte de o individualitate atat de specifica incat ar tipa din fiecare centimetru de piele descoperit.

Sa speram totusi ca nu e nevoie sa umblam dezbracati pe strada ca sa fim constienti de noi insine.

De ce judecam atat de crunt sexualitatea totusi?

RUSINE, RUSINE, NERUSINARE!

Si nu doar in excesele ei, in bolile ei, ci si motivul pentru care majoritatea oamenilor aleg sa fie una cu altcineva: sa simta. Sa simta ca li se strecoara un foc un vene si ca exista o persoana la fel de curajoasa ca si ei, care isi afiseaza toata vulnerabiltatea si cere la schimb putina fericire. In schimb ne-am ingradit in convingeri religioase inchirchite si vechi de mii de ani, in frustrarilor parintilor si bunicilor care credeau ca se dezbraca doar atunci cand vor sa aiba urmasi, ne-am ascuns trupurile de teama ca nu se incadreaza in standardele din reviste.

Nu vreau ca nuditatea sa fie un motiv pentru un alt pictorial al Biancai Dragusanu. Nu e nimic artistic sau senzual acolo. Nu vreau sa interpretati ca sexualitatea ar trebuie pusa in practica oricand, cu oricine. Unde mai e farmecul descoperirii unei persoane, iar nu al unui instinct? Dar cu cat ne scarbim mai mult de ceva atat de natural, cu cat ne este mai rusine, cu atat ne inchidem mai tare in noi si devenim niste cochilii mecanizate ai celor care am putea sa fim.

Cand a fost ultima oara cand rusinea te-a facut fericit? Dar pielea altui om?

Daca trupurile noastre dezgolite si alaturate sunt pacatul original atunci sa fie asta singurul nostru pacat.

Doarme pe 2 scaune.  In fata si in spate e flancat de alti colegi de lucru mult prea zgomotosi, mult prea liberi in exprimare. E cald in vagon, dar de partea opusa lui sunt locuri libere si tu n-ai chef sa stai in picioare cu troller-ul dupa tine. In fata ta o domnisoara asculta muzica la casti. El se trezeste si incepe sa caute anturaj.

Miroase a bautura. Tricoul lui portocaliu, mult prea larg, sare in ochi iar merge impleticindu-se. Miroase a transpiratie, a praf si ameninta sa cada peste tine. Se aduna vreo cinci insi in jurul lui si tie iti vine sa injuri si tii ochii in cartea din fata si castile in urechi. Unul dintre ei aduce un pet de bere si pahare de plastic. Impart sau varsa berea intre ei, vorbesc de femeile din compartiment si injura ca la usa cortului. Sunt obositi ca un fel de masinarii over-used care stau doar pe modul automat. Sunt ametiti.

Dupa ce beau din paharele de plastic arunca ultimele picaturi pe jos, pe podeaua compartimentului, ca la pomenirea unui mort care nu mai e in preajma. Unul dintre ei, cel in tricou portocaliu se duce sa converseze cu niste domnisoare. Colegii ii arunca razand un ghiozdan roz decorat cu o Barbie murdara, ca un fel de copilarie pe care n-a trait-o niciodata.

Langa mine e un cuplu de varsta a 3-a. El la camasa si ochelari, ea cu palarie si rochie. Cuminti, tacuti in fata scenei de partea cealalta a vagonului, aruncandu-si unul altuia priviri cu subinteles.

Navetistii coboara dupa cateva statii.

Iar cuplul de langa mine incepe sa discute. Despre lipsa de educatie, despre nesimtire, despre “oamenii astia ca vai de capul lor” si despre cat de rusinos s-au comportat. Despre mizeriile pe care au trebuit sa le suporte.

Pentru ca, nu-i asa, ei erau niste domni care-si permiteau sa imparta sentinte si judecati in stanga si-n dreapta. Pentru ca oamenii de langa nu erau mai mult decat niste scursuri ale societatii, care trebuiau sa dispara de pe fata pamantului. Da, nici eu nu sunt de acord cu imbatatul in trenuri, cu agatatul spre hartuire a fetelor tinere sau injuraturile in cel mai spurcat limbaj posibil.

Dar mai sunt constienta ca probabil oamenii aceia n-au cunoscut niciodata alternativa. Ca probabil vin din familii care nu fost cu nimic diferite de ce traiesc ei acum. Ca, dupa cum aratau lucrurile, probabil aveau o slujba care ii obliga sa lucreze opt ore in soare sau intr-o dugheana. Nicidecum intr-un birou, ci intr-un loc mort, din care nu se avanseaza, din care nu se scapa. Din care salariul se duce pe bere la 2L si tigari la bucata.

Si ma intreb daca acei oameni au vreodata o alta sansa. Daca i-a intrebat cineva ce ii doare cand erau mai tineri, daca au avut de unde alege. Pentru ca acum nu reprezinta decat un motiv pentru greturile noastre intelectuale, a domnilor astia de am avut parinti care ne-au purtat de griji si posibilitatea unei educatii. Noi care am avut intotdeauna mic-dejun, pranz si cina, o carte la indemana si cineva sa ne explice importanta ei.

Dar banuiesc ca e mult mai usor sa privesti scarbit si sa palavragesti despre starea natiunii cand ti-e bine. Cand n-ai nici un gram de empatie ca sa intelegi ca oamenii nu sunt asa dintr-o mare fericire.

Ca sansele egale sunt inca o utopie.

 

Sursa foto: hotnews.ro

Cumva, scandalul elevei care a pozat in Playboy duce mai toti barbatii cu gandul la toate nastrusnicele fantezii cu iubita in uniforma de scolarita. Ma gandesc ca poate e si mai inaltator cand cea care poarta uniforma (sau ma rog, o da jos repede) e chiar eleva.

S-a intamplat la Jean Monet, liceu “cu pretentii” din capitala, frecventat de mai toate odraslele de vedete sau politicieni. O domnisoara (slava Domnului! majora) a pozat cu nurii dezgoliti langa celebrul, atat de celebrul Radu Mazare. Prilej pentru toata tara sa caste ochii si pentru respectiva sa-si faca un pic de publicitate.

Pentru ca e greu, e atat de greu “sa ajungi sus!”, maica!

Prin urmare n-ar trebui sa ne mire ca domnisoara, tanara si frumoasa de altfel, a luat exemplul altor cateva zeci de “dive” nationale si s-a dezbracat putin pentru 15 minute de celebritate. Pentru viitoare pictoriale si interviuri in cateva tabloide. Pentru ca, nu-i asa, o poza spune cat o mie de cuvinte.

Si iti aduce nota 5 la purtare. Ntz, ntz, fata rea…

Vazand poza cu ea (varianta necenzurata zic) ma gandesc la prima pagina a ziarului Click, incununata mai mereu de o diva care si-a uitat sutienul acasa. Cu sani cat mai siliconati si bot cat mai evident. Ma gandesc la “asistentele” in mini skirts din mai toate show-urile romanesti, care se intind, se apleaca si se hlizesc in direct. Ma gandesc la toate videoclipurile cu Shake it like a bunny, shake it like a monkey, shake it like a…

Hai sa dam cu toatele din fund, sa ne propulsam in showbizznezzz, fatăh!

Asta venind din tara in care toata lumea arata cu degetul pe toata lumea lipindu-si in frunte diferite epitete. Venind din locul in care erotismul a murit, toata lumea face direct striptease. Venind din locul in care elevele de liceu nu-si mai pierd virginitatea, ci lucreaza direct part-time in cluburi de noapte. In care barbatii nu mai curteaza, platesc direct.

Va urma…

THERE ARE MORE THAN 30 MILLION SLAVES IN THE WORLD TODAY,
MORE THAN AT ANY OTHER POINT IN HUMAN HISTORY.

Dintre acestia, in jur de 20 lucreaza pentru tine.

Suna putin ireal, nu?

Conceptul de sclavie moderna nu e prea popular.  Teoretic toate formele de sclavie au fost abolite in 1948, odata cu adoptarea Declaratiei Drepturilor Omului. Practic, in momentul in care citesti asta milioane de copii, femei si barbati sunt exploatati constant, in moduri greu de digerat.

De ce ar trebui sa-ti pese tie, omul modern, educat, liber?

Pentru ca intr-o lume in care unele fiinte umane nu sunt altceva decat obiecte dispensabile, cine stie in mainile cui o sa poti ajunge chiar tu, maine. Pentru ca atunci cand permiti cuiva sa aiba controlul absolut asupra altor oameni, nici tu nu esti in siguranta.

Cateva povesti ale celor prinsi in lantul sclaviei moderne au fost aduse la lumina de jurnalistii de la BBC. Intelegem astfel ca sclavia moderna se intinde din Peru in Arabia Saudita. De la retelele de trafic uman din UK pana la cele din SUA.  Copii (si fete si baieti) vanduti de propriile familii si obligati apoi sa se prostitueze. Din disperare pentru o viata mai buna sau din inconstienta (New York Times vorbeste despre cazul unei familii din Albania care si-a vandut copilul pentru a-si cumpara un televizor color).

Oamenii sunt disperati. In zone din Africa in care o familie traieste cu mai putin de un dolar pe zi, promisiune unui job platit este mana cereasca. Multi nu stiu ce li se va intampla. Lor sau copiilor trimisi departe. Obligati sa lucreze si cate 20 de ore pe zi, indatorati pe viata angajatorilor.

                                                                                      BBC’s map of slavery

Dintre toti acesti oameni in jur de 20 lucreaza pentru tine. Sau asta sustine slaveryfootprint.org, site-ul care calculeaza, in functie de stilul tau de viata, cati oameni de pe glob sunt obligati sa lucreze pentru tine si de unde provin. Cei din spatele site-ului au explicatii, algoritmi si resurse sa demonstreze asta. 

Deci cum poti ajuta?

Ar if ipocrit din partea oricui sa declare ca singurul sfarsit al sclaviei poate coincide cu sfarsitul capitalismului, atata timp cat imediat dupa merge la supermarket-ul din colt si isi face cumparaturile saptamanale. Dar ar fi demn sa incerce alte mijloace.

NOTFORSALECAMPAIGN.ORG. este o asociatie fondata de jurnalistul american si premiat de numarate ori, David Batstone. Site-ul organizatiei ofera poate cel mai bun overview al situatiei actuale. Tot el ofera oamenilor obisnuiti solutii si instrumente in lupta contra sclaviei. Ofera deci o voce. Daca esti student, ar fi bine sa verifici asta:

http://www.notforsalecampaign.org/action/student/

De ce vorbesc ACUM despre asta?

In octombrie, CNN a difuzat luna trecuta un documentar filmat timp de patru ani, pe cinci continente, despre practicile sclaviei moderne. O parte din acesta… a fost filmat in Romania. Nu ne prea face cinste, nu-i asa?

http://www.youtube.com/watch?v=WBlifdh911A&feature=player_embedded

 

Daca citesti asta acum, cel mai probabil esti o persoana libera, educata, care se bucura de conditii de viata net superioare milioanelor de oameni din toata lumea prinsi in lantul sclaviei. Daca citesti asta, ai datoria de a fructifica sansele incredibile care ti-au fost date si sa fii individul care, poate, intr-o zi nu prea indepartata poate spulbera pentru totdeauna cercul vicios al exploatarii umane.

Foloseste-ti inima, capul si resursele. Milioane de oameni n-au dreptul sa-si aleaga viitorul. Tu da.

 

Sursa foto: truetruth4ever.blogspot.com

Stii momentele alea in care cafeaua chiar n-ajuta?

Vin de-a valma ori inainte de cel mai important examen din viata ta (fiecare dintre ele e, right?), ori dupa o noapte in care stii clar ca trebuia sa te opresti dupa a X-a bere. Clar!

Noptile studentului nu sunt facute pentru a fi dormite. Pentru somn studentul are la dispozitie dupa-amiazele in care a promis diverse chestii mai multor prieteni sau diminetile in care rateaza prezenta profesorului mult-iubit pentru ca ii este incapabil sa se ridice din pat. Incapabil de tot, parol!

Studentul e cumva cea mai mizerabila minunata faptura pe pamantul asta: numai el e capabil s-o dea in bara de atatea ori si sa se viseze totusi Donald Trump. Neaparat in urmatorii cinci ani, dar nu spune niciodata asta la interviurile de angajare. Pe care le da din obisnuinta la un moment dat. Pentru ca atunci cand se trezeste in sfarsit realizeaza ca are buzunarele goale si parintii au platit deja chiria pe luna in curs. De doua ori.

Dar adevaratul student realizeaza undeva intre a doua cafea si a treia tigara ca lucrurile nu se limiteaza doar la asta. In oasele lui e intotdeauna nevoia de mai mult: mai multe lucruri de invatat, oameni mai inteligenti de intalnit, munca mai multa. El stie ca un shot e zece ori mai bun cand e baut dupa o zi in care si-a muncit nervii si visele. Ca sa intalnesti oameni noi vine mai simplu atunci cand ai ce sa le spui despre tine. Ca, spre deosebire de invatatul pentru examen, care se intampla fix in noapte de dinainte, lucrurile mari se fac pas cu pas. One foot in front of the other, one coffee to start the game.

Studentul ia ce e mai bun de la viata: sangele tanar si banii parintilor. Se arunca in cam orice pentru ca inca ii este permis sa greseasca si profita din plin de asta: nothing worth knowing can be taught, right? Are nevoie sa-i spui ca ceva e imposibil si atunci stii ca va incerca sa demonstreze ca nu e adevarat. Chiar daca asta inseamna ca va face cea mai mare prostie. Nu e inca timpul sa fie foarte intelept.

Stii momentele acelea in care nimic altceva nu conteaza?

Fum de tigara, parfum nou, bani cheltuiti aiurea si apoi nopti albe. Mirosul covrigariei la 7 dimineata, un nume nou care nu-ti mai iese din minte, iubire pentru toata viata care dureaza doar cateva luni. Cursuri imprastiate si mintea aiurea. Cafea la 1 leu, bilet de autobuz la 2 si ceva de mancat la 3. Joburi de o luna. Oameni care impart totul cu tine. Mereu si mereu de la capat.

Student pana in maduva oaselor.

Leapsa de la incredibil de draga Ioana. O dau mai departe oricui se simte student. :)

Sursa foto: weheartit.com

Nimic nu se compara cu doza aceea de adrenalina pe care n-ar trebui s-o simti.

E intotdeauna ultima tigara, care se dovedeste a fi atat de buna incat trebuie sa mai incerci inca una. Si apoi realizezi ca nu prea le-ai simtit pe primele doua si daca tot trebuie sa spui STOP atunci trebuie sa te bucuri din plin inainte; praznic inainte de inmormantare nu? Dar daca tot e petrecere, atunci ar face bine sa fie memorabilia asa ca hai sa fie un pachet intreg. E ultima oara.

In drumul dintre noi, cei de azi si noi, cei de maine, sunt o multime de ultime dati. Dar pentru cat avem noi nevoie doza initiala nu e niciodata de ajuns.

Spune-mi daca o ciocolata mancata pe ascuns are vreodata acelasi gust cu cea pe care nimeni nu ti-o interzice. Daca atunci cand bei ultimul pahar nu iei inghituri mai mici si nu le savurezi mai mult . Daca alcoolul nu te incalzeste intr-un altfel decat toate paharele de dinainte. Daca nu abia asteptai sa-ti spuna cineva sa te opresti ca sa poti sa te revolti si sa ceri inca un rand.

Ce doza inseamna supradoza?

E intotdeauna o slujba de inceput care nu ia decat patru ore. Dar vine cu un salariu si banii trebuie sa circule. Apoi trebuie sa vina mai multi. Apoi orele tale de lucru se dubleaza si timpul tau se injumatateste. Dar tu trebuie, pur si simplu trebuie sa cheltui, lucrurile pe care le poti atinge stau agatate in vitrine ca femeile ieftine pe autostrada.

Si sunetul muzicii trebuie sa fie intotdeauna mai tare, nu? Bass-ul trebuie sa duduie, boxele trebuie sa explodeze, mai tare, intotdeauna mai tare.

Nu e niciodata ultima noapte, nu? Dar iluzia unei ultime nopti face totul de zece ori mai bun. Fiecare miros se intensifica, fiecare atingere e memorabilia, fiecare schimb de priviri un pic salbatic. O despartire inseamna o noua impacare. Nu face bine nimanui, dar nu e niciodata de ajuns. Mai mult, intotdeauna mai mult.

Supradoza.

Adrenalina. In doze mari pana vibrezi. Uitarea de sine dupa zece episoade ale unui serial din care am promis sa vedem doar doua. Noaptea nedormita cand cartea din mainile noastre are intotdeauna un capitol care e ultimul. Numarul pe care il formam din nou si din nou.

Viteza masinii in cursa cu noi de la miezul noptii.

Ce doza inseamna supradoza?

 

Sursa poza: Cassey Brooks photography si weheartit.com

Trebuie sa te minunezi putin in fata tendintei aproape bolnave a unora de a-ti baga lucruri pe gat.

Pentru ca  in orice adunare de oameni gasesti macar un specimen care are credinta obtuza ca e el mai cu mot. Fie ca e vanzatorul de bilete la Superbingo din colt ori precupeasa care iti agita o sticla de lapte in fata ta spunandu-si poezia cu rol de advărtaizing.

Eu si alte cateva sute de fete ca mine o sa te placem extrem de putin, madam vanzatoare de rochii in 7 culori, daca imi pui in brate un maieu pe care nu l-as purta nici in a noua viata. Eu si alti cativa sute de oameni agasati o sa grabim pasul cu naduf, cand ne bagi formularul in ochi, domnu’ promotor de colt!

Sunteti agasanti. Pentru oamenii care isi vad de viata lor si poarta o conversatie decenta.

Intr-un grup de prietene este intotdeauna una care trebuie sa demonstreze ca ea e aia mai smechera si iti baga pe gat nume de parfumuri si calitatile amorezului ei de vara. La o conferinta este intotdeauna un speaker care are ceva de promovat cand oamenii din sala sunt atinsi emotional de intelepciunea sa. La magazin – orice fel de magazin – este intotdeauna o muiere de vanzatoare care te priveste de parca ti-ar face o favoare, asteapta cu gatul incordat ca un animal de prada si apoi ia de pe rafturi o incurcatura de chestii pe care ti le pune pe tejghea, deja scotandu-ti banii din portofel.

Iar taica-meu trebuie sa-mi explice 10 min beneficiile pastailor, de fiecare data cand le gateste, desi stie ca le urasc din frageda pruncie.

Voi ce alte asemenea ati mai patit?

Sursa poza: weheartit.com