Viata – teren de joaca mortal
Doarme pe 2 scaune. In fata si in spate e flancat de alti colegi de lucru mult prea zgomotosi, mult prea liberi in exprimare. E cald in vagon, dar de partea opusa lui sunt locuri libere si tu n-ai chef sa stai in picioare cu troller-ul dupa tine. In fata ta o domnisoara asculta muzica la casti. El se trezeste si incepe sa caute anturaj.
Miroase a bautura. Tricoul lui portocaliu, mult prea larg, sare in ochi iar merge impleticindu-se. Miroase a transpiratie, a praf si ameninta sa cada peste tine. Se aduna vreo cinci insi in jurul lui si tie iti vine sa injuri si tii ochii in cartea din fata si castile in urechi. Unul dintre ei aduce un pet de bere si pahare de plastic. Impart sau varsa berea intre ei, vorbesc de femeile din compartiment si injura ca la usa cortului. Sunt obositi ca un fel de masinarii over-used care stau doar pe modul automat. Sunt ametiti.
Dupa ce beau din paharele de plastic arunca ultimele picaturi pe jos, pe podeaua compartimentului, ca la pomenirea unui mort care nu mai e in preajma. Unul dintre ei, cel in tricou portocaliu se duce sa converseze cu niste domnisoare. Colegii ii arunca razand un ghiozdan roz decorat cu o Barbie murdara, ca un fel de copilarie pe care n-a trait-o niciodata.
Langa mine e un cuplu de varsta a 3-a. El la camasa si ochelari, ea cu palarie si rochie. Cuminti, tacuti in fata scenei de partea cealalta a vagonului, aruncandu-si unul altuia priviri cu subinteles.
Navetistii coboara dupa cateva statii.
Iar cuplul de langa mine incepe sa discute. Despre lipsa de educatie, despre nesimtire, despre “oamenii astia ca vai de capul lor” si despre cat de rusinos s-au comportat. Despre mizeriile pe care au trebuit sa le suporte.
Pentru ca, nu-i asa, ei erau niste domni care-si permiteau sa imparta sentinte si judecati in stanga si-n dreapta. Pentru ca oamenii de langa nu erau mai mult decat niste scursuri ale societatii, care trebuiau sa dispara de pe fata pamantului. Da, nici eu nu sunt de acord cu imbatatul in trenuri, cu agatatul spre hartuire a fetelor tinere sau injuraturile in cel mai spurcat limbaj posibil.
Dar mai sunt constienta ca probabil oamenii aceia n-au cunoscut niciodata alternativa. Ca probabil vin din familii care nu fost cu nimic diferite de ce traiesc ei acum. Ca, dupa cum aratau lucrurile, probabil aveau o slujba care ii obliga sa lucreze opt ore in soare sau intr-o dugheana. Nicidecum intr-un birou, ci intr-un loc mort, din care nu se avanseaza, din care nu se scapa. Din care salariul se duce pe bere la 2L si tigari la bucata.
Si ma intreb daca acei oameni au vreodata o alta sansa. Daca i-a intrebat cineva ce ii doare cand erau mai tineri, daca au avut de unde alege. Pentru ca acum nu reprezinta decat un motiv pentru greturile noastre intelectuale, a domnilor astia de am avut parinti care ne-au purtat de griji si posibilitatea unei educatii. Noi care am avut intotdeauna mic-dejun, pranz si cina, o carte la indemana si cineva sa ne explice importanta ei.
Dar banuiesc ca e mult mai usor sa privesti scarbit si sa palavragesti despre starea natiunii cand ti-e bine. Cand n-ai nici un gram de empatie ca sa intelegi ca oamenii nu sunt asa dintr-o mare fericire.
Ca sansele egale sunt inca o utopie.
Sursa foto: hotnews.ro
Cumva, scandalul elevei care a pozat in Playboy duce mai toti barbatii cu gandul la toate nastrusnicele fantezii cu iubita in uniforma de scolarita. Ma gandesc ca poate e si mai inaltator cand cea care poarta uniforma (sau ma rog, o da jos repede) e chiar eleva.
S-a intamplat la Jean Monet, liceu “cu pretentii” din capitala, frecventat de mai toate odraslele de vedete sau politicieni. O domnisoara (slava Domnului! majora) a pozat cu nurii dezgoliti langa celebrul, atat de celebrul Radu Mazare. Prilej pentru toata tara sa caste ochii si pentru respectiva sa-si faca un pic de publicitate.
Pentru ca e greu, e atat de greu “sa ajungi sus!”, maica!
Prin urmare n-ar trebui sa ne mire ca domnisoara, tanara si frumoasa de altfel, a luat exemplul altor cateva zeci de “dive” nationale si s-a dezbracat putin pentru 15 minute de celebritate. Pentru viitoare pictoriale si interviuri in cateva tabloide. Pentru ca, nu-i asa, o poza spune cat o mie de cuvinte.
Si iti aduce nota 5 la purtare. Ntz, ntz, fata rea…
Vazand poza cu ea (varianta necenzurata zic) ma gandesc la prima pagina a ziarului Click, incununata mai mereu de o diva care si-a uitat sutienul acasa. Cu sani cat mai siliconati si bot cat mai evident. Ma gandesc la “asistentele” in mini skirts din mai toate show-urile romanesti, care se intind, se apleaca si se hlizesc in direct. Ma gandesc la toate videoclipurile cu Shake it like a bunny, shake it like a monkey, shake it like a…
Hai sa dam cu toatele din fund, sa ne propulsam in showbizznezzz, fatăh!
Asta venind din tara in care toata lumea arata cu degetul pe toata lumea lipindu-si in frunte diferite epitete. Venind din locul in care erotismul a murit, toata lumea face direct striptease. Venind din locul in care elevele de liceu nu-si mai pierd virginitatea, ci lucreaza direct part-time in cluburi de noapte. In care barbatii nu mai curteaza, platesc direct.
Va urma…
THERE ARE MORE THAN 30 MILLION SLAVES IN THE WORLD TODAY,
MORE THAN AT ANY OTHER POINT IN HUMAN HISTORY.
Dintre acestia, in jur de 20 lucreaza pentru tine.
Suna putin ireal, nu?
Conceptul de sclavie moderna nu e prea popular. Teoretic toate formele de sclavie au fost abolite in 1948, odata cu adoptarea Declaratiei Drepturilor Omului. Practic, in momentul in care citesti asta milioane de copii, femei si barbati sunt exploatati constant, in moduri greu de digerat.
De ce ar trebui sa-ti pese tie, omul modern, educat, liber?
Pentru ca intr-o lume in care unele fiinte umane nu sunt altceva decat obiecte dispensabile, cine stie in mainile cui o sa poti ajunge chiar tu, maine. Pentru ca atunci cand permiti cuiva sa aiba controlul absolut asupra altor oameni, nici tu nu esti in siguranta.
Cateva povesti ale celor prinsi in lantul sclaviei moderne au fost aduse la lumina de jurnalistii de la BBC. Intelegem astfel ca sclavia moderna se intinde din Peru in Arabia Saudita. De la retelele de trafic uman din UK pana la cele din SUA. Copii (si fete si baieti) vanduti de propriile familii si obligati apoi sa se prostitueze. Din disperare pentru o viata mai buna sau din inconstienta (New York Times vorbeste despre cazul unei familii din Albania care si-a vandut copilul pentru a-si cumpara un televizor color).
Oamenii sunt disperati. In zone din Africa in care o familie traieste cu mai putin de un dolar pe zi, promisiune unui job platit este mana cereasca. Multi nu stiu ce li se va intampla. Lor sau copiilor trimisi departe. Obligati sa lucreze si cate 20 de ore pe zi, indatorati pe viata angajatorilor.
BBC’s map of slavery
Dintre toti acesti oameni in jur de 20 lucreaza pentru tine. Sau asta sustine slaveryfootprint.org, site-ul care calculeaza, in functie de stilul tau de viata, cati oameni de pe glob sunt obligati sa lucreze pentru tine si de unde provin. Cei din spatele site-ului au explicatii, algoritmi si resurse sa demonstreze asta.
Deci cum poti ajuta?
Ar if ipocrit din partea oricui sa declare ca singurul sfarsit al sclaviei poate coincide cu sfarsitul capitalismului, atata timp cat imediat dupa merge la supermarket-ul din colt si isi face cumparaturile saptamanale. Dar ar fi demn sa incerce alte mijloace.
NOTFORSALECAMPAIGN.ORG. este o asociatie fondata de jurnalistul american si premiat de numarate ori, David Batstone. Site-ul organizatiei ofera poate cel mai bun overview al situatiei actuale. Tot el ofera oamenilor obisnuiti solutii si instrumente in lupta contra sclaviei. Ofera deci o voce. Daca esti student, ar fi bine sa verifici asta:
http://www.notforsalecampaign.org/action/student/
De ce vorbesc ACUM despre asta?
In octombrie, CNN a difuzat luna trecuta un documentar filmat timp de patru ani, pe cinci continente, despre practicile sclaviei moderne. O parte din acesta… a fost filmat in Romania. Nu ne prea face cinste, nu-i asa?
http://www.youtube.com/watch?v=WBlifdh911A&feature=player_embedded
Daca citesti asta acum, cel mai probabil esti o persoana libera, educata, care se bucura de conditii de viata net superioare milioanelor de oameni din toata lumea prinsi in lantul sclaviei. Daca citesti asta, ai datoria de a fructifica sansele incredibile care ti-au fost date si sa fii individul care, poate, intr-o zi nu prea indepartata poate spulbera pentru totdeauna cercul vicios al exploatarii umane.
Foloseste-ti inima, capul si resursele. Milioane de oameni n-au dreptul sa-si aleaga viitorul. Tu da.
Sursa foto: truetruth4ever.blogspot.com
Stii momentele alea in care cafeaua chiar n-ajuta?
Vin de-a valma ori inainte de cel mai important examen din viata ta (fiecare dintre ele e, right?), ori dupa o noapte in care stii clar ca trebuia sa te opresti dupa a X-a bere. Clar!
Noptile studentului nu sunt facute pentru a fi dormite. Pentru somn studentul are la dispozitie dupa-amiazele in care a promis diverse chestii mai multor prieteni sau diminetile in care rateaza prezenta profesorului mult-iubit pentru ca ii este incapabil sa se ridice din pat. Incapabil de tot, parol!
Studentul e cumva cea mai mizerabila minunata faptura pe pamantul asta: numai el e capabil s-o dea in bara de atatea ori si sa se viseze totusi Donald Trump. Neaparat in urmatorii cinci ani, dar nu spune niciodata asta la interviurile de angajare. Pe care le da din obisnuinta la un moment dat. Pentru ca atunci cand se trezeste in sfarsit realizeaza ca are buzunarele goale si parintii au platit deja chiria pe luna in curs. De doua ori.
Dar adevaratul student realizeaza undeva intre a doua cafea si a treia tigara ca lucrurile nu se limiteaza doar la asta. In oasele lui e intotdeauna nevoia de mai mult: mai multe lucruri de invatat, oameni mai inteligenti de intalnit, munca mai multa. El stie ca un shot e zece ori mai bun cand e baut dupa o zi in care si-a muncit nervii si visele. Ca sa intalnesti oameni noi vine mai simplu atunci cand ai ce sa le spui despre tine. Ca, spre deosebire de invatatul pentru examen, care se intampla fix in noapte de dinainte, lucrurile mari se fac pas cu pas. One foot in front of the other, one coffee to start the game.
Studentul ia ce e mai bun de la viata: sangele tanar si banii parintilor. Se arunca in cam orice pentru ca inca ii este permis sa greseasca si profita din plin de asta: nothing worth knowing can be taught, right? Are nevoie sa-i spui ca ceva e imposibil si atunci stii ca va incerca sa demonstreze ca nu e adevarat. Chiar daca asta inseamna ca va face cea mai mare prostie. Nu e inca timpul sa fie foarte intelept.
Stii momentele acelea in care nimic altceva nu conteaza?
Fum de tigara, parfum nou, bani cheltuiti aiurea si apoi nopti albe. Mirosul covrigariei la 7 dimineata, un nume nou care nu-ti mai iese din minte, iubire pentru toata viata care dureaza doar cateva luni. Cursuri imprastiate si mintea aiurea. Cafea la 1 leu, bilet de autobuz la 2 si ceva de mancat la 3. Joburi de o luna. Oameni care impart totul cu tine. Mereu si mereu de la capat.
Student pana in maduva oaselor.
Leapsa de la incredibil de draga Ioana. O dau mai departe oricui se simte student. 
Sursa foto: weheartit.com
Nimic nu se compara cu doza aceea de adrenalina pe care n-ar trebui s-o simti.
E intotdeauna ultima tigara, care se dovedeste a fi atat de buna incat trebuie sa mai incerci inca una. Si apoi realizezi ca nu prea le-ai simtit pe primele doua si daca tot trebuie sa spui STOP atunci trebuie sa te bucuri din plin inainte; praznic inainte de inmormantare nu? Dar daca tot e petrecere, atunci ar face bine sa fie memorabilia asa ca hai sa fie un pachet intreg. E ultima oara.
In drumul dintre noi, cei de azi si noi, cei de maine, sunt o multime de ultime dati. Dar pentru cat avem noi nevoie doza initiala nu e niciodata de ajuns.
Spune-mi daca o ciocolata mancata pe ascuns are vreodata acelasi gust cu cea pe care nimeni nu ti-o interzice. Daca atunci cand bei ultimul pahar nu iei inghituri mai mici si nu le savurezi mai mult . Daca alcoolul nu te incalzeste intr-un altfel decat toate paharele de dinainte. Daca nu abia asteptai sa-ti spuna cineva sa te opresti ca sa poti sa te revolti si sa ceri inca un rand.
Ce doza inseamna supradoza?
E intotdeauna o slujba de inceput care nu ia decat patru ore. Dar vine cu un salariu si banii trebuie sa circule. Apoi trebuie sa vina mai multi. Apoi orele tale de lucru se dubleaza si timpul tau se injumatateste. Dar tu trebuie, pur si simplu trebuie sa cheltui, lucrurile pe care le poti atinge stau agatate in vitrine ca femeile ieftine pe autostrada.
Si sunetul muzicii trebuie sa fie intotdeauna mai tare, nu? Bass-ul trebuie sa duduie, boxele trebuie sa explodeze, mai tare, intotdeauna mai tare.
Nu e niciodata ultima noapte, nu? Dar iluzia unei ultime nopti face totul de zece ori mai bun. Fiecare miros se intensifica, fiecare atingere e memorabilia, fiecare schimb de priviri un pic salbatic. O despartire inseamna o noua impacare. Nu face bine nimanui, dar nu e niciodata de ajuns. Mai mult, intotdeauna mai mult.
Supradoza.
Adrenalina. In doze mari pana vibrezi. Uitarea de sine dupa zece episoade ale unui serial din care am promis sa vedem doar doua. Noaptea nedormita cand cartea din mainile noastre are intotdeauna un capitol care e ultimul. Numarul pe care il formam din nou si din nou.
Viteza masinii in cursa cu noi de la miezul noptii.
Ce doza inseamna supradoza?
Sursa poza: Cassey Brooks photography si weheartit.com
Trebuie sa te minunezi putin in fata tendintei aproape bolnave a unora de a-ti baga lucruri pe gat.
Pentru ca in orice adunare de oameni gasesti macar un specimen care are credinta obtuza ca e el mai cu mot. Fie ca e vanzatorul de bilete la Superbingo din colt ori precupeasa care iti agita o sticla de lapte in fata ta spunandu-si poezia cu rol de advărtaizing.
Eu si alte cateva sute de fete ca mine o sa te placem extrem de putin, madam vanzatoare de rochii in 7 culori, daca imi pui in brate un maieu pe care nu l-as purta nici in a noua viata. Eu si alti cativa sute de oameni agasati o sa grabim pasul cu naduf, cand ne bagi formularul in ochi, domnu’ promotor de colt!
Sunteti agasanti. Pentru oamenii care isi vad de viata lor si poarta o conversatie decenta.
Intr-un grup de prietene este intotdeauna una care trebuie sa demonstreze ca ea e aia mai smechera si iti baga pe gat nume de parfumuri si calitatile amorezului ei de vara. La o conferinta este intotdeauna un speaker care are ceva de promovat cand oamenii din sala sunt atinsi emotional de intelepciunea sa. La magazin – orice fel de magazin – este intotdeauna o muiere de vanzatoare care te priveste de parca ti-ar face o favoare, asteapta cu gatul incordat ca un animal de prada si apoi ia de pe rafturi o incurcatura de chestii pe care ti le pune pe tejghea, deja scotandu-ti banii din portofel.
Iar taica-meu trebuie sa-mi explice 10 min beneficiile pastailor, de fiecare data cand le gateste, desi stie ca le urasc din frageda pruncie.
Voi ce alte asemenea ati mai patit?
Sursa poza: weheartit.com
Exista o anumita voluptate in suferinta care ne face dependenti de ea. Ne face sa credem ca suntem unici, iar durerea noastra e incredibila si incomparabila. Ne taram in genunchi pentru ca ne impunem sa credem ca asa trebuie sa fie, pentru ca asa se face cu o durere ca o noastra.
Ne simtim bine in cel mai masochistic mod cu putinta. Exista in noi un fel de forta, o fascinatie pentru a scoate la iveala mizeriile pe care suferinta le curata. Sau le adanceste. Cred ca ne place sa fim complacuti, sa vedem cum se schimonesesc zambetele celor de langa noi in pareri de rau si cum ne strang in brate. Dar de la un punct nu mai este nevoia de sprijin, ci ne lasam mai ingrijiti decat noi-nascutii care au nevoie de cineva sa-i ingrijeasca.
Cine a spus ca ne-am nascut liberi? Nu, ne-am nascut dependenti de un mama si un tata fara de care n-am putea supravietui. Si, ori de cate ori putem, ne intoarcem la starea asta primordiala. Pentru care, mai apoi, dam vina pe altii.
Ne place. The numbness. Not having to care about the mundane. Sa nu ne mai pese ca trebuie sa platim facturi sau sa spalam vase. Sa nu trebuiasca sa mergem la slujba si uitam ca trebuie sa dam niste explicatii, ca suntem prinsi de niste constrangeri sociale. Uneori pare a naibii de bine sa ne mintim ca nu mai avem povara destinului nostru in propriile maini. Sau nu e asta motivul pentru care atatia oameni sunt dependenti de droguri?
Ne mintim. Ca nu e cale de scapare, fara sa o fi cautat de fapt, ca suntem prea slabi, fara sa fi incercat. Ca problemele pe care le avem nu sunt de fapt din vina noastra.
Intotdeauna e altcineva de vina iar noi suntem victime marunte ale propriului destin. Si atunci plangem si ne plangem, facem scene si ingreunam umerii celor din jur cu mlastina in care ne infundam dand din maini aiurea. Si apoi, inainte inca sa ne gandim daca exista vreo solutie sau nu ne punem capat vietii. Ce poetic,nu? Sa te arunci de pe un pod, sa iei un tub de pastile. O sa apari sigur la stiri, post-mortem, o sa se verse multe lacrimi si toti te vor iubi : victoria ta suprema. Ultima ta mizerie.
Dar… in lumea exista lucruri mult mai periculoase decat indraznesti tu sa-ti imaginezi. Decat poate percepe mintea ta voluntara. In lumea asta exista oameni antrenati sa ucida si copii vanduti pentru organe. Cu riscul de a fi tragica trebuie sa va amintesc ca exista regiuni in care tinerii – fie ei femei sau barbati- sunt violati aproape zilnic. Inchisori in care inca se practica tortura. Si alte asemenea minuni ale unui lumi moderne si civilizate.
Si daca am deschide ochii am intelege ca ei au nevoie de ajutor, nu noi. Nici pe departe!
Sa facem pe victimele nu sensibilizeaza pe nimeni. S-ar putea sa ne primim o imbratisare din mila, dar cei care au puterea sa o ofere mai stiu si ca ne sclifosim. Ca ar cam fi cazul sa ne mai ridicam si singuri fara sa intindem mana. Fara sa facem ca ciobanul moldovean care, atunci cand a aflat ca i se planuieste moartea, a ales sa-si scrie testamentul in loc sa incerce sa se salveze. Poate ca a stiut ca va muri oricum si a incercat sa fie macar poetic.
Asta e si scuza voastra?
Sursa poza: 500px.com
În fiecare an, după ce luminile şi ropotele de aplauze ale Eurovisionul s-au stins, în urechi nu-ţi rămâne sunetul muzicii, ci calculele reci ale geopoliticii.” spune Horia Moculescu pentru ziarul Gandul.
Suna asa a plangere dureroasa, cu iz de Miorita si de jale. Cat de nedrept: concursul e de fapt o reamintere a vecinilor fiecarei tari si se voteaza pe baza de simpatii si aliante. Si de asta, vai,! cat de urat si grav este ca nu castigam niciodata!
De parca noi nu am face exact la fel.
In fiecare an, dupa ce liniile de votare se inchid si castigatorul (niciodata noi) isi ridica in aer trofeul, toata lumea se apuca sa vorbeasca. Brusc, fiecare capata o inteligenta stralucitoare si e capabil sa exprime opinii semi-pertinente de cat de defavorizati suntem noi si ce conspiratii secrete se tes in Europa pentru seara finalei.
Toate astea in timp ce noi dam 8, 10, 12 puncte Italiei, Israel-ului si Moldovei si OH! (dar ce surpriza! ce soc! ) primim 12 puncte tot de la acestea trei!
M-am uitat si anul acesta la Eurovision: intre lalaieli si certuri se mai gasesc cateva tari care aduc in fata voci bune si spectacole pe masura. Nu prea a fost cazul anului acesta: clisee, artificii, costume ciudate, de parca au pus pe repeat editiile trecute.
Si scandalul; doi comentatori romani care au readus la viata crezul nostru pur de “sa moara capra vecinului.” Una din doua melodii sigur era jalnica, iar cantecul Romaniei a fost ridicat in slavi. Dar nu, nu merita, melodia e moarta si seamana cu alte cateva sute de mii, abundand de un ritm plicitsit si un mesaj incredibil de cliseic. Cum sa castigi cu asa ceva? Cum sa ridici pretentii?
Si apoi -oh, vai! – dezamagirea, consternarea, conspiratiile secrete, subminarea tarii noastre pentru ca ….
… imi imaginez foarte bine ca Aizerbaijan-ul a facut ceva necurat de tot pentru a castiga.
La fel cum a facut si Lena anul trecut si multi altii care nu-si meritau trofeele. Bineinteles, le meritam noi, pentru ca am fost extraordinari, pentru ca ne-am dus acolo purtand cununi de talent si am facut un spectacol nemaivazut!
Paula Seling si Ovi n-au fost fascinanti, dar au transmis energie, pasiune si aveau si plusul unor voci bune de tot. Hotel FM prin ce s-au deosebit? Prin David, semi-englezul nerecunoscut?
Bravo pentru ei ca au ajuns pana acolo, apreciem munca, dar haideti sa ne vedem de lungul nasului totusi.
If you want to win, you have to have some aces to play with.
Romania n-a avut.
Articol inscris la concursul organizat de acsel.
Sursa poza: Rimel.ro
O cheama Roberta, studiaza in UK si vrea sa devina jurnalist de investigatie. Este una dintre cele mai bune prietene, desi nu ne-am vazut niciodata fata in fata, si omul care pune atata pasiune in ceea ce face incat te molipseste ingrozitor de entuziasm.
Si a asistat recent la o dezbatere numita “This house believes whistleblowers make the world a safer place”. Unde l-a vazut pe Julian Assange, editor sef al WikiLeaks, legenda de pe buzele tuturor.
Guest Post-ul acesta este unul foarte special. La rugamintea mea ( insistenta si fara jena), Roe, cum imi place mie sa-i spun, a fost de acord sa ne povesteasca cine este omul din spatele personajului Julian Assange , ce parere are scena politica despre whistleblowers si despre cum au simtit cei din sala dezbaterea.
First hand opinion, my dears.
“This talk is about not whether sometimes information should be kept secret by those tasked to do so. Of course it should. The question is whether whistleblowers and their actions make the world a safer place or not”.
Asa si-a inceput Julian Assange, editor-in-chief al Wikileaks, propunerea in cadrul dezbaterii “This house believes whistleblowers make the world a safer place” ce a avut loc la Londra, pe 9 aprilie. Inalt, sobru, purtand un costum bleumarin si o cravata rosie, a urcat pe scena insotit de ceilalti doi partizani Mehdi Hasan, editor politic al revistei NewStatesman si Clayton Swisher, journalist pentru Al-Jazeera.
De cealalta parte a baricadei s-a aflat opozitia, formata din Sir David Richmond, fost director al departamentului de securitate britanica, Bob Ayers, reprezentant al departamentului de stat al SUA si Douglas Murray, blogger si commentator politic. Dezbaterea a fost prezidata de Jason Cowley – editor in chief al revistei politice NewStatesman.
Putini il vad pe Assange ca pe un om in adevaratul sens al cuvantului, si trebuie sa recunosc ca pana acum si eu ma incadram in aceasta categorie. E greu sa gasesti forta de a umaniza ceea ce pana de curand era privit prin prisma idealului ce il transmite. Ca si multi altii, l-am privit pe Julian Assange ca pe un exponent al Wikileaks si al muncii stoice pe care o intreprinde de mai bine de patru ani, si nici macar o data nu m-am gandit ca in spatele acestei fatade se afla un om ca noi toti, care de fapt lupta pentru ceea ce crede. Insa pusa fata in fata cu domnul Assange am descoperit ca e mai usor sa vezi omul decat ideea din el. Julian Assange are o calitate extraordinara de a-si masca umanitatea in fata camerelor sau pe ecranele televizoarelor, dar in carne si oase impresioneaza prin acel simt civic exacerbat ce ar trebui sa caracterizeze mai multi oameni.
Vorbeste clar si lent, accentuand fiecare cuvant in functie de sentimentul pe care vreau sa il transmita publicului, iar vocea sa grava iti reaminteste permanent de seriozitatea faptelor pe care le prezinta. Pe durata celor 7 minute care i-au fost alocate pentru a-si sustine punctual de vedere, Assange nu a deviat de la subiectul dezbaterii. Si-a expus ideile clar, concis, fara inflorituri si pareri personale. A adus in discutie fapte verificabile si dovezi clare cu privire la ce incerca sa expuna. M-a fascinat felul in care isi atrage publicul, motivat de dorinta de a explica anumite lucruri pe intelesul tuturor fara a apela la artificii ieftine si argumente lungi si plictisitoare. Este de un calm incredibil, educat, rasat, cunoscator si respectuos. O prezenta de-a dreptul remarcabila.
Desi aceste calitati au fost percepute de mine si de cei aproape 900 de spectatori in timpul discursului sau, au devenit si mai evidente in momentul in care Douglas Murray a venit la microfon si a inceput ceea ce a fost unanim descris ca fiind cel mai vehement si nepotrivit atac din cadrul evenimentului. Expozitia lui a abundat in cuvinte pompoase si sarcasm, iar el pur si simplu nu isi gasea locul printre oamenii prezenti acolo care fusesera capabili sa discute despre un subiect atat de aproape lor, intr-o maniera cat mai obiectiva posibil. Domnul Murray nu a adresat problema dezbatuta in totalitatea sa, pur si simplu a facut referiri la anumite parti din discursurile celorlalti vorbitori pe care din pacate nu a putut sa le sustina cu dovezi. A lansat atac personal dupa atac personal, atat la adresa lui Julian Assange cat si a celorlalti jurnalisti. Dintre toti, Assange s-a evidentiat prin eleganta, elocventa si calmul cu care a contracarat fiecare acuzatie.
A vorbit despre oameni cu care a lucrat si care au fost asasinati, cu o nota de manie subtila in vocea sa, acesta fiind probabil singurul moment in care expozitia sa a atins o latura subiectiva. M-a uimit atentia sa pentru detalii si usurinta cu care si-a aparat persoana si munca in fata lui Douglas Murray, desi probabil nu era obligat sa o faca.
Dupa o serie lunga de dezbateri cu privire la rolul unui whistleblower in societate, daca e gresit sa publici informatii ce in mod normal sunt secrete, chiar daca incalca legea si drepturile umane, publicul a votat in mod aproape unanim in favoarea motiunii propuse de Assange si echipa lui, oameni care la randul lor au oferit ceva mai mult decat niste simple argumente. Au inspirat o sala intreaga cu pasiunea si dorinta lor de a se face dreptate.
Am iesit din sala simtind ca e ceva in acest om si in whistleblowers ce merita protejat, acel je-ne-sais-quoi care daca ar fi intr-adevar ocrotit de societate si legi, probabil ar face lumea nu neaparat mai buna dar cu siguranta mai transparenta, mai echitabila. Ma gandesc la acel soldat despre care a vorbit Mehdi Hasan, care a facut publice fotografii ce contineau ororile din inchisoarea Abu Ghraib unde armata americana era mai presus de lege si demnitate. Ma gandesc la durerea pe care o simte cand este numit tradator de tara. Ma gandesc la familia lui care a trebuit sa se mute din orasul in care locuisera toata viata pentru ca nu mai erau in siguranta.
Ma gandesc la faptul ca nu mai are nimic in viata asta decat sentimentul ca a facut ce era corect.”
Parerile sunt ale voastre. Articole de-ale Robertei gasiti la acest link.
Sunt videochat-urile studiouri de prostitutie sau nu?
Cam asta e intrebarea principala care se ridica. Teorii se pot emite multe, dar haideti sa vorbim cu cineva care stie exact cum se petrec lucrurile.
O sa numim persoanele acestea “The Insider” pentru ca au fost de acord sa imi spuna niste lucruri doar sub protectia anonimatului. Am compactat ce mi-au spus ei intr-un singur interviu.
De ce videochat?
Insider:Treaba e simpla, ca nu ai chef sa muncesti ori ca nu gasesti loc de munca (asta e cam improbabil in strainatate) videochatul e prima optiune, primul anunt din ziar, unde rubrica “locuri de munca” chiar e luata in considerare. E soiul acela de anunt: ai nevoie de cunostinte de PC, 3 limbi stiute si cunostinte psihologice pentru consilere. Dar cerintele variaza.
Cat despre promisiunile angajatorilor,,, printr-o minune daca i se asigura intr-adevar fetei cazare, masa, spa, shopping, transport, etc. Asta se intampla foarte rar si mai ales in afara.
Ce gaseste o fata intr-un studio de videochat?
Insider:Accesoriile? Cateva sutiene, bikini, costumase kinki pentru role play si bineinteles gama de silicoane -plastic – latex:vibratoare, dildo, jucarii anale, vaginale, lucruri din acestea de forme si culori diverse, pentru ca de asta intra barbatii pe site-uri de videochat.
Deci consilierea psihologica a clientului e de fapt” cat de multe fetisuri ii poti implini?”
Insider: E cu aproximatie: daca un client are bani garla sa isi incarce contul, s-ar putea sa aiba nevoie si de consiliere, mai sunt pe videochaturi si barbati divortati, dezaxati care se mai intind la vorba, dar nu prea mult, cateva minute sa nu para nesimtiti. Pana la urma, private-ul se rezuma la nud si la implinirea fetisurilor.
In fiecare caz e la fel?
Insider:Bine, mai sunt fete istete care acapareaza discutia, mai asculta un soi de muzica fain, sunt fete sirete (probabil prea obosite ca de dimineata sa faci acelasi lucru, e cam aiurea). Dar daca se dovedesc asa sirete, mai primesc pe langa comision, si cate un cadou de la client (un inel, un cercel, etc.). Cadou pe care e musai sa il poarte cand intra clientul cu pricina, eventual sa il arate si la webcam.
Sunt sau nu fetele puse sa se prostitueze in studiourile de videochat?
Insider:Nu stiu ce intelegi tu prin prostitutie, daca intri pe un site de videochat “prestigios” , pe pagina unei fete, de preferat pe pagina unei fete care se afla pe prima pagina a site-ului (alea de pe prima pagina sunt cele mai populare=fac banul serios), o sa vezi (daca nu e in privat) cum tot felul de guests (cei care nu au cont) ii zic fetei : “Play with your boobs”, “What toys do you have?”, “What do you know to do with those toys” .Daca fata chiar nu intra deloc in privat, si spera sa isi incarce vreun guest contul cu bani macar pentru 5 minute, isi mai baga degetele in sutien, se da cu ulei, etc.
In privat insa, daca clientul vrea ceva anume, o costumatie, un joc (jocurile se extind de la secretara, asistena, etc pana la jocuri de dominare) fata trebuie sa se execute.
Deci proprietarii de studiouri nu aduc niciodata barbati in studio?
Insider:Nu, niciodata, nu se intampla asa ceva. Fetele semneaza si ele contract.
Cum e sa lucrezi cu fetele de la videochat?
Insider: Seful meu voia sa ma numeasca administrator de studio, dar cand am vazut ce mofturi poate sa faca un clan de fete, am fuuuuuuugit. Multe mofturi: ca eu vreau chiloti din aia cu puf, ca ciorapii mei s-au rupt, ca eu vreau laptop nou, ca microfonul meu nu stiu ce are, ca eu vreau vibrator roz.
Ca eu vreau sa ma duc la masaj anticelulitic. Ca pe mine cine ma duce acasa?
Cat castiga un model de videochat?
Insider: Salariul fetei se calculeaza de cele mai multe ori asa: 65% ia patronul, 35% ia fata. Daca fata e cea de pe prima pagina, poate sa faca si 5 dolari pe minut. Media ajunge la 800-900 euro iar cel mai mult am auzit de 4000 euro.
Job pe termen lung sau de sezon?
Insider:Fetele vin si pleaca, dar majoritatea raman cand vad ca fac bani. Raman si pentru ca nu mai au alta experienta de a se angaja in alta parte, si le este si greu sa devina, din modele de videochat, femei de afaceri, plus ca e greu sa disimulezi in fata unui barbat cum si ce faci.
Care este profilul fetei care face videochat?
Insider:Doar o mica parte au 2 joburi: studente fara bani si model videochat. Si ar mai fi femeile care fac sala, culturism etc, cele foarte muschiuloase, care intr-adevar, din pasiune pentru sport, culturism etc, si-au deschis o sala. Poti sa pui la socoteala si actritele porno care fac si videochat. Si mai sunt apoi tot felul de fete de genul:
- “studenta tanara, frumoasa, open minded, uff parintii nu-mi dau bani de carti”;
- “sunt o lacoma, doctorii mi-au zis ca sufar de nimfomanie”;
- chubby women, care nu pot sa faca mare lucru cu aspectul lor, probabil si-au pierdut increderea in sine, si cum sunt multi iubitori de femei PLINE, videochatul e o optiune pentru ele;
- mai sunt femeile din tarile sarace, negresele de regula, care chiar nu isi gasesc loc de munca;
Uite, stii unde nu gasesc eu logica?
- femeile trecute de 30 de ani, asa zise cu copii, MILFS;
- si femeile batrane, dar hai ca folosesc termenul standard, mature.
Cele care fac videochat si-au tulburat viata pe vecie.
Viata lor e distrusa intrucat ceea ce fac ele in studiouri e cam insuportabil pentru organism, sunt femei care, pentru bani chiar isi baga un vibrator sau o jucarie imensa undeva la 20 cm lungime si 30 diametru in fund, in vagin… Poti sa faci rana pe col uterin, dar iti dai seama cum e in alte parti… Foarte multe modele de videochat merg la ginecolog pentru operatii.
Ce se intampla daca refuzi sa faci ceva pentru un client?
Insider: De obicei fetele nu refuza, clientul zice” stau 10 min cu tine in privat”, si fata stie sa il ia cu vorba, ii face un dans, si pe ultima suta de minute trece la treaba serioasa. Dar de obicei fac. La inceput le e greu dar dupa aceea nu mai simt nici ele nimic, isi fac pregatirea dinainte si stiu ce trebuie sa faca.
Concluziile le trageti voi.
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments