Guest Post
(prima parte aici )
Si ma rog, de unde au pornit ideile astea? O anume X a avut un sef care discrimina femeile mai ceva ca in tarile arabe, sau un iubit care ii pusese atat de multe coarne incat se transformase intr-un cerb mutant, sau un coleg de la facultate ce vorbea despre femei folosind un vocabular care, din punct de vedere vizual, nu putea fi asemanat decat cu un santier de la marginea orasului.
Analizati, va rog, conjunctiile din fraza. Nu spun “si”, ci “sau”. Nu poti sa intalnesti mereu acelasi tip de barbat. Cred si sper ca toate am cunoscut macar o data un barbat care ne-a inspirat, sau care ne-a iubit sau care ne-a amuzat teribil la o cafea in pauza dintre cursuri.
Nu sunt atat de naiva incat sa spun ca feminismul e ceva arhaic, ca nu isi mai are loc in societatea noastra. Ar fi infantil si nejustificat, dat fiind ca dovezi la capitolul asta nu lipsesc. Citeam acum cateva saptamani un articol in ziarul meu preferat despre un anume ministru englez, David Willets, care si-a dat drumul la plisc si a spus cu voce tare si plin de incredere in parlament ca piata de joburi este dificila pentru ca din ce in ce mai multe femei fac competitie. In fond, ca femeile nu mai stau acasa si ca merg la universitate si apoi muncesc si in consecinta, barbatii capabili isi mai gasesc cu greu un loc de munca.
Virginia Woolf probabil s-a rasucit in mormant de doua ori.
Sa auzi un ministru facand o asemenea afirmatie, pe fondul unei piete in care femeile se confrunta cu mai multe probleme ca niciodata(plata inca nu este egala, iar daca iti trece prin cap sa mai faci si un copil poti sa arunci prosopul deja, ca slujba aia nu te mai asteapta!) atunci ajungem la concluzia ca feminismul este inca relevant.
Dar ce fel de feminism este relevant in zilele noastre? Nu cred ca renuntand la acele mici detalii care ne fac femei se poate trai mai bine intr-o “lume a barbatilor”. Sa aruncam cu venin in stanga si in dreapta blamand barbatii, nu am face altceva decat sa confirmam stereotipuri de genul “asa-s femeile, rele!”. Am putea insa sa incepem prin a zice “nu sunt barbat”, pentru ca NU ESTI. Fizic, psihologic, emotional nu esti. Si nu ai nevoie sa fii.
Problema se poate compara cu alcoolismul. Primul pas catre vindecare este sa recunosti ca esti alcoolic si apoi incepi procesul de dezintoxicare. Cam asa e si cu feminismul rastalmacit al zilelor noastre; te uiti in oglinda si spui tare si raspicat “nu sunt barbat”, sau daca nu vrei sa incepi cu o negatie, spune “sunt femeie”. Abia apoi poti sa vezi care sunt dificultatile si unde sunt parghiile pentru a le depasi. Poate ca deocamdata nu suntem egale in drepturi, dar trebuie sa incercam prin orice mijloace posibile sa ne apropiem de egalitate. Feminismul de secolul XXI nu se distinge prin fapte socante sau scandaloase, ci prin dinamismul sau. Fiti active, fetelor!
Va las, stimabila amica Jacqueline si dragi cititoare/cititori, cu un citat al mult indragitei Virginia Woolf(ce mi-a fost vecina post-mortem un an de zile, cand locuiam la camin in Fitzroy Square) in care vorbeste despre o atitudine pozitiva a barbatilor:
“They can because they think they can”.
(guest post scris de Roberta Radu)
Sursa poze: weheartit.com
(Guest Post scris de talentata mea prietena Roberta Radu)
M-am decis sa nu ma marit pana la 30 de ani.
Asta inseamna ca mai am aproximativ 8 ani in care pot sa fac ce vreau eu, fara sa ma gandesc daca mi-am atins toate telurile, daca viata mea e unde vreau sa fie si fara grija copiilor, sotului si, evident, fara conversatii tip “ce ai mai gatit in ultima vreme?”. Am ajuns insa la concluzia ca in Romania post-comunista (si cand zic post, ma gandesc ca au trecut 22 de ani si ar fi cazul sa nu ne mai identificam ca fiind un rezultat direct al revolutiei) sa strigi in voce tare ca:Nu, draga, nu vrei sa te mariti la 23 de ani, sau mai “rau”, nu vrei sa te asociezi cu baieti pana nu devin barbati e deja o tragedie.
“Dar ce o sa faci cu viata ta?” Cred ca voi invata, voi munci de dimineata pana seara pentru ca la momentul respectiv ma va implini la fel de mult cum ma implineste acum o stire buna intr-un ziar englezesc, voi calatori si uneori ma voi bucura de fauna masculina autohtona. Ultima insa, cu masura. Ce-i mult, strica.
O sa spuna ca sunt feminista si primul care o sa fie de acord este tata, dar nu are sens sa-i disput parerea. Viata e prea scurta pentru etichete sau pentru a le contracara. Mai bine sa le ignori. Si in fond, ce mai inseamna feminismul astazi? Daca feminism inseamna sa porti haine masculine si sa refuzi sa te epilezi pentru ca e un vestigiu al unei societati patriarhale, care condamna femeia la suplicii de genul acesta de dragul frumusetii si feminitatii, atunci va rog sa nu ma catalogati drept feminista. Port tocuri si rochii diafane. Am o obsesia inexplicabila pentru estetica vestimentara si tot ceea ce se poate considera feminin si atractiv din punct de vedere vizual(mai putin culoarea roz, o gasesc dezgustatoare). Daca ar fi sa aleg o imagine care sa imi descrie personalitatea, ar fi probabil o femeie(clar!) incaltata cu niste tocuri monstruos de inalte citind un ziar(si nu, nu vorbesc de presa de scandal sau tabloide!) sau o carte serioasa. As adauga cu o tigare in mana, dar incerc sa ma las.
Daca feministele urasc toti barbatii in mod inechivoc si fara drept de apel, va anunt ca nu subscriu. Si da, apropiatii vor spune ca adesea proclam “toti barbatii sunt niste porci”, dar cine mai spune lucruri de genul asta si le mai si crede?
Nu. Nu toti barbatii sunt niste porci. Unii sunt, intr-adevar, dar sa nu generalizam. Iubesc barbatii. Iubesc barbatii atat de mult incat adesea ma abtin de la ei, intr-o maniera pur feminina, cam la fel ca ciocolata. E atat de buna incat nu abuzezi, de teama sa nu te obisnuiesti cu gustul si sa devina ceva cotidian. Un barbat trebuie “gustat” rar, dar “savurat” din plin, in special unul bun. Un asemenea barbat se mandreste cu abilitatile tale de femeie din mileniul III si se desfata din farmecul fragilitatilor fizice si psihologice ce te caracterizeaza de pe vremea Evei. Despre astfel de barbati ar trebui sa discutam, nu despre exemplarele mai putin inzestrate care au ajuns exponenti ai rasei masculine datorita unor tendinte feministe cu nota extremista.
(sfarsitul primei parti. Va garantez un final la fel de savuros. )
Sursa foto: weheartit.com
O cheama Roberta, studiaza in UK si vrea sa devina jurnalist de investigatie. Este una dintre cele mai bune prietene, desi nu ne-am vazut niciodata fata in fata, si omul care pune atata pasiune in ceea ce face incat te molipseste ingrozitor de entuziasm.
Si a asistat recent la o dezbatere numita “This house believes whistleblowers make the world a safer place”. Unde l-a vazut pe Julian Assange, editor sef al WikiLeaks, legenda de pe buzele tuturor.
Guest Post-ul acesta este unul foarte special. La rugamintea mea ( insistenta si fara jena), Roe, cum imi place mie sa-i spun, a fost de acord sa ne povesteasca cine este omul din spatele personajului Julian Assange , ce parere are scena politica despre whistleblowers si despre cum au simtit cei din sala dezbaterea.
First hand opinion, my dears.
“This talk is about not whether sometimes information should be kept secret by those tasked to do so. Of course it should. The question is whether whistleblowers and their actions make the world a safer place or not”.
Asa si-a inceput Julian Assange, editor-in-chief al Wikileaks, propunerea in cadrul dezbaterii “This house believes whistleblowers make the world a safer place” ce a avut loc la Londra, pe 9 aprilie. Inalt, sobru, purtand un costum bleumarin si o cravata rosie, a urcat pe scena insotit de ceilalti doi partizani Mehdi Hasan, editor politic al revistei NewStatesman si Clayton Swisher, journalist pentru Al-Jazeera.
De cealalta parte a baricadei s-a aflat opozitia, formata din Sir David Richmond, fost director al departamentului de securitate britanica, Bob Ayers, reprezentant al departamentului de stat al SUA si Douglas Murray, blogger si commentator politic. Dezbaterea a fost prezidata de Jason Cowley – editor in chief al revistei politice NewStatesman.
Putini il vad pe Assange ca pe un om in adevaratul sens al cuvantului, si trebuie sa recunosc ca pana acum si eu ma incadram in aceasta categorie. E greu sa gasesti forta de a umaniza ceea ce pana de curand era privit prin prisma idealului ce il transmite. Ca si multi altii, l-am privit pe Julian Assange ca pe un exponent al Wikileaks si al muncii stoice pe care o intreprinde de mai bine de patru ani, si nici macar o data nu m-am gandit ca in spatele acestei fatade se afla un om ca noi toti, care de fapt lupta pentru ceea ce crede. Insa pusa fata in fata cu domnul Assange am descoperit ca e mai usor sa vezi omul decat ideea din el. Julian Assange are o calitate extraordinara de a-si masca umanitatea in fata camerelor sau pe ecranele televizoarelor, dar in carne si oase impresioneaza prin acel simt civic exacerbat ce ar trebui sa caracterizeze mai multi oameni.
Vorbeste clar si lent, accentuand fiecare cuvant in functie de sentimentul pe care vreau sa il transmita publicului, iar vocea sa grava iti reaminteste permanent de seriozitatea faptelor pe care le prezinta. Pe durata celor 7 minute care i-au fost alocate pentru a-si sustine punctual de vedere, Assange nu a deviat de la subiectul dezbaterii. Si-a expus ideile clar, concis, fara inflorituri si pareri personale. A adus in discutie fapte verificabile si dovezi clare cu privire la ce incerca sa expuna. M-a fascinat felul in care isi atrage publicul, motivat de dorinta de a explica anumite lucruri pe intelesul tuturor fara a apela la artificii ieftine si argumente lungi si plictisitoare. Este de un calm incredibil, educat, rasat, cunoscator si respectuos. O prezenta de-a dreptul remarcabila.
Desi aceste calitati au fost percepute de mine si de cei aproape 900 de spectatori in timpul discursului sau, au devenit si mai evidente in momentul in care Douglas Murray a venit la microfon si a inceput ceea ce a fost unanim descris ca fiind cel mai vehement si nepotrivit atac din cadrul evenimentului. Expozitia lui a abundat in cuvinte pompoase si sarcasm, iar el pur si simplu nu isi gasea locul printre oamenii prezenti acolo care fusesera capabili sa discute despre un subiect atat de aproape lor, intr-o maniera cat mai obiectiva posibil. Domnul Murray nu a adresat problema dezbatuta in totalitatea sa, pur si simplu a facut referiri la anumite parti din discursurile celorlalti vorbitori pe care din pacate nu a putut sa le sustina cu dovezi. A lansat atac personal dupa atac personal, atat la adresa lui Julian Assange cat si a celorlalti jurnalisti. Dintre toti, Assange s-a evidentiat prin eleganta, elocventa si calmul cu care a contracarat fiecare acuzatie.
A vorbit despre oameni cu care a lucrat si care au fost asasinati, cu o nota de manie subtila in vocea sa, acesta fiind probabil singurul moment in care expozitia sa a atins o latura subiectiva. M-a uimit atentia sa pentru detalii si usurinta cu care si-a aparat persoana si munca in fata lui Douglas Murray, desi probabil nu era obligat sa o faca.
Dupa o serie lunga de dezbateri cu privire la rolul unui whistleblower in societate, daca e gresit sa publici informatii ce in mod normal sunt secrete, chiar daca incalca legea si drepturile umane, publicul a votat in mod aproape unanim in favoarea motiunii propuse de Assange si echipa lui, oameni care la randul lor au oferit ceva mai mult decat niste simple argumente. Au inspirat o sala intreaga cu pasiunea si dorinta lor de a se face dreptate.
Am iesit din sala simtind ca e ceva in acest om si in whistleblowers ce merita protejat, acel je-ne-sais-quoi care daca ar fi intr-adevar ocrotit de societate si legi, probabil ar face lumea nu neaparat mai buna dar cu siguranta mai transparenta, mai echitabila. Ma gandesc la acel soldat despre care a vorbit Mehdi Hasan, care a facut publice fotografii ce contineau ororile din inchisoarea Abu Ghraib unde armata americana era mai presus de lege si demnitate. Ma gandesc la durerea pe care o simte cand este numit tradator de tara. Ma gandesc la familia lui care a trebuit sa se mute din orasul in care locuisera toata viata pentru ca nu mai erau in siguranta.
Ma gandesc la faptul ca nu mai are nimic in viata asta decat sentimentul ca a facut ce era corect.”
Parerile sunt ale voastre. Articole de-ale Robertei gasiti la acest link.
Avem adresa noua, avem pretentii noi. Si invitati de calibru. Si sarbatorim primul guest post. Ne delectam cu “Intr-o zi o sa fie bine.” Powered by Simina
Si a venit si vremea sa apara guest postul meu mult asteptat pe blogul lui JLN (taci, asa imi place sa-ti spun). M-a rugat in repetate randuri sa scriu frumos si pe blogul ei, numai ca sincer, nu-i inteleg motivele. Un outcast ca mine n-ar putea decat ii raneasca popularitatea, pentru ca, hai sa fim seriosi, cine imi citeste mie blogul? In cazul asta, voi o sa credeti ca e un avantaj pentru mine pentru ca imi face putin PR. Intrebati-o pe ea. Nu e chiar asa(te rog sa nu-i minti…daca te intreaba cineva).
Bun. Introducere am facut. Altceva. Despre ce sa scriu… Sa vedem (searching…searching…).
Webloop. Asta se intampla cand stai pe net si stai degeaba. Dar hai sa recunoastem: ne place la nebunie sa stam degeaba. Si de ce nu ne-ar placea? La urma urmei, dupa atatea ore muncite “degeaba”, de ce sa nu mai si stam putin? Tot “degeaba”, ca doar e acelasi lucru.
Mai ales tinerii! Tinerii astia, dom’le, nu fac nimic decat sa stea degeaba. Nu este deloc adevarat ca tinerii studenti se trezesc la 6 dimineata ca sa prinda autobuzul spre Universitate (autobuz in care stau in picioare, pentru ca la Universitate mai merg si tinerele doamne trecute de 65 de ani…), sa se aseze frumos in banca din fata(pentru ca pe aia din spate deja au ocupat-o astia din camin care ajung mai devreme), si sa asculte si sa noteze tot ce le trece printr-o ureche si le iese pe cealalta de dimineata pana seara, pentru ca apoi seara sa-si dea seama ca nu pot dormi de prea multa oboseala.
Noi stam degeaba (da, si eu sunt o tanara). Mergem la targuri de job-uri si nu gasim nimic pentru ca nu avem tripla specializare… si abia ne-am chinuit sa facem doua, in paralel, in 3 ani, plus in inca 2 ani de master obligatoriu (un mic exemplu de la litere).
Asa ca, daca nu ne vrea nimeni, mai stam putin degeaba pe bancile facultatii. Sarbatorim cu pasiune cand e zi libera in pub-uri cu intrare libera. Nu bem nimic care sa coste peste 5 RON. Si daca se intampla totusi sa depasim, e singura bautura pe seara aceea. Stam la rand in ploaie la abonamente RATP. Daca n-au, mergem 3 statii pe jos, pana la urmatorul ghiseu. Singurul ziar pe care il citim e Opinia Veche. Uneori, si Adevarul de Seara. Pentru ca sunt GRATIS. Mancam la cantina, chiar daca muzica e proasta. Bem cafea la 1 leu 20. Fericiti cei cu banii care beau cu 8 lei in Time Out. Cumparaturile le facem la reduceri, pentru ca, din cand in cand, da bine o pereche de cercei de la Meli Melo, chiar daca au costat doar 5 RON.
De iubit ne iubim rar, pentru ca n-avem timp. De-atata stat degeaba.
Si ne vaicarim toata ziua pe bloguri. Si pe Facebook. “Social media”, ce sa-i faci?
Si pana la urma, tot noi suntem viitorul tarii, al Europei, al lumii. Nu realizam cata presiune se exercita asupra noastra. Viitorul tarii… Care nu sta degeaba in bancile Parlamentului. Ar fi frumos sa le vedem o data pline. Noi ne-am invatat sa nu lipsim de la cursuri, pentru ca ne tin profii minte si ne mai pun 0.50 in plus la examen, pe ochi rimelati. Acolo nu-ti pune nimeni 0.50 pentru stat degeaba.
Dar intr-o zi o sa fie bine. Si o sa emigram. Sau ramanem in tara si poate mostenim ceva.
Si totusi, e bine sa fii tanar.
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments