Fine Arts: Carti, Muzica, Filme

Sotul

Joan Didion a scris toata viata. Ca in cazul tuturor autorilor buni, n-a fost o alegere. A fost, daca vreti o explicatie romantica, o chemare. Uneori scrisul nu reprezinta o alegere. Reprezinta acel ceva fara de care nu poti trai, asa ca iti construiesti viata in jurul pasiunii tale si speri ca va fi o calatorie fara prea multe turbulente.

In calatoria ei, timp de aproape 40 de ani, Joan l-a avut partener pe sotul ei, John Dune. In 2003, dupa o vizita impreuna spital, unde fiica lor se afla internata in conditie critica, John are un atac de cord si moare sub ochii ei.

“You sit down at the dinner table and life as you know it ends.

The Year of Magical Thinking este cartea in care povesteste despre anul care urmeaza si lupta ei cu durerea, melancolia si pierderea. Este, de asemenea, o carte despre casnicie, despre acea casnicie care functioneaza asa cum trebuie, in care cei doi soti sunt parteneri in toate lucrurile pe care le intreprind si, in acelasi timp, cei mai buni prieteni. Si Joan si John sunt scriitori si jurnalisti. Uneori scriu impreuna, alteori isi editeaza munca unul altuia. Pe aceeasi lungime de unda, cu aceleasi credinte, sprijinindu-se intotdeauna unul pe altul. Din Malibu pana in New York, oriunde ar locui, sotii raman impreuna, atat la mesele festive in care invitatele poarta Chanel cat si in momentul in care fiica lor e diagnostica cu tulburari psihologice. La bine si la rau. Cartea este o lectie despre rabdare, dragostea care dureaza, melancolie, durere si puterea de a merge mai departe. De unul singur.

Gasiti cartea pe Okian.ro

Copilul

Quintana Roo e cel mai frumos nume de fata pe care l-am auzit pana acum. E, de asemenea, numele pe care Joan Didion si sotul ei, John Dunne, l-au ales pentru fiica lor, in urma unei calatorii in Mexic. Quitana Roo este adoptata de Joan Didion pe cand aceasta avea 29 de ani si inca traia cu impresia ca poti sa imbraci un bebelus in matase si sa-l iei cu tine in Saigon, pe timp de criza. In timp, ea si sotul ei invata sa iubeasca copilul acesta de care, Didion puncteaza in repetate randuri, aveau nevoie.

Treizeci si noua de ani mai tarziu, Quintana Roo moare in spital, din cauza unei infectii pulmonare, la mai putin de doi ani dupa ce Joan Didion isi pierduse si sotul. Blue Nights reprezinta cartea care o comemoreaza, dar este, de asemenea, incercarea autoarei de a se lupta cu ideea de propriul sfarsit, pe care cele doua morti par sa-l anunte.

In certain latitudes there comes a span of time approaching and following the summer solstice, some weeks in all, when the twilights turn long and blue.[...] During the blue nights you think the end of the day will never come.

This book is called “Blue Nights” because at the time I began it I found my mind turning increasingly to illness, to the end of promise, the dwindling of the days, the inevitability of the fading, the dying of the brightness. Blue nights are the opposite of the dying of the brightness, but they are also its warning. “

Blue Nights nu este totusi o carte care prezinta viata Quintanei de la un capat la altul. De fapt, povesteste foarte putin din viata fiicei care a trait 39 de ani, egalul anilor de casatorie dintre Didion si sotul ei. E mai mult o meditatie asupra maternitatii, a generatiei pierdute pe parcurs si a mortii. La momentul la care scrie cartea, Didion are 75 de ani. Gasiti cartea aici.

Tatal

  The Invention of Solitude. Nu pare un titlu foarte prielnic, daca te afli intr-o perioada nu prea infloritoare. Dar daca Blue Nights e o poveste despre maternitate, The Invention of Solitude (mai ales prima parte – The Portrait of an Invisble Man) vorbeste despre paternitate. De data asta insa din perspectiva fiului, care analizeaza relatia cu tatal sau, care tocmai a murit. Este povestea unui fiu care isi descopera tatal, doar dupa ce acesta nu mai este. Pentru ca in timpul existentei acestuia este prea preocupat sa se lupte cu lipsa de expresie a acestuia, indiferenta aratata fata de toate relatiile interumane si distantarea pe care acesta o afiseaza fata de familie.

Dar nu e relatia tata-fiu intotdeauna complicata? Nu vor fii ca tatii sa fie intotdeauna eroii de pe umerii carora lumea sa para mai mica? Nu transmit tatii mai departe toate dramele propriilor copilarii?

Cat de usor e sa fii parinte? Cat de usor este sa fii copil?

Gasiti cartea aici.

Cartile mele favorite sunt biografiile. Relatarea aceea dureroasa a timpului propriu, analizat – de catre un autor bun – din toate unghiurile si cu cat mai putin narcisism cu putinta. Regula generala este sa citesti intai cartile de fictiune ale unui autor si apoi sa-i citesti biografia. Eu fac invers, pentru ca ceea ce poate sa imi spuna un autor despre el, poate sa-mi vorbeasca cel mai bine despre cartile sale.

O biografie, a memoir, este un act de curaj. Uneori, e teribil sa te uiti inauntrul tau si sa arati tuturor ce se gaseste acolo.

Pe alocuri, cartile de mai sus m-au facut sa ma simt de parca am din nou 10 ani si aleg din biblioteca familiei carti care “nu sunt pentru mine.” Asta pentru ca autorii vorbesc despre teme care nu sunt prea comune printre cei  la 20 si ceva de ani. Cu toate astea, credeti-ma pe cuvant, va vor face sa va simtiti un pic mai intelepti. :)

V-am promis ca voi incerca sa scriu mai multe despre carti, de cand mi-am cumparat Kindle. Incerc sa ma tin de cuvant, dupa cum vedeti. V-am dat link-uri catre versiunile hardcover ale cartilor mentionate, dar gasiti toate e-book-urile pe Amazon. :) Astazi am vorbit putin despre familie. Am citit cele 3 carti una dupa alta fara sa realizez ca priveau din unghiuri diferite aceeasi tema. Cred ca uneori lucrurile se potrivesc pur si simplu. O jurnalista si o prozatoare. Un poet si un prozator. Au multe sa va invete.

Spor la citit. ;)

Joan Didion si fiica ei, in casa lor din Malibu. Poza din The Guardian

1. Ciuleandra (1985)

Da, nici eu nu ma asteptam sa scriu despre un film romanesc. Pare-mi-se ca in ultima perioada am o atractie crescanda pentru incercarile de arta mai batrane decat mine. De la a asculta melodii din tineretea mamei, la a viziona filme . Trebuie sa aiba vreo legatura cu maturizarea, ca tot ma pregatesc de o buna bucata de timp sa scriu despre criza…

Dar deviem de la subiect. Ciuleandra e ecranizare dupa romanul cu acelasi nume de Liviu Rebreanu (inainte de a face semnul crucii cu gandul la cei care n-au trecut bacul anul asta, linistiti-va un moment), uitat in umbra mai celebrului Padurea Spanzuratilor. Desi e o ecranizare din 1985, desi regizorul e controversatul Sergiu Nicolaescu, filmul are un fel subtil de a te cuceri, la fel ca Madalina, frumoasa fata de 14 ani (in film, de 17) care ii ia mintile personajului principal, Puiu Faranga, fiul ministrului de Justitie. E poveste sincera despre dragoste si obsesie, despre mentalitatile interbelice, despre diferentele dintre paturile sociale de la acea vreme. Si, daca e sa fim sinceri, si din vremurile acestea. E o experienta si, contrar asteptarilor, mi-a placut tare, tare mult. :)

Filmul il gasiti online aici.

2. Ides of March (2011)

Ah, in sfarsit un film nepredictibil. Stevie e tanar, frumos, talentat si… omul de vaza in campania electorala a celui care vrea sa devina urmatorul presedinte al Statelor Unite ale Americii. Idealist pe deasupra. Problema care se pune e ca atunci cand lucrezi cu politicieni, indiferent de convingerile si sperantele tale, lucrurile nu sunt asa cum par.

Daca vreti sa vedeti cum sunt zdruncinate convingerile unui om, daca va plac jocurile de culise si v-ati uita la seriale cu politicieni de dimineata pana seara, sau daca vreti doar sa vedeti cum mai joaca Ryan Gosling (placeri vinovate peste tot, dom’le!) atunci vizionati filmul. E dramatic, surprizator, seducator si nu doar prin prisma faptului ca Ryan Gosling si George Clooney interpreaza personajele principale. E bun de vazut cu un prieten cu care va place sa filosofati si sa aveti discutii interminabile. :)

3. Youth Without Youth (2007)

Ce l-a facut pe regizorul trilogiei The Godfather, Francis Ford Copola, sa ecranizeze o nuvela de Mircea Eliade? Dupa o pauza de aproape 8 ani de la ultimul film regizat, Copola afla de Tinerete fara tinerete, de la cineva din staff-ul sau si devine pasionat de munca lui Eliade. Asa ca il alege pe Tim Roth, da, cel care interpreaza personajul principal in serialul Lie To Me pentru a fi protagonistul si filmeaza in Romania (in Bucuresti si Piatra-Neamt, ca sa fiu mai exacta).

In Youth Without Youth, Dominic este un profesor genial din Romania interbelica, pe cale sa se sinucida. Insa inainte de a reusi sa-si duca planul la bun sfarsit este lovit de un fulger si aproape carbonizat. Doar ca… in loc de moarte sau o recuperare inceata si aproape imposibila Dominic… reintinereste cu fiecare zi. Cu ajutorul medicului sau reuseste sa fuga de nazisti, care vor sa-l studieze pentru conditia sa ciudata si se indragoste de o tanara, care are propriile ei calitati, dobandite tot cu ajutorul fulgerului; reuseste sa se intoarca in timp, ajutandu-l pe Dominic sa lucreze la magnum opus-ul sau, o carte despre istoria limbajului.

Nu e un film usor. Lasa loc de multe interpretari si e greu de parcurs. Te nelinisteste si te trimite inca o data la lectiile din liceu si te face sa-ti doresti sa fi stat la cafea cu volumele autorilor romani ceva mai des. Iar la final, te lasa cu o senzatie de atemporalitate si cu mult respect pentru munca lui Eliade.

4. The Great Gatsby (2013)

“New York, 1922. The temper of the city changed sharply. The buildings were higher, the parties were bigger, the morals were looser and the liquor was cheaper. The restlessness approached… hysteria.”

Am citit atatea recenzii negative, dar absolut delicioase despre The Great Gatsby incat, pe jumatate, ma asteptam la un esec in sala de cinema, mai ales ca citisem cartea cu vreun an in urma. Dupa iesirile nervoase ale recenzorilor de la The Guardian sau The New Yorker (citez fraza de inceput: “Baz Luhrmann’s “The Great Gatsby” is lurid, shallow, glamorous, trashy, tasteless, seductive, sentimental, aloof, and artificial.) si criticile aduse faptului ca un film care vorbeste despre anii ’20 in America si fabuloasa era a jazz-ului deci, dispune de o coloana sonora coordonata de Jay-Z, unde nu canta mai nimeni jazz, era greu de asteptat ceva bun.

Asta n-a anulat nicio secunda faptul ca am iesit din sala de cinema cu genunchii inmuiati, mintea aiurea si incapabila de orice coerente care n-aveau legatura cu filmul. O sa merg pana intr-acolo incat sa spun ca anul asta cinematografic avea nevoie de The Great Gatsby. Da, e un film despre grandoare, dar pana la urma acolo mergea si ironia lui Fitzgerald, da, muzica nu e potrivita epocii, dar oh, ce coloana sonora buna fac Lana del Rey, The XX, Jack White, SIA si Florence and The Machine!

DiCaprio e un Gatsby bun, desi intotdeauna mi-am imaginat personajul principal ceva mai impunator. Nascut intr-o familie care nu putea sa-i ofere viata la care visase, Gatsby se indragosteste de Daisy, o tanara dintr-o cu totul alta clasa sociala, dar povestea lor de dragoste nu se concretizeaza. Cativa ani mai tarziu e unul dintre cei mai bogati oameni din New York, dar Daisy e… maritata si are un copil. Asa ca el are un plan prin care cei doi sa se reintalneasca.

Romanul lui Fitzgerald vorbeste despre o perioada zbuciumata din istoria Americii, cand prohibitia n-a facut decat sa inlesneasca consumul de alcool si exagerarile, excesul. Filmul e o metafora. Rescrie deci personaje si te pune in fata unui decor 3D ametitor. Intreg filmul e un vartej colorat de emotii, actori si poveste cu un final… Finalul ramane sa-l vedeti voi.

Mai am un singur sfat insa: nu mergeti la The Great Gatsby ca sa vedeti daca regizorul i-a facut dreptate cartii. Mergeti pentru a trai o experienta.

 

Pe voi ce alte filme v-au impresionat in ultima perioada?

1. Prozac Nation (2001)

Well, am descoperit exact de ce se face atata caz pentru calmante si anti-depresive cand, dupa un Extraveral luat pe fuga sa-mi calmez nervii zdruncinati de o intalnire mult prea sentimentala, mi-am adus aminte ca imi ramasese niste vin alb. Pentru ca  era neobisnuit de cald cateva guri de vin n-aveau cum sa-mi strice. Nu mi-am dat seama de ce pluteam, de ce eram atat de adormita si incapabila de vreun sentiment negativ pana cand n-am vazut din nou tableta de Extraveral pe birou.

Asta nu e o marturisire prea ortodoxa, dar nici filmul de care sunt pe cale sa vorbesc nu e; Prozac Nation, ecranizarea dupa volumul autobiografic cu acelasi nume, a controversatei jurnaliste Elisabeth Wurtzel. Povestea unei bursiere la Harvard, filmul urmareste cate un pic din nelinistile existentiale ale unui scriitor, dar priveste mai mult spre cele familiale ale unui adolescent crescut in dramele care succed unui divort urat. Suma ambitiilor mamei si a regretelor limitate ale tatalui, Lizzie isi traieste primul an de Harvard scriind frenetic, petrecand cu aceeasi intensitate si facand cam toate lucrurile pe care ceilalti au sfatuit-o sa nu le faca. Si apoi, undeva intre iubit si cabinetul psihologului. Daca va e pofta de un film cu iz de adolescenta tarzie vintage (actiunea are loc in ’85), daca vreti sa-ti vedeti pe Christina Ricci, Michelle Williams si Jonathan Rhys – Meyers cu mult inainte de a fi faimosi, atunci enjoy!

2. Incendies (2010)

OK, acum o sa am nevoie de-un moment. Un moment chiar in care sa fac cativa pasi intre laptop si fereastra si sa ma gandesc cum sa va vorbesc despre filmul asta astfel incat sa intelegeti de ce si-a meritat nominalizarea la Oscar. Incendies este unul dintre filmele acelea care te cam dau peste cap intr-un fel in care te face sa te intrebi cum ai putut fi altfel inainte de a-l viziona.

Gemenii Jeanne si Simon  descopera in testamentul lasat de mama lor indicatii despre tatal pe care nu l-au cunoscut niciodata si despre fratele pe care n-au stiut ca-l au. Ultima ei dorinta e ca ei sa paraseasca confortabila Canada pentru o calatorie in Orientul Mijlociu, un fel de “scavanger hunt” in urma careia sa-si descopere originile. Filmul vorbeste despre nedreptatile razboiului, conflictele religioase si schimbarea unei persoane de-a lungul anilor si a incercarilor la care este supusa, intr-un fel in care te face sa crezi ca e imposibil sa te desprinzi de monitor. E acolo focul unei femei care a ales viata, indiferent de circumstante. Te loveste mai ales credinta ei in ziua urmatoare, care vine intr-un contrast esential cu spiritul epocii in care traim, unde numarul sinuciderilor creste de la o zi la alta, in timp ce numarul motivelor e in scadere.

E, mai presus de toate, o poveste a curajului de a trai, indiferent de circumstante.

3. Now You See Me (2013).

Foarte probabil, unul dintre cele mai bune filme de actiune pe care le-am vazut. Cum sa zic, cand toate blockbustere-le hollywoodiene (ma rog, in afara de cele in care DiCaprio joaca rolul principal) repeta aceleasi clisee asteptandu-se sa ne declaram incantati si sa ne varsam portofelele in cinematografe, apare un film care chiar e in stare sa te tina cu sufletul la gura. Un film caruia nu-i ghicesti finalul dupa 20 de minute.

Ma rog, e totusi un film despre magie. Unul bun de tot. :) Daca sunteti fani The Prestige sau The Illusionist mergeti la cinema sa vedeti Now You See Mee, merita pretul unui bilet. Filmul chiar are potential de cinema, pentru ca creeaza soiul acela de univers in care  nu esti prins cu adevarat daca te uiti din fotoliul de acasa. Te lasa cu o senzatie de agitatie fericita si un zambet mare pe chip care te face sa-l recomanzi tuturor prietenilor. Foarte, foarte potrivit pentru week-end, mai ales daca vreti sa cautati ceva pe gustul tuturor. :)

Vizionare placuta! Eu voi reveni constant cu recomandari de filme bune pentru week-end-uri frumoase!

Voi ce recomandari aveti pentru mine? :)

 

Sursa foto: tumblr.com

Dupa ce au explodat rafturile librariilor de carti motivationale, a fost randul nutritionistilor sa le ia locul. Un fel de mini vedete peste noapte, fiecare promitea un trup subtire in cel mai scurt timp si se lauda cu portofoliul de artisti care au slabit enorm aplicand dietele lor. Asta cand orice medic iti poate spune ca orice dieta poate avea efecte dezastroase asupra organismului. Dar le credem pentru ca ne dorim cu totii o viata mai sanatoasa, mai multa energie pentru miile de lucruri pe care vrem sa le terminam si siguranta ca vom sta departe de doctori pentru o buna bucata de vreme. :)

“Adu-ti aminte ca ori de cate ori ingerezi un aliment, fie hranesti o boala, fie iti intaresti sanatatea.”

Asta a fost fraza care m-a convins ca Valentin Vasile, autorul cartii  “Stil de viata, nu dieta!“(se poate mai explicit de atat?) stie despre ce vorbeste. Si dupa ce am parcurs tot felul de balarii nutritioniste duse la extrem, dupa ce m-au asaltat articolele despre zecile de mii de diete, am simtit ca in sfarsit am gasit ce mi se potriveste.

Dar cine e Valentin Vasile si de ce ar trebui sa-l credeti? Daca tineti cont de faptul ca a câștigat titlul de antrenorul anului al World Class Health Academy România, iar in prefata cartii pledoaria pentru o viata sanatoasa este facuta de Maria Lucia Hohan, deja va faceti o idee. Antrenor personal si nutritionist in acelasi timp, (ceea ce e de dorit de la cineva caruia ii incredintezi sanatatea ta), Valentin are peste 13 ani de experienta si certificati internationale. Si multe, multe recomandari pozitive de la oamenii cu care a lucrat. Povestile unora dintre ei, le prezinta chiar pe parcursul cartii. :)

Despre ce e “Stil de viata, nu dieta!”? E o carte menita sa simplifice lucrurile pentru noi, toti cei prinsi in nebunia fast-food-urile si a sfaturilor de lifestyle care ne bombardeaza din toate directiile si care se contrazic in mod crunt. E o carte menita sa faca lumina in lupta cu caloriile si care iti demonstreaza ca a manca sanatos nu este un lux, ci un plan foarte realizabil.

Ce e minunat la aceasta carte (si eu folosesc rar cuvantul minunat cand vine vorba despre carti, si mai rar chiar cand e vorba de carti de specialitate), e ca vine cu exemple specifice. Sau, daca vreti sa vorbim simplu, iti spune mura-n gura ce ai de facut pentru a fi sanatos si a arata bine. Valentin Vasile ne invata cum sa combinam corect alimentele, cum sa ne dozam exercitiile in sala de fitness,mergand chiar pana la a descrie cum ar trebui sa arate alimentatia unei femei care isi doreste un copil si insistand asupra celor 9 argumente pentru o viata sexuala “pe cinste”. :)Mai vorbeste despre detoxifiere, cum se gatesc corect alimentale si ofera acele mici tips&tricks de care avem nevoie intotdeauna.

O astfel de carte este esentiala. Suntem inzestrati cu materiale genetice foarte diferite, iar procesul de slabire ne intereseaza in mod special, in epoca in care copiii si adolescentii sunt supraponderali si se confrunta cu o serie de boli precum diabetul sau hipertrofia. Ne dorim deci sa slabim, dar fara sa ne infometam intr-atat incat sa nu ne putem ridica din pat dimineata. Ne dorim o crestere musculara, dar facem sport aproximand totul gresit. E cazul ca lucrurile sa fie simple, e cazul ca fiecare sa inteleaga ce inseamna un corpore sano.

Iar daca vreti sa-l cunoasteti, va anunt ca in curand Valentin Vasile va tine un seminar de nutritie si la Iasi. Va tin, bineinteles, la curent, dar intre timp ii puteti urmari activitatea si pe pagina de Facebook.

Pe mine m-a convins asa de bine, incat deja am inceput sa-i pun sfaturile in aplicare. Am inceput cu lucruri marunte (veti vedea ca si discursul lui este foarte rational, nu se asteapta sa adopti un regim nebun raw vegan de azi pe maine), cum ar fi consumul de legume la aproape fiecare masa, consumul de fructe in fiecare zi, achizitionarea unui ulei de masline si unul din seminte de in (foarte, foarte util, veti descoperi:).

Astept sa-l cunosc si personal, iar cartea lui care, fara sa exagerez, schimba vieti in bine, o puteti comanda de aici.

Sanatosi si frumosi sa fiti! Voi ce sfaturi de viata sanatoasa ati avea pentru mine? :)

Primele povesti le-am auzit la gradinita. Ne rugase educatoarea parintii sa stranga bani si cumparase doua carti pe care mi le amintesc si acum – imense, colorate, cu imagini mari si de care nu ne puteam atinge – din care citea din cand in cand. Si noi eram toti marunti si adunati in jurul ei infrigurati si curiosi. Iar eu- dupa ce prinsesem doar franturi pana atunci- auzeam pentru prima data integral cele mai simple povesti si le repetam apoi oricui voia sa auda.

Ai mei m-au vrut intotdeauna un copil mare, fara prea multe jucarii, fara carti de desenat. Daca n-aveam nimic de invatat din ele, atunci nu-mi erau utile.

Pe la 5 ani citeam deja. Ce apucam, ce gaseam, fara sa termin niciun roman din biblioteca pentru ca in mintea mea oamenii aceia nu aveau nimic in comun cu universul din care faceam parte. Cand aveam vreo 8 ani, un vanzator ambulant de carti a intrat in casa cu doua genti pline de volume cu coperti luminoasa si tata m-a intrebat ce as vrea de acolo, el cu ochii indragostiti deja de enciclopedii. Mi-a ales tot el, in final, convins doar pe jumatate, Jurnalul fetei de 14 ani, despre o fata mult prea religioasa si fara nicio legatura cu realitatile adolescentei din viata de zi cu zi. Dar am devorat cartea ca o experienta personala unica si cred ca, inconstient, de acolo mi-a ramas setea de povesti adevarate, de biografii. Si acum fiecare biografie e o experienta si raman prinsa in alt spatiu cateva zile dupa ce am citit despre un destin.

Eu n-am avut carti interzise. In casa nu se gaseau titluri pentru copii (pana cand nu am pus mana pe Dumbrava Minunata, exemplar pentru care ma crizez si acum daca nu-l gasesc in casa) si tatal meu ma tot impingea spre romanele in coperti plictisitoare. Carti de oameni mari la mana unui copil care le citea fara sa inteleaga cat ar trebui. Lucruri de oameni mari, relatii umane si schimbari de perspectiva pe care le analizam aproape matematic, gresind mereu ecuatia finala.

Cartile acelea le-am inteles mult mai tarziu, dar m-au marcat intr-un fel care e vizibil si acum. Uneori, cand scriu la randul meu, mi se pare ca am trait alte vieti si ca de aceea stiu sa povestesc despre lucruri pe care nu mi le-a explicat nimeni vreodata. Ca si acum, la fel ca in clasa a doua, am mai multi ani decat sunt trecuti in certificatul de nastere. In jurnalul meu, al fetei de 22 de ani, sunt stranse toate povestile oamenilor al caror suflete s-au lipit de al meu, astfel incat m-au lasat sa cunosc lucruri care dor si lucruri care vindeca in aceeasi masura.

Povestile celorlalti ma pun in legatura cu mine ca o oglinda. Nu te intrebi niciodata? Daca as fi stiut povestea acelui om cum m-as fi uitat la el pe strada? As fi vrut sa-i vorbesc, in loc sa refuzam sa facem schimb de priviri in tramvai? Ce as fi avut de invatat de acolo? Cat din omul acela sunt eu?

Suntem toti povesti. Din pacate, oameniii cu povestile cele mai frumoase tac. Tu le intinzi mana si pui intrebarile, iar ei te privesc in ochi si vad lucruri pe care nu le pot sterge din trecutul lor. De cele mai multe ori te incarca de amintirile lor, dar refuza sa te lase sa le spui si celorlalti. Din teama de fi priviti altfel, de a fi prost intelesi. Dar parca cea mai acuta teama e cea de a nu fi crezuti. Pentru ca povestile cele mai incredibile nu se gasesc in filme sau in carti, nu se gasesc la emisiunile de la ora 5. Povestile cele mai frumoase sunt traite cu toata fiinta de oamenii din jur. Uneori chiar de noi.

Toti avem nevoie de povesti, avem nevoie disperata uneori sa auzim ca suntem intelesi, ca mai sunt oameni care au trait aceleasi lucruri, ca nu suntem singuri pe lume. Toti avem nevoie de povestile oamenilor care au ajuns acolo unde doar sa visam. Sa stim ca undeva, cumva, un om a fost capabil sa-si traiasca existenta in asemenea fel incat sa ne faca si pe noi sa credem ca se poate. Ca desi noi ne simtim copiii de 8 ani, care au in fata o sarcina care pare mult prea grea pentru ei, o povestea adevarata ne poate vindeca de orice teama.

Sunt povestile noastre, cele adevarate, cele care ne fac nemuritori.

Acest articol este scris la provocarea Oliviei,posesoarea unei minunatii de blog si care sarbatoreste trei ani. Olivia are, la fel ca si mine, un dor imens pentru povestile frumoase. :)

Sunt carti in care nu crezi niciun cuvant din cele 300 pagini si totusi nu te poti opri din citit. Fiecare pagina e greu de asimilat pentru ca n-are nici cea mai vaga legatura cu realitatea si totusi le consumi fara oprire, si totusi citesti pana la capat.

Vei fi acolo? n-are niciun singur rand verosimil. Nu va lasati pacaliti de review-urile laudative de pe coperta 4 (cum am facut eu), cartea asta nu are sensul de a va revela ceva autentic, dar o veti consuma amindu-va de filmele anilor ’90: calde, cu personajele principale oameni de succes, doctori sau avocati, cu scenarii care spun povesti despre vietile minunate pe care am vrea toti sa le traim. Povestile de dragoste care se pot intampla doar in carti sau filme.

Elliot Cooper are 60 de ani, e american si medic de succes. Elliot Cooper are cancer la plamani si ii mai raman cateva luni de trait. Cand nu lucreaza la spital, Elliot ia parte la campanii umanitare in intreaga lume. In 2006 se afla in Cambodia unde salveaza viata unui copil. Drept rasplata primeste un flacon cu zece pastile aurii menite sa-i indeplineasca o dorinta. Singurul lucru pe care si-l doreste Elliot este sa o revada pe Ilena – in dulcele stil clasic si neverosimil, singura femeie pe care a iubit-o. Ilena, brazilianca stabilita in Orlanda, desteapta, frumoasa si magnifica care i-a furat inima.

Cand ia prima pastila Elliot se intoarce pentru prima data in timp si face cunostinta cu el insusi la 30 de ani. De aici incepe adevarata poveste si o serie de intrebari pe care ni le-am pus toti la un moment dat.

Ce am schimba daca ne-am putea intoarce in timp?

Ce vrem cel mai mult de la viata asta si de ce aflam raspunsul abia la sfarsitul ei?

De ce lucruri am fi in stare pentru cei pe care-i iubim?

In afara de intrebarile pe care le ridica Vei fi acolo? este o carte usurica care nu se complica cu explicatiile sau pretentiile de autenticitate. Calatoria in timp – marele cliseu si mister – e tratata cu superficialitate, personajele sunt toate carismatice, frumoase si bogate, aproape fara defecte, traind intr-un decor ideal. Guillaume Musso stie sa ofere povestea unei vieti paralele in care totul se leaga perfect si in care fiecaruia i-ar place sa traiasca, asta vinde carti intr-adevar. Dar ramane doar o carte de duminica, o placere vinovata, o escapada. De care, hai sa fim seriosi, cu totii avem nevoie la un moment dat. Pentru ca Musso nu m-a transformat intr-o fana a cartilor sale – oricat de laudat i-ar fi un anume titlu in blogosfera – dar la suspans isi incearca mana bine.

Si daca va intrebati de ce am ales sa scriu tocmai despre Vei fi acolo? va spun ca face parte dintr-o campanie in care ne putem implica toti. Cartea a fost cadou de la editura ALL, in cadrul Campaniei vALLuntar, organizata in colaborare cu ROMSILVA. Astfel, daca strang 15 comentarii la acest articol – n-am pretentia ca am scris o recenzie – voi primi si voi planta un copac. :)

Asa ca va rog sa-mi spuneti: l-ati citit pe Musso? Vi se pare si voua usurel sau l-ati recomanda si celorlalti? Ce carti interesante ati mai citit in ultima perioada?

Si inca un lucru: pe jacquelineblog.info abia incepem sa vorbim despre carti! ;)

 

In principiu, as putea citi Esquire doar pentru articolul lui Radu Paraschivescu. Norocul echipei ca a adunat in revista alte zeci de materiale bune, de n-am fost in stare s-o las din maini. Partea proasta e ca apare o data pe anotimp si trebuie s-o astept cu ochiul inflamat de pleiada de reviste de duzina la tonetele pe langa care se invart cainii vagabonzi.

Esquire de toamna e buna rau de tot. Tema editiei e Bond, si fie ca Skyfall e love it or hate it, Esquire isi face treaba bine. De la cover story-ul cu un Daniel Craig smart-casual si “nu prea ma vad eu in postura asta, de celebritate” si pana la povestea de la 1000 de cuvinte de Costi Rogozanu care dezvaluie “Ce ne spun nuntile despre Putere, Politica si Bani.” Nuntile high-clasei romanesti, desigur, acelea de inregistreaza super-audiente si super-vorbarie.

Ah, daca nu va place de Daniel Craig, nu-i nicio problema, cam toti domnii Bond de la Connery incoace au sa-ti spuna cate ceva in paginile revistei. ;)

Delicios si ireprosabil e si articolul care trece peste cateva bariere sociale al Lisei Taddeo, De ce inselam?. Il citisem cu vreun an in urma, in Esquire-ul american, si imi cam daduse credintele peste cap, pentru ca Taddeo vorbeste din experienta ei cea a oamenilor din jur. Cea a barbatilor care si-au inselat nevestele si cea a logodnicelor care au uitat ce insemna diamantul acela pe inelarul lor. Un articol scris fara bariere si taios de-a dreptul. Desfatati-va cu varianta in engleza aici, dar nici traducerea nu-i rea.

Mai avem opinia lui Cristian Mungiu despre cum a realizat  Dupa Dealuri fara sa se iste un razboi religios intre ateistii si bigotii de pe platouri, si un reportaj amplu despre teatrul studentesc care a format super actorii romani de astazi. Dar preferatul meu ramane un articol despre cum se vede lumea undeva in Himalaya. Unde anume, descoperiti singuri.

In Esquire de toamaa ne plimbam la pas si cu Morgan Freeman, prin pamanturile si aventurile lui, intr-un articol care iti da impresia ca ai dat mana cu Morgan, ba te-a mai si plimbat putin pe langa Mississippi, cat sa-ti arate exact de unde se trage si cum vezi asta in caracterul lui. Nu, zau ca nu l-ati cunoscut pe Morgan pana nu cititi articolul asta!

Tot ce ati citit mai sus se serveste asezonat cu putin CTP, poker si costume masculine. Un deliciu, nu alta, de n-am mai putut lasa revista din mana vreo doua ore. Am citit chiar si paginile despre gadgeturi si cele despre femei bune… la suflet mai ales. :)

In principiu, Esquire e o revista pentru barbati. In practica, e mai mult despre un stil de viata, un statement daca vreti. Se consuma cu mintea deschisa, creierul antrenat si cu multa apreciere pentru faptul ca mai exista produse media de genul acesta pe piata romaneasca. Se digera bine si se ramane cu sentimenul de nonsalanta pozitiva si cu admiratia pentru tipul de barbati pentru care e facuta publicatia (ca femeie, stiu ce spun). ;)

Vorbeam despre Radu Paraschivescu insa. Un articol despre lansari ratate de carte si un umor bun de radeam de nebuna in tren, printre navetistii total din alt film, si care nu vor ajunge niciodata la umorul fin al criticului Paraschivescu si comparatiile lui pentru care as cumpara zece reviste, nu una. In numarul din vara tot articolul lui mi-a ramas in minte, de l-am povestit la tot grupul de prieteni, ori ei sunt impartiti pe vreo doua continente. ;)

In decembrie ar trebui sa apara si numarul de iarna. Evident, va tin la curent, ba chiar va spun si povestea revistei, ca intr-o perioada Hemingway si Fitzgerald dadeau fiecare cu subsemnatul in editia americana. ;)

Pana atunci, fugiti la chioscuri, ca apare o data la 3 luni si e pe terminate. Va garantez eu ca, alaturi de un vin bun, revista asta va face o seara intreaga! :)

 

Nu, dragilor, nu-i articol platit. Dar mi-a placut teribil.

 

I-am zis ca nu exista om care sa nu iubeasca cartile, doar om care nu a intalnit-o pe cea potrivita. Cam la fel ca si cu femeile. Mi-a intins o carte despre NLP si mi-a zis ca, mai nou, el citeste, doar carti specializate. Iar mie imi era gandul la toate cartile care nu m-au lasat sa dorm pana la patru dimineata si toate prietenele care ar putea sa vorbeasca ore intregi despre un autor anume.

Dar eram fericita ca macar o carte trecuse prin mainile lui, ca ii placea sa citeasca. ” Nu vad scopul” mi-a zis al meu amic cand l-am intrebat daca nu citeste si fictiune. “N-am rabdare,” a adaugat si a mai dat play la o melodie de la Queen.

Si eu aveam in cap versurile Lanei del Rey, citatele lui Hemingway si dorinta de a pune mana pe un volum in engleza de Sylvia Plath. Toate biografiile pe care as vrea sa le citesc. Toate personajele pe care le-am urmarit cu sufletul la gura, de parca s-ar fi ascuns in toti oamenii din jurul meu si ar fi iesit la iveala doar in orele in care ochii mei fugeau pe paginile Pacientului Englez.

In trenul Bucuresti – Suceava, din Gara de Nord urca destui vanzatori ambulanti. Strang in brate cu jumatate de dorinta un teanc de reviste din toate categoriile (numai Esquire n-au, fir-ar!) si fac parada de denumiri glossy si publicatii culturale. Meniul nu pare pe placul multor calatori care privesc plictisiti la vanzatori si apoi se intorc la… nimic. Cu toate astea vanzatorii si teancurile lor se intorc repetat si in jumatatea de ora inainte de fluierul final, se aud fosnete de plastic rupt, in timp ce domnisoare in pozitii inconfortabile se uita ciudat la mine de pe coperta.

La urma trece si un tip mai in varsta cu un vraf de carti in brate. Merge grabit si oarecum supus, de parca e deja convins ca nu vrea nimeni sa-i cumpere marfa. Inainte sa-l intreb ce carti are, domnul e deja in alt vagon si mie imi ramane imprimata pe retina figura trista a lui Neagu Djuvara, din bratele lui. Majoritatea calatorilor se intorc din nou la… nimic. La conversatii despre ce note au mai luat nepotii, ce a mai facut vecinul si cat s-au mai scumpit alimentele. La existenta care nu promit nimic decat repetabilitate, care nu promite nimic decat izolare, care nu promite nimic decat o strangulare a tot ceea ce ne face unici.

Si-atunci cu ce ne mai hranim cand cei din jur folosesc aceleasi cuvinte si scenarii? Si atunci ce ne mai imbogateste centimetrii din suflet pe care nu-i incalzeste nici macar o vara torida? Si atunci unde mai traim cand ne-am saturat de hartile orasului pe care il stim de rost? Atunci ce mai iubim cand suntem doar noi si vinul intr-o camera goala si fumam tigara dupa tigara, de parca am vrea sa fim odata la fel de morti precum ne simtim?

Citesc pentru ca sunt acolo, in paginile acelea toate vietile pe care nu le-am trait inca. Toate cunostintele pe care n-am stiut unde sa le caut. Toate personajele cu care m-as fi intalnit la ceai. Toate locurile in care n-am ajuns inca. Toate sufletele sfarmate in mii de bucati ale oamenilor care le-au scris. Citesc pentru ca nu stiu alt fel mai minunat de a fi conectat cu oamenii care au trait inainte de mine, cu povesti din celelalt capat de lume.

Cu cei ca mine, care vor sa simta ca traiesc de sute de ori in acelasi spatiu si timp alocat unei singure vieti.

Si cred ca murim un pic mai mult cu fiecare carte pe care o refuzam. Cu fiecare ora in care alegem sa nu fim constienti de cata bogatatie e intr-o seama de pagini.Va rog, faceti un parfum care miroase a pagini de carte sa-l port cu mine mai mereu, atunci cand dau de oameni care imi arunca un “n-am timp sa citesc”, dar stiu pe de rost toate episoadele serialelor de pe Vplay.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand citesc incerc sa vad si autorul acolo. Da, in fiecare propozitie e accentul unui om format in anumite experiente pe care le-a trait doar el. Pe care le transmite tuturor celor care-l citesc si n-au avut inca acces la ele. E conexiunea aceea care merge mai departe de actiune si personaje. Toate acelea sunt centimetri din sufletul unui om real, serviti tie, ca sa poti descoperi o existenta care se afla inauntrul acesteia. Ca sa poti sti toate lucrurile care te transforma in cel care vrei sa devii.

Nu e lucru pe lumea asta care sa nu fie explicat intr-o carte. Nu e emotie, oricat de speciala, care sa nu fie inglobata in cateva fraze. Nu e om pe care sa-l cauti care sa nu fie deja intr-o carte. Nu e intamplare, poveste, miracol care sa nu fie deja intr-o carte. Doar ca n-ai descoperit-o inca. Sau daca ai descoperit-o, atunci stii ce inseamna sa te legi de o carte atat de mult incat simti ca ai scris-o tu intr-o alta existenta, de care nu-ti mai amintesti.

Asa ca nu muri! :0 Citeste. Citeste in numele tuturor lucrurilor frumoase. Citeste pentru ca ce-ti ramane in suflet si in minte, sunt singurele lucruri pe care n-o sa ti le poata lua nimeni vreodata. Singurele.

Ah, apropo, azi e Black Friday pe Elefant.ro. 

Elefant.ro - Premium

Cartile mele preferate sunt biografiile. Ale tale?

 

Sursa foto: 500px.com

Am citit la viata mea niste lucruri ciudate, dar nici unul atat de…

S-o luam usor.

Iata o carte careia nicio publicatie importanta din afara nu i-a scris vreun review, dar despre care toate au ceva de mentionat. Pana la urma, cine s-ar fi gandit ca dupa Harry Potter si Codul lui DaVinci, cea mai vanduta carte din lume va fi asa-numita “mommy porn”?

Da, doamnelor si domnilor, cea mai vanduta carte din istorie este un roman erotic, care promoveaza S&M-ul. Lucru pe care l-as aplauda (suntem asa deschisi la minte, finally. Pai… nu chiar) cu frenezie daca n-ar avea cateva defecte marcante.

Dar s-o luam usor.

50 Shades of Grey este o trilogie (urmata de 50 Shades Darker si 50 Shades Freed) scrisa dupa un fanfiction Twilight (Amurg, carevasazica). Pentru cei nefamiliarizati cu termenul, fanficton inseamna o povestire care are la baza personaje dintr-un roman deja existent pe piata, integrate intr-un subiect diferit. De exemplu, un fanficion Harry Potter ar putea fi o povestire in care Draco si Hermione ajung impreuna, sau Voldemort redevine om si se casatoreste cu Ginny. Da, orice este posibil pentru fanii cu ceva condei. :)

Intr-o zi frumoasa, una dintre aceste povestiri, inspirata de seria Amurg, a devenit cam celebra pe fanfiction.net, iar autoarea s-a decis sa o rescrie, ba chiar sa o publice.

Rezultatul? 50 Shades of Grey, cea mai bine vanduta carte de astazi. Sa vedem si despre ce este vorba.

Enter stage right: Anastasia Steele, o studenta cu ceva probleme de aranjare a parului, pasionata de literatura (dar nu neaparat foarte desteapta) si care moare de dorinta sa-i faca o favoare prietenei ei cele mai bune (not). Ah si virgina, bineinteles, oh, tu Ileana Cosanzeana!

Enter stage left: Christian Grey, un fel de Dumnezeu al corporatiilor, tanar, frumos, bogat, charismatic, un fel de Fat-Frumos calare pe ultimul tip de masina la care viseaza orice barbat. Bineinteles, cei doi se indragostesc instant (ce surpriza!), dar, ca sa piperam putin lucrurile, Monsieur Grey are o mica problema: e cam obsedat de S&M, e un stalker desavarsit si isi doreste sa aiba control asupra Anei in orice moment al existentei ei mirobolante.

Rezultatul? Cu riscul de a-mi atrage ceva hateri, trebuie sa remarc ca 50 Shades of Grey e cea mai proasta carte pe care am citit-o vreodata.


Partea  ciudata? Nu m-am putut opri din citit, fie si pentru a vedea pana unde poate ajunge ridicolul si cat de puerila poate fi.  Ana aceepta din prima sa cedeze controlul asupra vietii ei, sa fie legata si batuta(erotic, desigur) de un barbat pe care abia il cunoaste si are, fara niciun fel de experienta anterioara, vreo douazeci de orgasme pe zi. Christian Grey este brusc indragostit de ea pana la ultimul fir de par, ii cumpara masini si cam toata gama de produse Apple.

Presupun ca vreti sa auziti ceva si de scenele de sex, nu? Ca deh, e un roman “kinky” pana la urma. Well, E.L. James, autoarea,  reuseste performanta de a scrie un roman erotic fara sa numeasca vreun singur organ genital in cele cateva sute de pagini. In lumea perfecta a romanului, orice activitate de S&M este siropoasa, personajele principale se dezbraca in orice loc disponibil si well, e totul atat de greu de crezut incat mai degraba iti vine sa razi decat sa pui in aplicare scenele de acolo. Ah, si nu conteaza cat de rau e nenea Grey ca, chiar si in momentele in care ii aplica o bataita sexy iubitei, e un romantic incurabil si-i canta o serenada la pian dupa.

Cu toate astea, in urma lecturarii acestei piese de literatura absolut deosebite mii de femei de varsta a doua au luat cu asalt sex-shop-urile in cautarea… erm… instrumentelor folosite in carte.

Dar da, presupun ca din cand in cand fiecare vrea sa citeasca un roman usurel, sa uite de problemele din viata reala si sa-si imagineze, fie si pentru cateva ore ca exista Feti-Frumosi si printese moderne si ca totul e bine pe Pamant.

Problema?

“It really is about a domestic violence perpetrator, taking someone who is less powerful, inexperienced, not entirely confident about the area of life she is being led into, and then spinning her a yarn. Then he starts doing absolutely horrific sexual things to her … He gradually moves her boundaries, normalising the violence against her. It’s the whole mythology that women want to be hurt.”

The story’s “subliminal message”, said Phillipson, is the classic narrative of domestic violence – “that you can heal this broken man, that if you just love him enough and take his shit enough, he will get better”.

“That message is so dangerous.” Clare Philippson, director al Wearside Women in Need, pentru The Guardian

Problema cu 50 Shades of Grey e ca promoveaza ideea ca un barbat abuziv, cu un trecut sumbru si cu o nevoie constanta de control nu e decat un inger deghizat, in asteptarea unei femei dragute care sa-l salveze. Ori, in viata reala, un astfel de tip mai degraba distruge “fata buna” decat sa fie salvat de ea.  Stiu ca vrem toti sa credem ca oamenii sunt buni si n-au nevoie decat de cineva sa le arate “calea”, dar in viata reala oamenii au nevoie intai sa se salveze ei insisi, si apoi sa astepte afectiune de la ceilalti. Altfel vom vedea la fiecare colt de strada femei cu pancarte pe care scrie “Caut sa salvez baiat rau! Ofer la schimb fata buna, gata sa fie urmarita de iubit 24/7. P.S: accept orice fel de jocuri sexuale.”

Problema numarul 2 e ca o carte atat de proasta (si, din nou, imi asum termenul) a ajuns sa fie populara. Ganditi-va putin, peste vreo 50 de ani, urmasii nostri vor analiza cartile anului 2012 si vor constata ca cel mai mult ne placea sa citim despre o fata aproape adolescenta, gata de orice cu un tip care o domina din toate privintele. Asta, in conditiile in care, daca ne raportam la anii ’20, de exemplu, autorii de referinta sunt Hemingway si Fitzgerald.

Nu pare prea rezonabil, nu?

Intre timp, criticii se crucesc, E.L. James devine si mai bogata, iar trilogia e gata sa fie ecranizata, pe la anul asa. Se zvoneste ca pentru rolul “incredibilului domn” Christian Grey a fost luat in considerare Justin Bieber (asta ar explica multe), dar Youtube-ul e plin de trailere fanmade deja, iar sotul autoarei mizeaza pe Ryan Gosling. Ca sa intelegeti isteria provocata, in New York se fac cursuri de “How To”, pentru care materia de baza o reprezinta scenele din carte. Si tot pe Youtube, in top comments pentru orice melodie mentionata in carti, e o referire la 50 Shades.

Dar daca tot vreti sa lecturati cartea, va rog eu n-o luati prea in serios. ;) Ah, va las cu un cadou, am ras cu lacrimi la urmatoarea pseudo-recenzie. Serios, one of the best things on the internet!, sa va arat ce am imprumutat de acolo:

Word Count:
“Oh My” – 79
“Crap” – 101
“Jeez” – 82
“Holy (shit/fuck/crap/hell/cow/moses)” – 172
“Whoa” – 13
“Gasp” – 34
“Gasps” – 11
“Sharp Intake of Breath” – 4
“Murmur” – 68
“Murmurs” – 139
“Whisper” – 96
“Whispers” – 103
“Mutter” – 28
“Mutters” – 23
“Fifty” – 16
“Lip” – 71
“Inner goddess” – 58
“Subconscious” – 82

(my work here is done)

Ia sa vedem, cine a mai citit, cum a mai apreciat? :)

 

 

Daca a tot a fost vacanta, atunci m-am pus la curent cu ce e bun de vazut in materie de seriale. Despre dependenta de ele am mai vorbit. Iar pentru ca oamenii de stiinta spun ca peste 80% din populatia tarii are macar un serial pe care il privesc constant, atunci va ajut sa le triati. Ah, si nu credeti tot ce spun statisticile. ;)

1. How I Met Your Mother.

Dupa primele 3 episoade care m-au plictisit teribil am revenit la serial doar ca sa pricep toate glumele celor din jurul meu. (A se vedea “Oh, so Ted!” sau “That’s so Robin-like!”, dar sigur ati auzit de “When I’m sad I stop being sad and be awesome instead!”). 8 sezoane mai tarziu abia il astept pe cel cu numarul 9.

HIMYM este, in teorie, nararea unei povesti de dragoste, spusa de un tata catre copiii lui adolescenti si in practica povestea a cinci prieteni pe parcursul a vreo 8 ani consecutivi. E amuzant si simplu de digerat, cam ce cauti dupa o zi proasta sau cand nu stii la ce film sa te uiti cu prietenii. A fost acuzat ca ar fi fost un rip-off dupa “Friends” si din ce-am inteles de la cei care au vazut si Friends (nu, nu ma uit si la asta) au foarte multe lucruri in comun. Dar e un fel de remake mai actual cu baiatul bun si cuminte drept personaj principal. Nah, dupa 8 sezoane inca ma astept sa vad cine e mama, pentru ca personajul principal si-a facut un obicei din a se indragosti si reindragosti de matusa. :)

2. The Newsroom

The Newsroom s-a vrut a fi un serial bun despre jurnalismul bine facut si a iesit o secventa de episoade extra-idealizate care nu vorbesc despre adevar. Will McAvoy e moderatorul unei emisiuni de stiri care, dupa o cadere nervoasa si o reintalnire cu o fosta iubire, isi schimba ideile la 180 grade si devine baiatul bun, in slujba adevarului.

Serialul e bun de urmarit daca vrei sa intelegi ce inseamna o emisiune de stiri, cat munceste un jurnalist si de ce este importanta meseria asta. Aaron Sorkin, scenaristul, a fost odata un geniu al serialelor. The Newsroom are review-uri in TimeThe New Yorker si Huffington Post si toate puncteaza abundenta de clisee.  Dar The Newsroom ramane un serial ce abunda in adrenalina in fiecare episod.

Cea mai buna secventa din film, una geniala de altfel, ramane urmatoarea:


3. Weeds

Probabil cel mai bun umor negru pe care l-am intalnit vreodata intr-un serial. Weeds este un serial despre o mama vaduva, care trebuie sa se descurce singura cu doi copii adolescenti si un cumnat imatur. Pentru a-si intretine familia, Nancy, protagonista, devine dealer de droguri usoare si da din problema in problema. Dar, spre cinstea scenaristei, nimic nu e cliseic si serialul chiar te face sa stai cu sufletul la gura, sa nu poti concentra la nimic altceva. Asta pana prin sezonul 6, cand deja ai impresia ca ti s-au spus toate lucrurile care puteau fi spuse.

Atentie: a nu se incepe vizionarea serialului atunci cand ai de infruntat deadline-uri. E addictive!

4. Suburgatory.

Usurel. O adolescenta si tatal ei se muta intr-un din suburbiile New York-ului si invata sa se adapteze departe de oras. Il recomand pentru ironia fina fata de cliseele si credintele americane exagerate si pentru charisma actritei din rolul principal. De vizionat pentru destindere si putin umor. Ah si pentru inteles ca si americanii au pitipoancele lor care se dau rau in stamba. :))

5. Magic City

Inainte de Mad Men au fost gentlemen-ii. :) Magic City nu face deloc economie la decoruri si la haine scumpe si prezinta afaceristii de la sfarstiul anilor ’50 din America, dilemele societatii de atunci. Ike Evans este un patron de hotel controversat, care face afaceri cu oameni dubiosi, incearca sa-si faca familia fericita si se lupta cu stereotipurile vremii. Magic City, a carui actiune are loc in Miami, imi da mai mult impresia unui film spus in mai multe episoade, actiunea se desfasoara lent si e inteligent constuita. Iar femeile sunt absolut superbe si chiar dezbracata pe alocuri. Un serial ca o bautura fina. :)

Ah, sa nu uitam ca actorul din rolul principal seamana incredibil de bine cu Javier Bardem. ;)

6. Suits.

Am pastrat ce-i mai bun pentru la urma. Seriale cu avocati s-au tot facut (a se vedea premiatul The Good Wife, Damages si altele) dar nici unul la acest nivel. Da, acesta este serialul meu preferat.

Golden Boy Harvey Specter, un fel de cel-mai-bun-avocat-din-oras face echipa cu Mike Ross, pustiul genial cu un destin nefericit, dar cu indrazneala cat pentru 10. Harvey e arogant, increzator in fortele proprii pana la limita disperarii celor din jur si extraordinar de bun la ceea ce face. Mike stie sa asculte, invata repede si aplica bine. Chimia dintre ei se resimte in rezolvarea celor mai grele cazuri din New York.

Suits are un stil curat, elegant, un scenariu bun de tot si o mana de actori carora le vin ca o manusa rolurile pe care le joaca. E atat de catchy incat nu te poti opri sa vezi urmatorul si urmatorul episod si te invata cat de mult conteaza atitudinea pe care o adopti. Dar cel mai bine e descris de urmatoarea secventa. Enjoy it!

Voi ce seriale noi si bune imi recomandati?