Fine Arts: Carti, Muzica, Filme
Dupa ce au explodat rafturile librariilor de carti motivationale, a fost randul nutritionistilor sa le ia locul. Un fel de mini vedete peste noapte, fiecare promitea un trup subtire in cel mai scurt timp si se lauda cu portofoliul de artisti care au slabit enorm aplicand dietele lor. Asta cand orice medic iti poate spune ca orice dieta poate avea efecte dezastroase asupra organismului. Dar le credem pentru ca ne dorim cu totii o viata mai sanatoasa, mai multa energie pentru miile de lucruri pe care vrem sa le terminam si siguranta ca vom sta departe de doctori pentru o buna bucata de vreme. 
“Adu-ti aminte ca ori de cate ori ingerezi un aliment, fie hranesti o boala, fie iti intaresti sanatatea.”
Asta a fost fraza care m-a convins ca Valentin Vasile, autorul cartii “Stil de viata, nu dieta!“(se poate mai explicit de atat?) stie despre ce vorbeste. Si dupa ce am parcurs tot felul de balarii nutritioniste duse la extrem, dupa ce m-au asaltat articolele despre zecile de mii de diete, am simtit ca in sfarsit am gasit ce mi se potriveste.
Dar cine e Valentin Vasile si de ce ar trebui sa-l credeti? Daca tineti cont de faptul ca a câștigat titlul de antrenorul anului al World Class Health Academy România, iar in prefata cartii pledoaria pentru o viata sanatoasa este facuta de Maria Lucia Hohan, deja va faceti o idee. Antrenor personal si nutritionist in acelasi timp, (ceea ce e de dorit de la cineva caruia ii incredintezi sanatatea ta), Valentin are peste 13 ani de experienta si certificati internationale. Si multe, multe recomandari pozitive de la oamenii cu care a lucrat. Povestile unora dintre ei, le prezinta chiar pe parcursul cartii.
Despre ce e “Stil de viata, nu dieta!”? E o carte menita sa simplifice lucrurile pentru noi, toti cei prinsi in nebunia fast-food-urile si a sfaturilor de lifestyle care ne bombardeaza din toate directiile si care se contrazic in mod crunt. E o carte menita sa faca lumina in lupta cu caloriile si care iti demonstreaza ca a manca sanatos nu este un lux, ci un plan foarte realizabil.
Ce e minunat la aceasta carte (si eu folosesc rar cuvantul minunat cand vine vorba despre carti, si mai rar chiar cand e vorba de carti de specialitate), e ca vine cu exemple specifice. Sau, daca vreti sa vorbim simplu, iti spune mura-n gura ce ai de facut pentru a fi sanatos si a arata bine. Valentin Vasile ne invata cum sa combinam corect alimentele, cum sa ne dozam exercitiile in sala de fitness,mergand chiar pana la a descrie cum ar trebui sa arate alimentatia unei femei care isi doreste un copil si insistand asupra celor 9 argumente pentru o viata sexuala “pe cinste”. Mai vorbeste despre detoxifiere, cum se gatesc corect alimentale si ofera acele mici tips&tricks de care avem nevoie intotdeauna.
O astfel de carte este esentiala. Suntem inzestrati cu materiale genetice foarte diferite, iar procesul de slabire ne intereseaza in mod special, in epoca in care copiii si adolescentii sunt supraponderali si se confrunta cu o serie de boli precum diabetul sau hipertrofia. Ne dorim deci sa slabim, dar fara sa ne infometam intr-atat incat sa nu ne putem ridica din pat dimineata. Ne dorim o crestere musculara, dar facem sport aproximand totul gresit. E cazul ca lucrurile sa fie simple, e cazul ca fiecare sa inteleaga ce inseamna un corpore sano.
Iar daca vreti sa-l cunoasteti, va anunt ca in curand Valentin Vasile va tine un seminar de nutritie si la Iasi. Va tin, bineinteles, la curent, dar intre timp ii puteti urmari activitatea si pe pagina de Facebook.
Pe mine m-a convins asa de bine, incat deja am inceput sa-i pun sfaturile in aplicare. Am inceput cu lucruri marunte (veti vedea ca si discursul lui este foarte rational, nu se asteapta sa adopti un regim nebun raw vegan de azi pe maine), cum ar fi consumul de legume la aproape fiecare masa, consumul de fructe in fiecare zi, achizitionarea unui ulei de masline si unul din seminte de in (foarte, foarte util, veti descoperi:).
Astept sa-l cunosc si personal, iar cartea lui care, fara sa exagerez, schimba vieti in bine, o puteti comanda de aici.
Sanatosi si frumosi sa fiti! Voi ce sfaturi de viata sanatoasa ati avea pentru mine?
Primele povesti le-am auzit la gradinita. Ne rugase educatoarea parintii sa stranga bani si cumparase doua carti pe care mi le amintesc si acum – imense, colorate, cu imagini mari si de care nu ne puteam atinge – din care citea din cand in cand. Si noi eram toti marunti si adunati in jurul ei infrigurati si curiosi. Iar eu- dupa ce prinsesem doar franturi pana atunci- auzeam pentru prima data integral cele mai simple povesti si le repetam apoi oricui voia sa auda.
Ai mei m-au vrut intotdeauna un copil mare, fara prea multe jucarii, fara carti de desenat. Daca n-aveam nimic de invatat din ele, atunci nu-mi erau utile.
Pe la 5 ani citeam deja. Ce apucam, ce gaseam, fara sa termin niciun roman din biblioteca pentru ca in mintea mea oamenii aceia nu aveau nimic in comun cu universul din care faceam parte. Cand aveam vreo 8 ani, un vanzator ambulant de carti a intrat in casa cu doua genti pline de volume cu coperti luminoasa si tata m-a intrebat ce as vrea de acolo, el cu ochii indragostiti deja de enciclopedii. Mi-a ales tot el, in final, convins doar pe jumatate, Jurnalul fetei de 14 ani, despre o fata mult prea religioasa si fara nicio legatura cu realitatile adolescentei din viata de zi cu zi. Dar am devorat cartea ca o experienta personala unica si cred ca, inconstient, de acolo mi-a ramas setea de povesti adevarate, de biografii. Si acum fiecare biografie e o experienta si raman prinsa in alt spatiu cateva zile dupa ce am citit despre un destin.
Eu n-am avut carti interzise. In casa nu se gaseau titluri pentru copii (pana cand nu am pus mana pe Dumbrava Minunata, exemplar pentru care ma crizez si acum daca nu-l gasesc in casa) si tatal meu ma tot impingea spre romanele in coperti plictisitoare. Carti de oameni mari la mana unui copil care le citea fara sa inteleaga cat ar trebui. Lucruri de oameni mari, relatii umane si schimbari de perspectiva pe care le analizam aproape matematic, gresind mereu ecuatia finala.
Cartile acelea le-am inteles mult mai tarziu, dar m-au marcat intr-un fel care e vizibil si acum. Uneori, cand scriu la randul meu, mi se pare ca am trait alte vieti si ca de aceea stiu sa povestesc despre lucruri pe care nu mi le-a explicat nimeni vreodata. Ca si acum, la fel ca in clasa a doua, am mai multi ani decat sunt trecuti in certificatul de nastere. In jurnalul meu, al fetei de 22 de ani, sunt stranse toate povestile oamenilor al caror suflete s-au lipit de al meu, astfel incat m-au lasat sa cunosc lucruri care dor si lucruri care vindeca in aceeasi masura.
Povestile celorlalti ma pun in legatura cu mine ca o oglinda. Nu te intrebi niciodata? Daca as fi stiut povestea acelui om cum m-as fi uitat la el pe strada? As fi vrut sa-i vorbesc, in loc sa refuzam sa facem schimb de priviri in tramvai? Ce as fi avut de invatat de acolo? Cat din omul acela sunt eu?
Suntem toti povesti. Din pacate, oameniii cu povestile cele mai frumoase tac. Tu le intinzi mana si pui intrebarile, iar ei te privesc in ochi si vad lucruri pe care nu le pot sterge din trecutul lor. De cele mai multe ori te incarca de amintirile lor, dar refuza sa te lase sa le spui si celorlalti. Din teama de fi priviti altfel, de a fi prost intelesi. Dar parca cea mai acuta teama e cea de a nu fi crezuti. Pentru ca povestile cele mai incredibile nu se gasesc in filme sau in carti, nu se gasesc la emisiunile de la ora 5. Povestile cele mai frumoase sunt traite cu toata fiinta de oamenii din jur. Uneori chiar de noi.
Toti avem nevoie de povesti, avem nevoie disperata uneori sa auzim ca suntem intelesi, ca mai sunt oameni care au trait aceleasi lucruri, ca nu suntem singuri pe lume. Toti avem nevoie de povestile oamenilor care au ajuns acolo unde doar sa visam. Sa stim ca undeva, cumva, un om a fost capabil sa-si traiasca existenta in asemenea fel incat sa ne faca si pe noi sa credem ca se poate. Ca desi noi ne simtim copiii de 8 ani, care au in fata o sarcina care pare mult prea grea pentru ei, o povestea adevarata ne poate vindeca de orice teama.
Sunt povestile noastre, cele adevarate, cele care ne fac nemuritori.
Acest articol este scris la provocarea Oliviei,posesoarea unei minunatii de blog si care sarbatoreste trei ani. Olivia are, la fel ca si mine, un dor imens pentru povestile frumoase.
Sunt carti in care nu crezi niciun cuvant din cele 300 pagini si totusi nu te poti opri din citit. Fiecare pagina e greu de asimilat pentru ca n-are nici cea mai vaga legatura cu realitatea si totusi le consumi fara oprire, si totusi citesti pana la capat.
Vei fi acolo? n-are niciun singur rand verosimil. Nu va lasati pacaliti de review-urile laudative de pe coperta 4 (cum am facut eu), cartea asta nu are sensul de a va revela ceva autentic, dar o veti consuma amindu-va de filmele anilor ’90: calde, cu personajele principale oameni de succes, doctori sau avocati, cu scenarii care spun povesti despre vietile minunate pe care am vrea toti sa le traim. Povestile de dragoste care se pot intampla doar in carti sau filme.
Elliot Cooper are 60 de ani, e american si medic de succes. Elliot Cooper are cancer la plamani si ii mai raman cateva luni de trait. Cand nu lucreaza la spital, Elliot ia parte la campanii umanitare in intreaga lume. In 2006 se afla in Cambodia unde salveaza viata unui copil. Drept rasplata primeste un flacon cu zece pastile aurii menite sa-i indeplineasca o dorinta. Singurul lucru pe care si-l doreste Elliot este sa o revada pe Ilena – in dulcele stil clasic si neverosimil, singura femeie pe care a iubit-o. Ilena, brazilianca stabilita in Orlanda, desteapta, frumoasa si magnifica care i-a furat inima.
Cand ia prima pastila Elliot se intoarce pentru prima data in timp si face cunostinta cu el insusi la 30 de ani. De aici incepe adevarata poveste si o serie de intrebari pe care ni le-am pus toti la un moment dat.
Ce am schimba daca ne-am putea intoarce in timp?
Ce vrem cel mai mult de la viata asta si de ce aflam raspunsul abia la sfarsitul ei?
De ce lucruri am fi in stare pentru cei pe care-i iubim?
In afara de intrebarile pe care le ridica Vei fi acolo? este o carte usurica care nu se complica cu explicatiile sau pretentiile de autenticitate. Calatoria in timp – marele cliseu si mister – e tratata cu superficialitate, personajele sunt toate carismatice, frumoase si bogate, aproape fara defecte, traind intr-un decor ideal. Guillaume Musso stie sa ofere povestea unei vieti paralele in care totul se leaga perfect si in care fiecaruia i-ar place sa traiasca, asta vinde carti intr-adevar. Dar ramane doar o carte de duminica, o placere vinovata, o escapada. De care, hai sa fim seriosi, cu totii avem nevoie la un moment dat. Pentru ca Musso nu m-a transformat intr-o fana a cartilor sale – oricat de laudat i-ar fi un anume titlu in blogosfera – dar la suspans isi incearca mana bine.
Si daca va intrebati de ce am ales sa scriu tocmai despre Vei fi acolo? va spun ca face parte dintr-o campanie in care ne putem implica toti. Cartea a fost cadou de la editura ALL, in cadrul Campaniei vALLuntar, organizata in colaborare cu ROMSILVA. Astfel, daca strang 15 comentarii la acest articol – n-am pretentia ca am scris o recenzie – voi primi si voi planta un copac.
Asa ca va rog sa-mi spuneti: l-ati citit pe Musso? Vi se pare si voua usurel sau l-ati recomanda si celorlalti? Ce carti interesante ati mai citit in ultima perioada?
Si inca un lucru: pe jacquelineblog.info abia incepem sa vorbim despre carti! 
In principiu, as putea citi Esquire doar pentru articolul lui Radu Paraschivescu. Norocul echipei ca a adunat in revista alte zeci de materiale bune, de n-am fost in stare s-o las din maini. Partea proasta e ca apare o data pe anotimp si trebuie s-o astept cu ochiul inflamat de pleiada de reviste de duzina la tonetele pe langa care se invart cainii vagabonzi.
Esquire de toamna e buna rau de tot. Tema editiei e Bond, si fie ca Skyfall e love it or hate it, Esquire isi face treaba bine. De la cover story-ul cu un Daniel Craig smart-casual si “nu prea ma vad eu in postura asta, de celebritate” si pana la povestea de la 1000 de cuvinte de Costi Rogozanu care dezvaluie “Ce ne spun nuntile despre Putere, Politica si Bani.” Nuntile high-clasei romanesti, desigur, acelea de inregistreaza super-audiente si super-vorbarie.
Ah, daca nu va place de Daniel Craig, nu-i nicio problema, cam toti domnii Bond de la Connery incoace au sa-ti spuna cate ceva in paginile revistei.
Delicios si ireprosabil e si articolul care trece peste cateva bariere sociale al Lisei Taddeo, De ce inselam?. Il citisem cu vreun an in urma, in Esquire-ul american, si imi cam daduse credintele peste cap, pentru ca Taddeo vorbeste din experienta ei cea a oamenilor din jur. Cea a barbatilor care si-au inselat nevestele si cea a logodnicelor care au uitat ce insemna diamantul acela pe inelarul lor. Un articol scris fara bariere si taios de-a dreptul. Desfatati-va cu varianta in engleza aici, dar nici traducerea nu-i rea.
Mai avem opinia lui Cristian Mungiu despre cum a realizat Dupa Dealuri fara sa se iste un razboi religios intre ateistii si bigotii de pe platouri, si un reportaj amplu despre teatrul studentesc care a format super actorii romani de astazi. Dar preferatul meu ramane un articol despre cum se vede lumea undeva in Himalaya. Unde anume, descoperiti singuri.
In Esquire de toamaa ne plimbam la pas si cu Morgan Freeman, prin pamanturile si aventurile lui, intr-un articol care iti da impresia ca ai dat mana cu Morgan, ba te-a mai si plimbat putin pe langa Mississippi, cat sa-ti arate exact de unde se trage si cum vezi asta in caracterul lui. Nu, zau ca nu l-ati cunoscut pe Morgan pana nu cititi articolul asta!
Tot ce ati citit mai sus se serveste asezonat cu putin CTP, poker si costume masculine. Un deliciu, nu alta, de n-am mai putut lasa revista din mana vreo doua ore. Am citit chiar si paginile despre gadgeturi si cele despre femei bune… la suflet mai ales.
In principiu, Esquire e o revista pentru barbati. In practica, e mai mult despre un stil de viata, un statement daca vreti. Se consuma cu mintea deschisa, creierul antrenat si cu multa apreciere pentru faptul ca mai exista produse media de genul acesta pe piata romaneasca. Se digera bine si se ramane cu sentimenul de nonsalanta pozitiva si cu admiratia pentru tipul de barbati pentru care e facuta publicatia (ca femeie, stiu ce spun).
Vorbeam despre Radu Paraschivescu insa. Un articol despre lansari ratate de carte si un umor bun de radeam de nebuna in tren, printre navetistii total din alt film, si care nu vor ajunge niciodata la umorul fin al criticului Paraschivescu si comparatiile lui pentru care as cumpara zece reviste, nu una. In numarul din vara tot articolul lui mi-a ramas in minte, de l-am povestit la tot grupul de prieteni, ori ei sunt impartiti pe vreo doua continente.
In decembrie ar trebui sa apara si numarul de iarna. Evident, va tin la curent, ba chiar va spun si povestea revistei, ca intr-o perioada Hemingway si Fitzgerald dadeau fiecare cu subsemnatul in editia americana.
Pana atunci, fugiti la chioscuri, ca apare o data la 3 luni si e pe terminate. Va garantez eu ca, alaturi de un vin bun, revista asta va face o seara intreaga!
Nu, dragilor, nu-i articol platit. Dar mi-a placut teribil.
I-am zis ca nu exista om care sa nu iubeasca cartile, doar om care nu a intalnit-o pe cea potrivita. Cam la fel ca si cu femeile. Mi-a intins o carte despre NLP si mi-a zis ca, mai nou, el citeste, doar carti specializate. Iar mie imi era gandul la toate cartile care nu m-au lasat sa dorm pana la patru dimineata si toate prietenele care ar putea sa vorbeasca ore intregi despre un autor anume.
Dar eram fericita ca macar o carte trecuse prin mainile lui, ca ii placea sa citeasca. ” Nu vad scopul” mi-a zis al meu amic cand l-am intrebat daca nu citeste si fictiune. “N-am rabdare,” a adaugat si a mai dat play la o melodie de la Queen.
Si eu aveam in cap versurile Lanei del Rey, citatele lui Hemingway si dorinta de a pune mana pe un volum in engleza de Sylvia Plath. Toate biografiile pe care as vrea sa le citesc. Toate personajele pe care le-am urmarit cu sufletul la gura, de parca s-ar fi ascuns in toti oamenii din jurul meu si ar fi iesit la iveala doar in orele in care ochii mei fugeau pe paginile Pacientului Englez.
In trenul Bucuresti – Suceava, din Gara de Nord urca destui vanzatori ambulanti. Strang in brate cu jumatate de dorinta un teanc de reviste din toate categoriile (numai Esquire n-au, fir-ar!) si fac parada de denumiri glossy si publicatii culturale. Meniul nu pare pe placul multor calatori care privesc plictisiti la vanzatori si apoi se intorc la… nimic. Cu toate astea vanzatorii si teancurile lor se intorc repetat si in jumatatea de ora inainte de fluierul final, se aud fosnete de plastic rupt, in timp ce domnisoare in pozitii inconfortabile se uita ciudat la mine de pe coperta.
La urma trece si un tip mai in varsta cu un vraf de carti in brate. Merge grabit si oarecum supus, de parca e deja convins ca nu vrea nimeni sa-i cumpere marfa. Inainte sa-l intreb ce carti are, domnul e deja in alt vagon si mie imi ramane imprimata pe retina figura trista a lui Neagu Djuvara, din bratele lui. Majoritatea calatorilor se intorc din nou la… nimic. La conversatii despre ce note au mai luat nepotii, ce a mai facut vecinul si cat s-au mai scumpit alimentele. La existenta care nu promit nimic decat repetabilitate, care nu promite nimic decat izolare, care nu promite nimic decat o strangulare a tot ceea ce ne face unici.
Si-atunci cu ce ne mai hranim cand cei din jur folosesc aceleasi cuvinte si scenarii? Si atunci ce ne mai imbogateste centimetrii din suflet pe care nu-i incalzeste nici macar o vara torida? Si atunci unde mai traim cand ne-am saturat de hartile orasului pe care il stim de rost? Atunci ce mai iubim cand suntem doar noi si vinul intr-o camera goala si fumam tigara dupa tigara, de parca am vrea sa fim odata la fel de morti precum ne simtim?
Citesc pentru ca sunt acolo, in paginile acelea toate vietile pe care nu le-am trait inca. Toate cunostintele pe care n-am stiut unde sa le caut. Toate personajele cu care m-as fi intalnit la ceai. Toate locurile in care n-am ajuns inca. Toate sufletele sfarmate in mii de bucati ale oamenilor care le-au scris. Citesc pentru ca nu stiu alt fel mai minunat de a fi conectat cu oamenii care au trait inainte de mine, cu povesti din celelalt capat de lume.
Cu cei ca mine, care vor sa simta ca traiesc de sute de ori in acelasi spatiu si timp alocat unei singure vieti.
Si cred ca murim un pic mai mult cu fiecare carte pe care o refuzam. Cu fiecare ora in care alegem sa nu fim constienti de cata bogatatie e intr-o seama de pagini.Va rog, faceti un parfum care miroase a pagini de carte sa-l port cu mine mai mereu, atunci cand dau de oameni care imi arunca un “n-am timp sa citesc”, dar stiu pe de rost toate episoadele serialelor de pe Vplay.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand citesc incerc sa vad si autorul acolo. Da, in fiecare propozitie e accentul unui om format in anumite experiente pe care le-a trait doar el. Pe care le transmite tuturor celor care-l citesc si n-au avut inca acces la ele. E conexiunea aceea care merge mai departe de actiune si personaje. Toate acelea sunt centimetri din sufletul unui om real, serviti tie, ca sa poti descoperi o existenta care se afla inauntrul acesteia. Ca sa poti sti toate lucrurile care te transforma in cel care vrei sa devii.
Nu e lucru pe lumea asta care sa nu fie explicat intr-o carte. Nu e emotie, oricat de speciala, care sa nu fie inglobata in cateva fraze. Nu e om pe care sa-l cauti care sa nu fie deja intr-o carte. Nu e intamplare, poveste, miracol care sa nu fie deja intr-o carte. Doar ca n-ai descoperit-o inca. Sau daca ai descoperit-o, atunci stii ce inseamna sa te legi de o carte atat de mult incat simti ca ai scris-o tu intr-o alta existenta, de care nu-ti mai amintesti.
Asa ca nu muri! :0 Citeste. Citeste in numele tuturor lucrurilor frumoase. Citeste pentru ca ce-ti ramane in suflet si in minte, sunt singurele lucruri pe care n-o sa ti le poata lua nimeni vreodata. Singurele.
Ah, apropo, azi e Black Friday pe Elefant.ro.
Cartile mele preferate sunt biografiile. Ale tale?
Sursa foto: 500px.com
Am citit la viata mea niste lucruri ciudate, dar nici unul atat de…
S-o luam usor.
Iata o carte careia nicio publicatie importanta din afara nu i-a scris vreun review, dar despre care toate au ceva de mentionat. Pana la urma, cine s-ar fi gandit ca dupa Harry Potter si Codul lui DaVinci, cea mai vanduta carte din lume va fi asa-numita “mommy porn”?
Da, doamnelor si domnilor, cea mai vanduta carte din istorie este un roman erotic, care promoveaza S&M-ul. Lucru pe care l-as aplauda (suntem asa deschisi la minte, finally. Pai… nu chiar) cu frenezie daca n-ar avea cateva defecte marcante.
Dar s-o luam usor.
50 Shades of Grey este o trilogie (urmata de 50 Shades Darker si 50 Shades Freed) scrisa dupa un fanfiction Twilight (Amurg, carevasazica). Pentru cei nefamiliarizati cu termenul, fanficton inseamna o povestire care are la baza personaje dintr-un roman deja existent pe piata, integrate intr-un subiect diferit. De exemplu, un fanficion Harry Potter ar putea fi o povestire in care Draco si Hermione ajung impreuna, sau Voldemort redevine om si se casatoreste cu Ginny. Da, orice este posibil pentru fanii cu ceva condei.
Intr-o zi frumoasa, una dintre aceste povestiri, inspirata de seria Amurg, a devenit cam celebra pe fanfiction.net, iar autoarea s-a decis sa o rescrie, ba chiar sa o publice.
Rezultatul? 50 Shades of Grey, cea mai bine vanduta carte de astazi. Sa vedem si despre ce este vorba.
Enter stage right: Anastasia Steele, o studenta cu ceva probleme de aranjare a parului, pasionata de literatura (dar nu neaparat foarte desteapta) si care moare de dorinta sa-i faca o favoare prietenei ei cele mai bune (not). Ah si virgina, bineinteles, oh, tu Ileana Cosanzeana!
Enter stage left: Christian Grey, un fel de Dumnezeu al corporatiilor, tanar, frumos, bogat, charismatic, un fel de Fat-Frumos calare pe ultimul tip de masina la care viseaza orice barbat. Bineinteles, cei doi se indragostesc instant (ce surpriza!), dar, ca sa piperam putin lucrurile, Monsieur Grey are o mica problema: e cam obsedat de S&M, e un stalker desavarsit si isi doreste sa aiba control asupra Anei in orice moment al existentei ei mirobolante.
Rezultatul? Cu riscul de a-mi atrage ceva hateri, trebuie sa remarc ca 50 Shades of Grey e cea mai proasta carte pe care am citit-o vreodata.
Partea ciudata? Nu m-am putut opri din citit, fie si pentru a vedea pana unde poate ajunge ridicolul si cat de puerila poate fi. Ana aceepta din prima sa cedeze controlul asupra vietii ei, sa fie legata si batuta(erotic, desigur) de un barbat pe care abia il cunoaste si are, fara niciun fel de experienta anterioara, vreo douazeci de orgasme pe zi. Christian Grey este brusc indragostit de ea pana la ultimul fir de par, ii cumpara masini si cam toata gama de produse Apple.
Presupun ca vreti sa auziti ceva si de scenele de sex, nu? Ca deh, e un roman “kinky” pana la urma. Well, E.L. James, autoarea, reuseste performanta de a scrie un roman erotic fara sa numeasca vreun singur organ genital in cele cateva sute de pagini. In lumea perfecta a romanului, orice activitate de S&M este siropoasa, personajele principale se dezbraca in orice loc disponibil si well, e totul atat de greu de crezut incat mai degraba iti vine sa razi decat sa pui in aplicare scenele de acolo. Ah, si nu conteaza cat de rau e nenea Grey ca, chiar si in momentele in care ii aplica o bataita sexy iubitei, e un romantic incurabil si-i canta o serenada la pian dupa.
Cu toate astea, in urma lecturarii acestei piese de literatura absolut deosebite mii de femei de varsta a doua au luat cu asalt sex-shop-urile in cautarea… erm… instrumentelor folosite in carte.
Dar da, presupun ca din cand in cand fiecare vrea sa citeasca un roman usurel, sa uite de problemele din viata reala si sa-si imagineze, fie si pentru cateva ore ca exista Feti-Frumosi si printese moderne si ca totul e bine pe Pamant.
Problema?
“It really is about a domestic violence perpetrator, taking someone who is less powerful, inexperienced, not entirely confident about the area of life she is being led into, and then spinning her a yarn. Then he starts doing absolutely horrific sexual things to her … He gradually moves her boundaries, normalising the violence against her. It’s the whole mythology that women want to be hurt.”
The story’s “subliminal message”, said Phillipson, is the classic narrative of domestic violence – “that you can heal this broken man, that if you just love him enough and take his shit enough, he will get better”.
“That message is so dangerous.” Clare Philippson, director al Wearside Women in Need, pentru The Guardian
Problema cu 50 Shades of Grey e ca promoveaza ideea ca un barbat abuziv, cu un trecut sumbru si cu o nevoie constanta de control nu e decat un inger deghizat, in asteptarea unei femei dragute care sa-l salveze. Ori, in viata reala, un astfel de tip mai degraba distruge “fata buna” decat sa fie salvat de ea. Stiu ca vrem toti sa credem ca oamenii sunt buni si n-au nevoie decat de cineva sa le arate “calea”, dar in viata reala oamenii au nevoie intai sa se salveze ei insisi, si apoi sa astepte afectiune de la ceilalti. Altfel vom vedea la fiecare colt de strada femei cu pancarte pe care scrie “Caut sa salvez baiat rau! Ofer la schimb fata buna, gata sa fie urmarita de iubit 24/7. P.S: accept orice fel de jocuri sexuale.”
Problema numarul 2 e ca o carte atat de proasta (si, din nou, imi asum termenul) a ajuns sa fie populara. Ganditi-va putin, peste vreo 50 de ani, urmasii nostri vor analiza cartile anului 2012 si vor constata ca cel mai mult ne placea sa citim despre o fata aproape adolescenta, gata de orice cu un tip care o domina din toate privintele. Asta, in conditiile in care, daca ne raportam la anii ’20, de exemplu, autorii de referinta sunt Hemingway si Fitzgerald.
Nu pare prea rezonabil, nu?
Intre timp, criticii se crucesc, E.L. James devine si mai bogata, iar trilogia e gata sa fie ecranizata, pe la anul asa. Se zvoneste ca pentru rolul “incredibilului domn” Christian Grey a fost luat in considerare Justin Bieber (asta ar explica multe), dar Youtube-ul e plin de trailere fanmade deja, iar sotul autoarei mizeaza pe Ryan Gosling. Ca sa intelegeti isteria provocata, in New York se fac cursuri de “How To”, pentru care materia de baza o reprezinta scenele din carte. Si tot pe Youtube, in top comments pentru orice melodie mentionata in carti, e o referire la 50 Shades.
Dar daca tot vreti sa lecturati cartea, va rog eu n-o luati prea in serios. Ah, va las cu un cadou, am ras cu lacrimi la urmatoarea pseudo-recenzie. Serios, one of the best things on the internet!, sa va arat ce am imprumutat de acolo:
Word Count:
“Oh My” – 79
“Crap” – 101
“Jeez” – 82
“Holy (shit/fuck/crap/hell/cow/moses)” – 172
“Whoa” – 13
“Gasp” – 34
“Gasps” – 11
“Sharp Intake of Breath” – 4
“Murmur” – 68
“Murmurs” – 139
“Whisper” – 96
“Whispers” – 103
“Mutter” – 28
“Mutters” – 23
“Fifty” – 16
“Lip” – 71
“Inner goddess” – 58
“Subconscious” – 82
(my work here is done)
Ia sa vedem, cine a mai citit, cum a mai apreciat?
Daca a tot a fost vacanta, atunci m-am pus la curent cu ce e bun de vazut in materie de seriale. Despre dependenta de ele am mai vorbit. Iar pentru ca oamenii de stiinta spun ca peste 80% din populatia tarii are macar un serial pe care il privesc constant, atunci va ajut sa le triati. Ah, si nu credeti tot ce spun statisticile.
1. How I Met Your Mother.
Dupa primele 3 episoade care m-au plictisit teribil am revenit la serial doar ca sa pricep toate glumele celor din jurul meu. (A se vedea “Oh, so Ted!” sau “That’s so Robin-like!”, dar sigur ati auzit de “When I’m sad I stop being sad and be awesome instead!”). 8 sezoane mai tarziu abia il astept pe cel cu numarul 9.
HIMYM este, in teorie, nararea unei povesti de dragoste, spusa de un tata catre copiii lui adolescenti si in practica povestea a cinci prieteni pe parcursul a vreo 8 ani consecutivi. E amuzant si simplu de digerat, cam ce cauti dupa o zi proasta sau cand nu stii la ce film sa te uiti cu prietenii. A fost acuzat ca ar fi fost un rip-off dupa “Friends” si din ce-am inteles de la cei care au vazut si Friends (nu, nu ma uit si la asta) au foarte multe lucruri in comun. Dar e un fel de remake mai actual cu baiatul bun si cuminte drept personaj principal. Nah, dupa 8 sezoane inca ma astept sa vad cine e mama, pentru ca personajul principal si-a facut un obicei din a se indragosti si reindragosti de matusa.
2. The Newsroom
The Newsroom s-a vrut a fi un serial bun despre jurnalismul bine facut si a iesit o secventa de episoade extra-idealizate care nu vorbesc despre adevar. Will McAvoy e moderatorul unei emisiuni de stiri care, dupa o cadere nervoasa si o reintalnire cu o fosta iubire, isi schimba ideile la 180 grade si devine baiatul bun, in slujba adevarului.
Serialul e bun de urmarit daca vrei sa intelegi ce inseamna o emisiune de stiri, cat munceste un jurnalist si de ce este importanta meseria asta. Aaron Sorkin, scenaristul, a fost odata un geniu al serialelor. The Newsroom are review-uri in Time, The New Yorker si Huffington Post si toate puncteaza abundenta de clisee. Dar The Newsroom ramane un serial ce abunda in adrenalina in fiecare episod.
Cea mai buna secventa din film, una geniala de altfel, ramane urmatoarea:
3. Weeds
Probabil cel mai bun umor negru pe care l-am intalnit vreodata intr-un serial. Weeds este un serial despre o mama vaduva, care trebuie sa se descurce singura cu doi copii adolescenti si un cumnat imatur. Pentru a-si intretine familia, Nancy, protagonista, devine dealer de droguri usoare si da din problema in problema. Dar, spre cinstea scenaristei, nimic nu e cliseic si serialul chiar te face sa stai cu sufletul la gura, sa nu poti concentra la nimic altceva. Asta pana prin sezonul 6, cand deja ai impresia ca ti s-au spus toate lucrurile care puteau fi spuse.
Atentie: a nu se incepe vizionarea serialului atunci cand ai de infruntat deadline-uri. E addictive!
4. Suburgatory.
Usurel. O adolescenta si tatal ei se muta intr-un din suburbiile New York-ului si invata sa se adapteze departe de oras. Il recomand pentru ironia fina fata de cliseele si credintele americane exagerate si pentru charisma actritei din rolul principal. De vizionat pentru destindere si putin umor. Ah si pentru inteles ca si americanii au pitipoancele lor care se dau rau in stamba. )
5. Magic City
Inainte de Mad Men au fost gentlemen-ii. Magic City nu face deloc economie la decoruri si la haine scumpe si prezinta afaceristii de la sfarstiul anilor ’50 din America, dilemele societatii de atunci. Ike Evans este un patron de hotel controversat, care face afaceri cu oameni dubiosi, incearca sa-si faca familia fericita si se lupta cu stereotipurile vremii. Magic City, a carui actiune are loc in Miami, imi da mai mult impresia unui film spus in mai multe episoade, actiunea se desfasoara lent si e inteligent constuita. Iar femeile sunt absolut superbe si chiar dezbracata pe alocuri. Un serial ca o bautura fina.
Ah, sa nu uitam ca actorul din rolul principal seamana incredibil de bine cu Javier Bardem.
6. Suits.
Am pastrat ce-i mai bun pentru la urma. Seriale cu avocati s-au tot facut (a se vedea premiatul The Good Wife, Damages si altele) dar nici unul la acest nivel. Da, acesta este serialul meu preferat.
Golden Boy Harvey Specter, un fel de cel-mai-bun-avocat-din-oras face echipa cu Mike Ross, pustiul genial cu un destin nefericit, dar cu indrazneala cat pentru 10. Harvey e arogant, increzator in fortele proprii pana la limita disperarii celor din jur si extraordinar de bun la ceea ce face. Mike stie sa asculte, invata repede si aplica bine. Chimia dintre ei se resimte in rezolvarea celor mai grele cazuri din New York.
Suits are un stil curat, elegant, un scenariu bun de tot si o mana de actori carora le vin ca o manusa rolurile pe care le joaca. E atat de catchy incat nu te poti opri sa vezi urmatorul si urmatorul episod si te invata cat de mult conteaza atitudinea pe care o adopti. Dar cel mai bine e descris de urmatoarea secventa. Enjoy it!
Voi ce seriale noi si bune imi recomandati?
Un profesor de liceu a scris – il numeste el – un roman erotic. Moment in care televiziunile au inceput sa vuiasca moralist ca, vezi Doamne, termenii” profesor” si “literatura erotica” nu s-ar prea lega. Asta in timp ce profesorul decreta calm ca, citez ”e o experienţă faină să scrii o astfel de carte. Ce te face să scrii o astfel de carte? Ca şi profesor, când lucrezi cu copiii, încerci să le dai exemple şi să îi împingi cât mai departe. Elevii noştri au nevoie de astfel exemple.”
Ce exemplu, mai clar, asa? Domnule profesor, nu va suparati, dar punem ramasag ca elevii de astazi stiu mai multe decat dumneavoastra despre acest aspect? Si, pentru ca vorbim de lucruri pe care trebuie sa le stim, hai sa analizam putin fragmentele din cartea dumneavoastra care au ajuns in presa:
“Odată, într-o discotecă, m-am dat la o tipă. Am dat-o peste cap atât de tare, că mi-a zis să merg cu ea în toaleta femeilor. Şi m-am dus. A fost straniu să mă p..ş în buda femeilor. (…) Fata asta, căreia nu-i ştiam nici numele, udă, dorindu-şi să se f…ă, s-a uita (sic!) la mine uluită când am plecat. Nici n-am încercat să fac efortul să mi-o scol.”
Wow, incredibil de educativ! Mi s-au revelat niste sensuri profunde in randurile de mai sus, ma simt miscata. Ca mine, sunt sigura, sunt mii altii, incredibil de miscati de randurile de mai sus, excitati emotional de perspectivele descrise.
Exista o diferenta intre a scrie despre sex si a scrie literatura erotica. Se spune chiar ca la noi nu exista literatura erotica actuala.Erotismul si-a facut loc in cartile romanesti, in perioada interbelica, (a se vedea Camil Petrescu - Patul lui Procust, M. Eliade – Maitreyi, Geo Bogza – Jurnal de sex), dar n-a fost de ajuns pentru o literatura erotica autentica. Si astazi? Simona Sora spune, in Dilema Veche:
“Daca ma intrebati ce parere am despre literatura erotica romaneasca de azi, ma tem ca nu avem subiect comun. Autorii, majoritatea sub 30 de ani, isi povestesc viata, se autofictionalizeaza. Iata de ce, nu intamplator, avem multe experiente priapice si nimfomaniace, dar nu erotism literar.”
Ori sa proclami, de nicaieri, ca ai scris un roman erotic, iar nu doar un jurnal cam de prost gust al experientelor tale sexuale, e cam periculos. Cam laudaros.
Pare-se deci, ca literatura romana nu prea ofera alternative neinitiatilor. Nici o problema, literatura universala completeaza lacuna mai mult decat suficient. Spuneti-mi, ati auzit de Henry Miller? El a scris controversatul volum Tropicul Cancerului, interzis in America timp de vreo 27 de ani si considerat una dintre cele mai bune 20 de carti ale secolului trecut. Dar de Anais Nin, cea cu care a avut o aventura cu Miller si ale carei jurnale au scandalizat o lume intreaga? Dar, daca nu vreti sa cititi (nu-i asa?, mai bine scriem direct) atunci aflati ca unele dintre scrierile lui Anais au fost ecranizate, ca Delta of Venus si Henry&June. Si sunt filme bine facute.
Iar, ca tot veni vorba de carti, uitati o lista si inca una de carti erotice, in adevaratul sens al cuvantului.
Cand vine vorba de erotism toata lumea trambiteaza despre 50 Shades of Grey, cartea atacata de mai toti criticii, cu vanzari record la casnicele de varsta a doua, care au imbogatit sex-shop-urile in ultimul an. 50 Shades of Grey este derivata insa dintr-un fanfiction (adica nu-i pe deplin originala), un crossover facut dupa seria Twilight (Amurg pe romaneste). Alta “capodopera”, evident.
Iar noi ii avem pe eleva porno, piticul porno si tare mi-e teama ca domnul de mai sus va fi numit curand proful porno. Care e un exemplu, sa ne intelegem, da? Avem parte de educatie alternativa de prima clasa. De reclama prin toate televiziunile, ca pana sa se sesizeze vreun inspectorat ar fi bine sa creasca un pic vanzarile.
Sa ne intelegem: n-am nimic impotriva unui profesor care scrie un roman erotic. Dar, cum sa zic, mi-e urat de tot sa citesc despre un roman porno oferit drept exemplu adolescentilor, in perioada in care abia descopera prezervativele si cred ca toata lumea e impotriva lor, iar hormonii le dicteaza modul de viata. Sa vad atata reclama gratuita oferita cui? De ce?
Toata lumea poate sa scrie despre sex. Erotismul este altceva, e un sentiment care se transmite, e o arta a cuvintele care genereaza raspunsuri nu doar la nivelul anumitor organe, ci implica si mintea si spiritul si te captiveaza. Erotismul e un cuvant, exact la granita dintre lucruri aceeptate si tabuu-uri si nu se identifica niciodata pe deplin cu vreo una dintre cele doua tabere. Erotismul te face sa te regandesti putin, dar mai ales felul in care te raportezi la persoana de care esti indragostit. Sau ma rog, sa fim mai putin idealisti, pe care o doresti.
Iar pe mine inca ma surprinde sa vad atata soc mediatic doar la mentiunea cuvantului “sex”, de parca ar fi toti calugari si nu s-ar intoarce seara in bratele nimanui.
Voi ce carti erotice ati citit? Hai, fiti sinceri, ca fiecare dintre noi are cel putin o matusa pe rafturile careia se gasesc volume de Sandra Brown Eu recunosc: am citit French Silk.
Sursa foto: weheartit.com
Imi place absolut totul la revista asta. It’s sexy as hell and I’m up for the challenge.
All Hollow e ca… un costum barbatesc high-class, croit la perfectie dupa atitudinea unui bad boy care face regulile, si expus in mijlocul unui oras gigant, unde femeile tremura si admira si barbatii invidiaza si imita.
Dar All Hollow este unisex. Scrisa in engleza and being cool as hell, All Hollow e alternativa classy la convoiul de reviste glossy, care umple standul de la colt si de care te plictisesti, cand stai la rand. O revista a neconventionalului, care-si descrie misiunea in felul urmator:
“We want to build a background for all talented designers and stylists out there, publish their work and ideas that are too experimental or unfitting for today’s print.[...] We want this magazine to be the aggregator of beauty, fun, knowledge, experimentation, entertainment, and above all, everything that is interesting and relevant.”
All Hollow e raw: nu-ti spune cum sa te gandesti, cu ce sa te imbraci, de cine sa asculti. Nu, te seduce imediat cum o deschizi prin doua pagini negru carbune care miros a cerneala atat de intens si se simt atat de high-class intre degetele tale, incat stii ca o s-o consumi pana la ultima pagina. Abia cand te loveste mirosul asta intelegi de ce print-ul nu va muri niciodata: prea multi faini ai mirosului brut de cerneala tipografica, care mai degraba si-ar ceda bratul stang decat sa renunte la emotia provocata de atingerea unei carti sau a unei reviste.
Dar nu stiu daca pot sa numesc All Hollow o revista. Nu, cuvantul asta a fost mult prea tainted de ce exista deja pe piata. All Hollow e o experienta, una dintre acele minuni rare care te rup de repetabilitatea bolnava a cotidianului.
“We come in peace,” sunt primele cuvinte pe care le citesc in poate cel mai bun editorial pe care l-am citit de ceva vreme. Si citesc multe. In doua pagini in care nimic nu e de umplutura, in care n-am gasit nici un cliseu, in care am regasit toata societatea romaneasca si toata ardoarea oamenilor care vor sa schimbe ceva. Din care va citez putin, sperand ca nu incalc prea multe reguli de copyright, pentru ca sunteti cititori faini si meritati o doza.
“Just wake up and create something interesting, something that puts you right there, puts your heart on the table, for the vultures and the wolves to feed on. Bother us with something that will tickle our minds again.”
“We are the hollow men. The straw men. The empty men. We want you to fill us, make us whole again. And we won’t stop until we are overflowed. There have been enough excuses, enough shout outs, enough demands for better. This magazine is our leap of faith from the anguished neurotic bystanders hoping for a quick fix of creative work to the trust that you will fill us with meaning.”
Gata cu doza. E timpul sa deveniti dependenti pe cont propriu. Yes, you can blame me for the discovery.
All Hollow, editia pilot, e compusa doar din trei articole (un editorial si doua interviuri de mari dimensiuni) si trei pictoriale de exceptie. Cine sunt personajele din revista, aflati pe cont propriu, eu va dezvalui doar unul, Monica Birladeanu, care e si protagonista copertii. E un interviu bine-facut, care iti da impresia ca patrunzi in budoarul actritei, te serveste cu bautura preferata si-ti povesteste din culise. Iar pictorialul debordeaza de o senzualitate atat de rafinata… ca si cum ai surprinde o femeie superba in neglijeu si ti-ar zambi cald, constienta de feminitatea ei.
All Hollow este o revista fetis. Te prinde de la primele pagini ca un parfum scump, care-ti antreaza toate simturile, te leaga de ea de la primele cuvinte, ca un viciu, te elibereaza de clisee si iti antreneaza mintea. Pana la urma, fetisul vine din senzatia aceea unica de a primi ceva care credeai ca nu mai exista, dupa ce toate vocile si toate cuvintele din jurul tau sunau exact la fel.
Pentru J, pasionata in egala masura si de jurnalism si de fotografie, revista a insemnat o placere dubla. Daca vreti sa va bucurati de ea, aflati ca primul numar este distribuit impreuna cu Decat o Revista, alta revista de exceptie. Dar despre ea, vorbim pe larg in alt articol.
Pana la numarul urmator (din septembrie) eu ma delectez cu articolele de pe blog. Si ce articole!
Si o recomand. Astept, la schimb, sa-mi spuneti ce reviste (romanesti, sau din afara) mai cititi si ce va place la ele.
And remember: there is always a need for fascination. So give in.
Probabil ca povestile fiecarei inimi de femeie incep undeva pe la 13 ani, cand fiecare dintre noi e, mai mult sau mai putin, o Lolita gata sa descopere lumea iubirii. De terminat insa uita sa se termine.
In timpul asta insa fiecare dintre noi traieste niste experiente care vor deveni mai apoi povestile proprii. Care devinmai valoaroase si mult mai frumoase decat orice film sau carte. Pentru ca sunt parte din istoria noastra, pentru ca ne creeaza o identitate sentimentala pe care n-o s-o mai aiba nimeni vreodata.
De aceea, atunci cand o femeie se decide sa destainuie lumii aceste amintiri pretioase, se vor destui doritori sa asculte. Cand aceasta femeie mai stie si sa scrie si pune toate memoriile intr-o carte, atunci stii ca vei citi cu placere.
“Povestile unei inimi” este o carte confesiune scrisa de jurnalista Diana Florina Cosmin (pe care o mai puteti citi in Forbes Life si Cosmopolitan). E genul acela de carte pretioasa care se devoreaza in cateva ore, care iti ridica o serie de intrebari la fileu si cu care te indentifici in multe puncte. Genul de carte de care te bucuri pentru ca autoare a avut curajul sa-ti spuna ce a simtit, unde s-a ascuns cand a fugit de lume si ce lectii a invatat din toate relatiile.
Diana -personajul este o femeie in cautarea iubirii. Ca mai fiecare dintre noi de altfel. Ce e frumos intr-adevar la cautarile ei e felul in care se lupta cu ea insasi ca sa creasca ca om dupa fiecare iubire. E frumos felul in care ne poarta prin toata Europa si ne vorbeste despre lucruri care, intr-o zi trista, au darul sa para minuni.
Eu as fi intitulat cartea insa Indraznelile unei inimi. Pentru ca asta face Diana de fiecare data. Indrazneste sa o ia de la capat, indrazneste sa-si infrunte temerile privindu-le in fata, certandu-se cu ea insasi, sunand cel mai bun prieten.E genul de carte care te mai surprinde o data, tocmai cand crezi ca ti-a spus totul. Care iti istoriseste lucrurile dintr-o prima perspectiva, pentru ca sa revina la ele cateva capitole mai tarziu, schimbandu-ti parerea, punandu-ti noi intrebari.
Diana Florina Cosmin o numeste Lecţii de viaţă şi de iubire pentru fetele single. Eu i-am spus ca nu-s de acord sa privim singuratatea ca pe un fel de boala care ne distruge incet, ca ne poate fi aliat. Apoi am aflat ca, pana la urma, fiecare intelege singuratatea in felul sau si are o relatie specifica cu aceasta.
De ce o recomand? Pentru curaj, pentru intelepciunea discreta a autoarei, pentru ca am simtit-o sincera.
Ce mi-as fi dorit mai mult? Atunci cand privesti, fie si din intamplare, in odaia unei inimi, intotdeauna vrei sa stii mai mult. Asa ca si eu mi-as fi dorit replici din trecut, descrieri de chipuri care nu s-au uitat, gesturi care tradeaza caractere. Cumva, la sfarsitul ultimei pagini simti ca mai sunt lucruri de spus, ca mai ramane o perdea de dat la o parte.
Cartea o puteti aici. Autoarea a fost de acord sa ma lase sa o intervievez. Vom vorbi despre ce inseamna sa publici o carte si ce a insemnat pentru ea. Voi posta interviul aici pentru ca mi-e draga autoarea deja.
Inima ta ce povesti ar spune? Le-ai aseza intr-o carte?
Tu cui ai darui o cafea?
De unde citeste Jacqueline
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments