Adevarul despre minciuni (opinii)

robin

…cu cat respect ar fi fost tratata moartea sa? Cu cata delicatete s-ar fi vorbit despre sinuciderea si depresia lui, in conditiile in care in Romania depresia este inca tratata ca un moft, iar nu ca o problema serioasa?

Care ar fi fost invitatii din platoul Realitatea sau Antena 3, la o discutie inutila despre viata, dar mai ales moartea unui om atat de minunat? Cine ar fi aruncat primul cu jeg in el? Cine ar fi ridicat primul la fileu mingea mostenirii? Cine ar fi gasit intrigi si certuri intre copii sai, cati i-ar fi acuzat fostele sotii?

Cine i-ar fi scris un elogiu atat de minunat ca cel al lui Russel Brand si care ziar l-ar fi publicat asa cum l-a publicat The Guardian?

Cine ar fi fost vedetuta de la noi care l-ar fi confundat cu Robbie Williams?

Cum s-ar fi vorbit despre sinuciderea sa, tinand cont de modul tragic in care a facut-o? Cum s-ar fi interpretat mesajul fiicei lui, care a postat in amintirea tatalui un citat din Micul Print?

 

zelda w

 

Ce ar fi avut de spus invitatii de la emisiunile televizate? Ar fi fost invitati prieteni de-ai sai sau politicieni si parieristi de profesie, care ar fi divagat discutia pe un curs inutil, ofensator, cum s-a mai vazut?

Ar fi respectat presa intimitatea suferintei unei familii daramate? I-ar fi adus presa noastra un tribut respectuos? S-ar fi vorbit cu decenta despre dependenta lui de cocaina si problemele cu alcoolul sau ar fi fost degradat de fiecare nou prezentator cu un prompter in fata? De fapt, l-ar fi amintit presa noastra prin prisma filmelor lui absolut minunate sau din unghiul dependentei si al depresiei?

Asta nu e un articol despre cat de rea e Romania. Nu sunt chiar atat de malitioasa. Dar este un articol despre bunul simt si decenta cu care presa americana (si cea britanica) a tratat moartea fenomenului Robin Williams. E bine sa va puneti problema asta in contextul in care unele institutii media din Romania devin din ce in ce mai mizerabile, in sustinerea unui mogul sau altuia. Este bine sa cititi Time, New York Times, The Guardian si vedeti in ce termeni discuta ei subiectul. Si sa va amintiti jegul cu care se umplu televiziunile noastre cand moare cate un om important (va mai amintiti episodul Ion Dolanescu, nu? Desi stiu, e departe tare Ion Dolanescu de Robin Williams).

Eu si generatia mea o sa-ti simtim lipsa, suflet frumos!

Draga Generatie ’90,

Am crescut cu tine.

Am crescut intr-un sol al schimbarii aparent fertil, dar cultiva in practica de cei mai incompetenti oameni pe care i-a vazut Romania. Am crescut langa parinti carora le-au trebuit ani de zile ca sa inteleaga tranzitia si care traiau constant cu senzatia ca au ramas in urma fata de ceva, ca nu se pot adapta timpurilor astea, atat de diferite de trecut, si totusi cu aceleasi metehne. In sfarsit scapati de comunisti, parintii nostri au trebuit sa se obisnuiasca cu gustul amar al faptului ca cei ajunsi la putere nu erau cu nimic mai Feti-Frumosi ca cei din perioada apusa.

La terminarea liceului, parintilor nostri li se  decidea cumva job-ul si viata pe cel putin 20 de ani, fiind impreuna o generatie ca o matrice din care nu se putea evada.

Nu si noi. Noi am crescut cu posibilitati infinit mai valoroase decat cei de dinainte noastra, iar in majoritatea, sa-mi fie cu iertare, ne-am bagat picioarele. Am crescut cu vise – aparent imposibile inainte de ’90, acum o realitate – pentru care se putea munci, spre care se putea tinde. Oricate hibe ar avea Romania, la o concluzie comuna sigur ajungem: noi, astia tineri, avem de o suta de ori mai multe perspective ca inainte.

Sunt unul dintre putinii care inca mai crede in noi. Unul dintre cei care nu-i convins ca de la generatie la generatie vin altii mai rai in urma noastra  (lucrez zi de zi cu oameni pana in 23 de ani, stiu ce zic). Unul dintre cei care nu se grabeste sa manjeasca imaginea Romaniei. Unul dintre cei care, desi e pregatit sa incerce si Occidentul, n-ar spune ca tara sa e de cacao.

Am avut o rugaminte la voi: sa mergeti la vot. Sa va exercitati dreptul de a vota, castigat printr-o revolutie (stiu ca se vota si inainte de ’89, dar cred ca suntem in stare sa constientizam ca acelea nu erau alegeri democratice), unde niste oameni au murit. OK, incepem cu teoriile conspirationiste, ca de fapt altii ne-au organizat revolutia? Bine, chiar de-ar fi fost asa, niste tineri, cam asa ca voi, au murit incercand sa atinga libertatea. Libertatea de a purta jeansi si parul lung, de a vizita Vestul, de a-si alege singuri viitorul. De a vota.

S-a murit si pentru asta va asigur.

Iar voi, prin afirmatia domnitei din poza de mai sus, nu faceti altceva decat sa va bateti joc de oamenii aia, va reamintesc, de aceeasi varsta si cu aceleasi dorinte ca si voi. Uitati-va bine la prietenii vostri cei mai buni, cu aceleasi convingeri si dorinte ca si voi si ganditi-va ca prietenii altora au murit instant sub focuri de arma incercand sa le puna in practica.

Saptamana trecuta am tot incercat sa conving oameni sa mearga la vot. Am scos doi din casa, in cercul meu de prieteni. Ultima lor intrebare inainte de a iesi pe usa a fost: bine, si acum zi-ne: cu cine votam? Acelasi lucru mi s-a zis si pe FB. Si de fiecare data am ramas putin consternata. Oameni buni, aveam cu totii mijloacele sa ne informam pe cine alegem. Aveam cu totii internet, televizor, ziare la indemana. Putem vizualiza candidatii, le puteam citi ideile si promisiunile. Puteam, de asemenea, sa le vizualizam CV-ul si acele lucruri pe care incearca sa ne faca sa le uitam.

Cum sa va zic eu, insa, cu cine sa votati? De asta e nevoie ca sa mergem la vot? De cineva sa ne impinga de la spate, cum sunt impinsi batranii nostri, cu pomeni electorale care constau intr-o farfurie de mancare si un discurs al preotului din sat, spre cabina de vot ca sa punem stampila pe ceva anume? De cineva care sa zic “Votati-l pe X, ca asa cred eu” ca sa ne intrecem toti sa-l votam pe X?

N-am cum sa fac asta.

As vrea sa cred ca noi nu suntem asa. As vrea sa cred ca suntem informati si cand zic cuiva “hai la vot” nu mi se va raspunde “n-am chef”. As vrea sa realizati ca rezultatele acestor alegeri vor atarna cel mai greu pe umerii vostri. Ca voi aveti cel mai mult nevoie de deschiderea spre Europa si ca acum am trimis o serie de eurosceptici sa ne reprezinte. Ca voi ati fi fost cei care ar fi putut sa schimbe cursul lucrurilor, pentru ca majoritatea parintilor si bunicilor vostri vor vota, din inertie sau pe baza unor promisiuni false, acelasi partid pe care-l voteaza de 25 de ani.

Iar prezenta la vot a fost un pic peste 30%.

Voi de ce ati ramas acasa?

Si-atunci, spuneti-mi: pe voi ce va misca? Ce ati astepta de la un candidat ca sa puneti stampila pe el?

Ce fel de om ati vrea sa va reprezinte tara? Ce fel de om v-ar scoate din casa pentru ca v-a convins ca e in stare sa faca ceva pentru viitorul vostru?

Cabina de vot nu-i pisoar, domnita!

 

Surse foto: Mediafax si Pawel Kuczynski.

Mergi la vot pentru ca pentru tine nu  s-a facut campanie electorala niciodata. Daca esti pe blogul asta probabil ai pana in 35 de ani, ai studii superioare sau esti student si castigi decent. Probabil ca arunci ochi in presa si esti la fel de scarbit ca si mine de unele comportamente din clasa politica.

Esti cineva care gandeste si care nu voteaza doar pentru ca primarul si preotul din sat l-au chemat la o chermeza intr-o zi de sarbatoare.

Prin urmare, esti mai greu de convins. La naiba, e greu cu tine! Ca sa pui stampila pe acronimul lui un partid politic, reprezentantii lui nu pot doar sa-ti indruge verzi si uscate, sa-ti zambeasca frumoasa si sa te cinsteasca c-un mic din cand in cand. Un partid politic nu poate sa-ti mai ascunda atat de usor toate pacatele din spatele cortinei, pentru ca esti oricum informat despre ce e ascuns sub pres. Si nu uiti asa de usor.

Asa ca pentru tine nu se face campanie, catre tine nu ajunge niciun mesaj personalizat.  De ce sa se chinuie? Nu esti in targetul lui de oameni care o sa-l propulseze in fata, nu esti printre cei care o sa-l voteze indiferent de ce-a facut, pentru o farfurie de mancare si o sticla de ulei. Pentru tine conteaza imaginea partidului, conteaza arestarile membrilor lui, conteaza mai mult actiunile parlamentarilor si mai putin aiurelile din show-urile televizate.

Tu nu esti usor de manipulat.

Asa ca nu pentru tine nu prea depune nimeni efortul. Oricum, si tu declari in stanga si in dreapta ca esti scarbit de ce face clasa politica la tine in tara si nu te duci la vot. Boicotezi. Ti se pare ca asa o sa-ti inteleaga frustrarea, supararea.

Dar, surpriza! Cand se anunta rezultatele, tot cei pe care ii blamezi se pupa zgomotos pe obraji, se imbratiseaza trecand peste burtile care ies din costum si varsa o lacrima de fericire pe microfon. Cand se anunta rezultatele realizezi ca faptul ca ai stat deoparte n-a schimbat absolut nimic.

Au votat altii in locul tau.

A votat bunica ta, care nu s-a mai uitat la televizor de cand prezenta Andreea Marin surprizele, dar au urcat-o intr-un autobuz impreuna cu totii vecinii si “s-a dus si ea, maica, ca s-au dus toti din jur si le-a zis domn’ primar ca o sa le mareasca pensiile.”

Au votat cei de la coltul strazii. Au votat cei din cocioabele unde informatia nu ajunge niciodata, dar saracia e atotprezenta. Si cineva le-a promis “o sa le dea ajutoare”, chiar si fara sa mearga la munca. Se rezolva cumva.

Tu nu vrei sa primesti nimic. Tu esti cel care da. Tu esti cel care da banii pe taxele din care sunt platiti politicienii. Din salariul tau ar trebui sa se faca si autostrazile si ar trebui sa se restructureze sistemul medical, asa incat sa nu-ti fie frica pentru viata mamei tale cand calca intr-un spital de stat. Tu esti cel al carui parinti au muncit zeci de ani in slujbe prost platite. Iti aduci aminte cat de obositi veneau uneori seara acasa? Din banii lor sunt platiti parlamentarii romani.

Si acum vor sa mearga sa ne reprezinte tara in Parlamentul European.

Si apropo de salarii, un europarlamentar castiga cam 100 000 euro pe an. Ar face bine sa merite banii astia, nu?

Daca esti euroentuziast ca mine si realizezi cum s-a schimbat tara asta in anii de cand facem parte din UE, atunci stii ca nu putem trimite pe oricine la Strasbourg si Bruxelles. Atunci stii ca avem nevoie de oameni capabili, care si-au demonstrat competenta si care pot face ceva pentru Romania. Stii ca ne aflam la granita unui conflict.

Nu e rolul meu sa fac campanie pentru nimeni. N-o sa-ti sugerez sa votezi cu un candidat sau altul, judeca singuri. Te rog doar sa nu votezi aceleasi personaje de care ti-e e sila la televizor. Care petrec prea mult timp in studiourile Realitatea sau Antena 3 pentru a mai avea timp efectiv sa lucreze pentru tine.

Cum afli cu cine votezi?

Intai, citesti presa. Dintre toate sursele de stiri romanesti, hotnews.ro mi se pare cea mai impartiala. Dar mai arunc un ochi pe gandul sau mediafax. Hai sa ne ferim totusi de Realitatea si Antena3, da?

Apoi, poti afla ce partid iti impartaseste valorile. Poti completa un un chestionar ca sa vezi ce partid politic are o agenda compatibila cu ideile tale.

Si in cele din urma, poti afla ce au facut pana acum. Ce decizii au luat europarlamentarii nostri in trecut, in legatura cu subiectele care ne macina pe toti.

N-ai nicio scuza sa nu fii maine in cabinele de votare. Noi suntem categoria de varsta care voteaza cel mai putin si totusi, pe umerii nostri sta viitorul acestei tari. Poate nu vom schimba starea lucrurilor intr-o singura zi, dar cu siguranta ne vom face vocea auzita. Imagineaza-ti doar spaima politicienilor siguri pe ei si pe mamaie care ii voteaza constant, cand vor vedea ca majoritatea tinerilor au votat contra lor. Imagineaza-ti socul!

Nu uita ca poti vota chiar daca nu te afli maine in localitatea trecuta pe adresa din buletin. Nu uita ca daca nu iti spui opinia acum, nici la alegerile din toamna n-o sa dea nimeni doi bani pe tine.

Iar tu contezi! 

Acum cateva luni am ajuns, dupa o noapte cu febra 39, la urgent.La prima ora. Galbena si cu frisoane, ma pregatisem stoic, cel putin emotional, pentru sistemul medical romanesc si eram pregatita fie sa dau bani, fie sa tip la cineva, atat cat mai aveam energie. Am nimerit in schimb, la camera de garda, intr-o mana de studenti cu fete blande si glasuri moi care pareau ca ma priveau de parca le satisfaceam mai degraba o curiozitate aprinsa, decat de parca as fi fost un pacient bolnav. Studenta care m-a consultat era o tanara blonduta, care m-a intins pe pat de parca i-ar fi fost frica sa nu ma sparg si mi-a luat tensiunea de parca i-ar fi fost frica sa actioneze mai rapid, ca sa nu dispar de acolo. Imi aduc aminte mainile ei delicate pe fruntea mea febrila, mainile alea moi care mi-au adus aminte de mama, in vremurile in care eram copil si avea vocea aia calda care s-a pierdut intre timp.

Studenta mi-a luat analizele si mi-a pus 2 perfuzii la loc automat. Insa cel mai bun tratament a fost mana ei calda pe fruntea mea, glasul calm si rabdarea aceea cuminte cu care a stat langa mine.

Si-apoi, dupa controale facute de medici plictisiti de toti si toate si saloane pe care le-am impartit cu adolescenti cu picioarele rupte, batrani betegi si cu dor de tinerete si batrane ingramadite in ele insele de atata durere m-au trimis frumusel spre alt spital, unde ar fi trebuit sa existe specializarea de care aveam nevoie.

Si-aici a inceput calvarul. Ecografii facute de inca 3 ori, mutatul meu, ca o minge de ping-pong de la o specializare la alta, uitatul in paturi de spital cu multa lumina dar fara caldura, femei de serviciu care lasau geamurile larg deschise in urma lor, pe coridoarele de asteptare, desi era clar ca toata lumea tremura de frig si toata lumea era bolnava.

Si doctorii… doctorii mai interesati de barfe de birou decat de bunastarea unui om trimis de la urgente. Doctori care nu-s in stare decat sa ridice o spranceana persiflanta la diagnosticul anterior, doar pentru ca ti l-a pus alt spital si sa te mai puna sa treci prin a treia ecografie unde cineva te intreaba din nou daca esti insarcinata (pentru ca, nu-i asa, nu s-a vazut la primele doua sau la radiografie) in timp ce iti intinde lichidul acela rece pe stomac chiar daca te vede ca tremuri din toti rarunchii pe masa aceea. Si-atunci izbucnesti: te stropsesti la medici, le spui sa-ti dea naibii un diagnostic si un tratament pentru ca n-ai dormit o noapte de durere si n-ai mancat de 24 de ore.

Si de rusine ca te-au auzit si altii pacienti de pe hol se urnesc din loc. Nu te-a intrebat oricum nimeni daca te mai doare ceva, daca ti-e bine sau simti c-o sa cazi acolo. Dac-ai reusit sa mananci fiind toata ziua prin spitale. Daca ai avut vreun istoric de vreo boala anume in familie.

“Nu-s pietre la rinichi, domnisoara, aveti o simpla infectie!”

Intre reteta de antibiotice si rictusul doctorului, m-am intrebat insa cand s-a transformat studenta blanda in doctorita zeflemitoare. Cand s-a transformat grija pentru un om suferind in indiferenta cu care indesi un pumn de medicamente intr-un om in timp ce musti din covrig. Cand s-a transformat calmul in plictiseala, rabdarea in nepasare si omul in neom?

Intr-un timp, se spunea ca singurii care pot schimba clasa politica romaneasca sunt cei tineri. Tinerii politicieni deci, nepatati de matrapazlacurile generatiei comuniste de politicieni, cei educati, eventual in afara, gata sa implementeze idei noi si schimbe Romania in bine. Ce s-a intamplat intre timp este ca cei noi s-au contagiat de crezurile celor vechi, iar educatia primita din afara a venit doar sub forma unor doctorate plagiate/studii inexistente trecute in CV-uri luminoase, dar false. Asa a fost dintotdeauna sau politica a scos ce-i mai rau din ei? La fel ca in cazul doctorilor care si-au pierdut umanitatea in urma uzurii emotionale de ani si ani de zile, s-au pierdut pe parcurs sau doar e imposibil sa fii altfel daca faci parte dintr-o clasa politica?

Dar daca este sa ne uitam in propria curte, o sa observam cu trecerea timpului ca si noi ne intoarcem impotriva unor valori carora cu ani in urma le eram adepti. Dupa 20 si ceva de ani, dupa terminarea studiilor si intrarea in lumea reala, cum s-ar spune, abia atunci caracterul unui om incepe sa se definitiveze. Pentru ca este pus in situatia de a lua decizii definitorii, pentru ca mediul sau se schimba radical, prietenii gasindu-si drumuri noi dupa facultate si master. Si mai ales pentru ca intervine factorul financiar care cam schimba tot. Pentru ca abia acum, cand intretinerea si viitorul depind in totalite de tine, realizezi ce esti dispus sa faci pentru bani si ce nu. Si acum se bat cap in cap gandurile tale din anii studentiei cu realitatea din jurul tau.  Cu job-ul care iti place, pe care il iubesti sau pe care il urasti. Si cu banii pe care acesta ii adulce.

Iar banii au puterea asta malefica, dar constanta de-a lungul mileniilor, de a schimba radical un om. Sau de a scoate tot ce-i mai rau din el, daca vreti sa privim asa lucrurile.

Intrebarea mea este insa cand ne schimbam de fapt in rau?

Si cum putem impedica asta?

O sa ne dam seama ca ne-am transformat, atunci cand o sa vina timpul?

Altfel suntem sortiti sa repetam greselile pe care le-am urat ani de zile la parintii nostri si cei din generatia lor.

Cu totii am dat si peste dascali de care ne-a fost rusine. In generala am avut o profesoara care urla la noi ca suntem dobitoci daca vorbeam in ora, arunca cu cartile in noi daca o supara cineva, facea crize o data la cateva zile in ore daca i se parea ca e ceva in neregula  si, ajunsese prin urmare, spaima elevilor si motivul sprancenelor ridicate ale celorlalti profesori, care ne faceau sa realizam, ca mai exista si alternative si ca n-o sa ajungem la liceu traumatizati.

In facultate am locuit intr-un camin de studente la Litere. Majoritatea, sa-mi fie cu iertare, pareau ca formeaza o ceata de introverite suferinde, pentru care sesiunea era o mini-apocalipsa si care voiau sa devina profesoare, ca “sa aiba un post”. Imi si imaginam viitori copii invatand pe de rost comentarii scrise dupa dictare si plesniti cu rigla peste palma daca poceau lectia si negociam cu mine insami ca educatia facuta acasa n-o fi asa de rea.

Nu stiu daca ati auzit (ca aparent nu prea mai are nimeni chef sa mediatizeze asta), dar invatatoarea spagara n-a patit nimic. Ba din contra, se poate intoarce linistita la ora si, cu atat mai mult, poate da scoala in judecata.

Pana aici ni s-a ridicat tensiunea si ne vine, pe buna dreptate, sa spunem ca s-a comis o nedreptate. Ceea ce si este, pentru ca din pacate, traim intr-o tara in care o profesoara care a stors bani de la parinti in  vazul unui popor intreg, poate da scoala in judecata pentru ca ea n-a fost condamnata.

Si-acum as vorbim de ce ne meritam soarta.

Pentru ca, si-acum citez din Simona Tache, care a urmarit cazul mai bine decat mainstream media:

Ce fac între timp părinții din aceeași școală? Păi, conform informațiilor care mi-au parvenit, mai mult de jumătate dintre ei au pus, sub semnul urgenței, bazele unei Asociații a Părinților Școlii și trag de ceilalți să doneze bani școlii, pe bază de chitanță, iar pe cei care nu vor să dea îi pun la zid și îi acuză că vor răul copiilor. Unul dintre obiectivele urgente ale acestei Asociații este să suplimenteze salariul femeilor de serviciu cu 200 lei lunar, din partea fiecărei clase. E urgent și esențial să se strângă bani, disperarea e maximă în acest sens.”

Deci… v-a cerut bani incontinuu, ati acuzat-o pe mama care a dat-o in vileag ca vrea raul copiilor si-acum, cand n-a patit nimic si e pe cale sa se intoarca la ore, strangeti bani ca s-o primiti cu lauri inapoi?

Intelegeti acum de ce emigreaza (aproape) toti oamenii destepti din Romania?

Intelegeti acum de ce se chinuie sa gaseasca orice portita posibila pentru a se stabili intr-o alta tara, desi poate o duc mai rau acolo decat acasa, in loc sa se intoarca in locurile astea pline de minti mizerabile?

Pentru ca daca invatatoarea se face vinovata  de spagi, manipulare, prostie, parintii care accepta tot ce li se cere de ce se fac vinovati? Daca dau cu stangul in dreptul in graba de a multumi o afacerista care le educa copii, ce exemplu le ofera acestora? Daca sunt de acord sa vireze in continuare bani munciti in buzunarul unei profitoare, atunci nu e mai usor de inteles ca suntem o natie usor de calcat in picioare de orice clasa politica?

Daca se comporta atat de slugarnic in fata cuiva care le transmite cel mai nociv exemplu progeniturilor, ce pretentii ar putea sa mai aiba de la acestia o data ce vor creste?

“Sa nu furi, tata, ca te baga astia la puscarie.”

” Ce puscarie, tataie, esti nebun, n-ai vazut nebuna aia de invatoare ce usor a scapat?”

Dragi parinti care abia asteptati sa se intoarca la catedra si sa-i faceti pe plac, astept sa vad, in 10-15 ani ce au invatat copii vostrii de la voi. Dragi parinti care spuneti ca vreti sa-i suflati in bors madamei pentru binele copiilor, n-ar fi fost mai bine daca ati fi protestat toti impotriva ei si acum aveati o clasa la care n-ar mai fi avut cum sa predea vreodata dumneaei, sau cineva ca madama?

Si, mai ales, nu-i asa, ca prin putina vana v-ati fi castigat respectul in ochii odraslelor de dragul carora ati face orice (dupa cum se vede si lucruri nu tocmai ortodoxe?) ?

Pentru ca mama care a dat in vileag filmuletul a dat dovada de curaj si de un bun-simt cum rar am mai vazut. N-a acuzat-o pe invatoare pentru mai multe pacate decat  cele de care se facea vinovata, nu s-a plans muieristic de situatia ei ci a cerut sa i se face dreptate in fata unei nesimtiri crase si lacome, nu a exagerat spunand ca i s-a traumatizat copilul. Ori sa fii in situatia ei si sa lamuresti raspicat ca, in ciuda defectelor, madama era o invatoare buna si copiii o iubeau, tradeaza totusi un caracter.

Si sunt multe de invatat de acolo. Chiar daca a pierdut pana la urma sunt, multe lucruri pe care le va invata atat copilul ei, cat si (sper) noi:

1. Cand vezi o nedreptate, nu astepti sa-i treaca buldozerul peste tine si sa te puna la pamant. Stai drept, analizezi problema, iti cauti armele, integritatea, faci un pas in fata si lupti. Stii ca desi n-o sa fie usor, stii ca o sa incerce multi sa te traga in jos, pentru ca e mai usor sa lancezesti in mizerie decat sa lupti impotriva sistemului,  trebuie totusi sa stii ca macar ai incercat.

2. Nu vorbesti pe nimeni de rau gratuit. Nu ataci persoana, ataci faptele. 

3. Nu te dai batut cand iti sar altii in cap. Cum a fost cazul celorlalti parinti care o acuzau pe mama de rea-intentii din cauza efectelor pe care marturia ei le-ar putea avea asupra relatiei invatatoarei cu elevii.

4. Nu alegi solutia mai comfortabila. Ar fi fost usor pentru mama sa-si mute pur si simplul copilul la o scoala privata. Dar a incercat sa schimbe ceva, sa incerce sa dea in vileag o afacere profitabila, pe seama educatiei unor copii.

5. Nu dai nimanui gratuit, banii tai munciti.

6.Nu te supui sistemului, ca nu esti o oaia intr-o turma, ci creezi un precendent in a indrepta lucrurile.

Macar cu lucrurile astea sper sa ramanem, pe langa dascalii care sunt mai degraba afaceristi de ocazie.

 

If you’re going to write, make you sure you bleed out. They only love dramas, my friend,  to see you shattered all over the internet, to cut open a vein and let it pour, pour, pour, until your personal misery is written is all over the place, until they get a sense of the much needed sympathy.

They want you to fail.

They want you to get your heart broken. They believe nobody happy ever produced something of value, or that they can not relate to happiness. All those paintings in the Louvre and all the pages in our literature books must have come from the atonement of a form of misery, and sure as hell not from inspiration or observing the world as it is.

You must go gonzo. Have you heard of Gonzo Journalism? It means to be so immersed in the subject you write about that you ride along with Hell’s Angels. And oh, no, I’m not talking religion here, but motorcycles. Have you heard about Hunter S. Thompson and his adventures, dear? An even worse Bukowski on the prowl.  Well, maybe telling you that Johnny Depp himself played him in a movie will spike your interest. But what made Hunter so interesting was the lenghts he would go to write about something. To show a point.

Is the same with love? Is is true that, in order to write about true pain, you have to always be miserable, to write about unrequited love, heartbreaks and things that didn’t work? Is is true that in order to be believable, you have to be caught up in your own nightmare and leak out the horrors in order to be worthy of honour?

Is it true that you can only connect to readers if you suffer twice as them?

My darling, well then, it seems they want to see you fail again.

And if you’re feeling out of ideas it’s only because you’re thinking you’re not giving them what they want.  It’s because they’re so used to saying “Yes, me too” all those times that you fed them constantly, when they thought they were the same as you. And if you feel that, by gaining a love, you lost your following that’s because the Earth might just have shifted a bit and it takes time to accomodate the change.

But if they have not risen with you, if they have not experienced the same things they’ll want to see you fall again. Because the same way they found comfort in your disaster and warm advice, the same way they’ll have to adapt to the sunshine. Every soul needs the warmth of the sun from time to time.

You and I, we are creatures of night. We know how it’s like to live in the darkness of our devils. We know how it’s like to sit at the dinner table with them and have one of those conversations that turn into art. We know what it’s like to yearn for something, to crash the daily schedule for daydreaming, to fall into despair if only just a little.

But here we are, stepping out of everything and wondering who will come along. You and I, we dared to let out our fears, to be vulnerable in our words, to seek a connection and now that’s taking its toll. But if even one ounce of the heavyness of our soul is worthy of a novel there is no other way but write constantly. Sure, we could always go back to our old ways and pretend we’re all so, oh, rebel debonairs, but why not admit we’re looking for a home to return to? Sure we can abandon this sailing ship for the land of cigarettes and wine, old blues and midnight crimes, but isn’t that time far behind? Sure, we know heartbreak and mistakes sell movies and win literary awards, but there is a time to be brave and a place to be bold in love.

People can forgive anything you do, expect you being happy. Is this that botheres them the most, mostly because all of us, with no exception, have moments when we indulge in a comfortable self-pitty, when  we let a whiny alter-ego take hold of us. They might present your past trials as poetic and maybe they were, and maybe they were inspiring, but they fed themselves so much from them that they became addicted to that state of mind.

Get out of there, run as fast as you can!

We dont’ have many shots at happiness. We don’t get to experience this kind of peace too often. And even if it may end up abruptly or not turn into the “happy ever after” we expected, it is a chance we don’t want to miss just because some might not understand. Yes, at first it might feel like we live in an alternate reality that we can’t quite comprehend, but there is a reason why our lovers hold us so tight when the earth seems to slip from underneath our feet.

And don’t look back. Never look back.

Let’s not create a drama, where there is a place for adventure.

Poate ca cea mai tare sarbatorirea a zilei de 15 ianuarie au organizat-o cei de la Bookaholic. Sigur, e posibil ca in cateva licee sa se fi recitat cu patos poezii, in timp ce majoritatea elevilor chiuleau, iar in facultatile din Jurnalism nici nu se preda despre munca de gazetar al lui Eminescu. Clasicul Luceafar si-a pierdut din magie. Chiar si cand il recita o fetita de 2 ani si 10 luni, cap coada.

Dar adevarul e ca nu tuturor ne place Eminescu. E posibil sa rasarim cu numele asta pe buze pentru ca asa ne-au invatat la scoala si “se stie” ca daca ne-au spus altii ca acesta este cel mai mare poet al romanilor, atunci, la naiba: asa trebuie sa fie! Ce mai conteaza ca mie imi place Blaga sau tu suspinai in adolescenta pe versurile lui Bacovia? Ce mai conteaza ca astazi ne fura inimile  Brumaru?

Lui Eminescu nu-i contesta insa nimeni valoarea. Doar ca ne speriem de ea. Pentru ca ne este prezentat ca un titan al poeziei si atunci ni se pare ca toata opera lui este asezata in fata noastra, dar pe un raft mult prea sus pentru a-l atinge vreodata. Ne este prezentat ca un geniu si atunci ne asezam in coltul nostru ca sa nu suferim complexe de inferioritate sau sa recunoastem ca nu-i intelegem toata opera.

Uitand ca a fost un om care a iubit tara asta si cuvintele atat de mult incat si-a dedicat existenta acestora doua. Uitam sa recunoastem curajul lui de atunci, care poate ar inspira pe unii si pe altii de astazi, pentru ca in scoala s-a vorbit doar de Floarea Albastra, nu si de omul din spatele ei. Care stralucea in ochii profesoarelor de romana sub denumirea de “acest geniu” si in mintile noastre ca posibila materie la bacalaureat.

Si-atunci, zic sa incercam o alt fel de apropiere. Zic sa citim si despre viata lui, atunci cand nu scria poezii. Zic sa ne indragostim de poeziile lui, dar nu de alea predate in liceu. Zic sa-l coboram de pe statuia de TITAN si sa-l aducem in casele noastre ca temerar. :) De asta mi-a placut la nebunie campania celor de la Bookaholic: cum altfel sa-l cunoasca cei care nu l-au simtit pana acum daca nu prin umor?

In cinstea lui, beau o bere rece si citesc o poezie calda. :)

Poza de pe Bookaholic.

Pentru ca toti simtim nevoia sa demonstram ceva, cumparam carti. Ma rog, n-o fi asta singurul motiv, dar cu siguranta da bine, atunci cand ai musafiri, sa ridice ochii catre raftul ticsit cu volumele tale pe care se aseaza praful si sa exclame, vadit impresionati (si un pic invidiosi, intre noi fie vorba): “Vai, draga, dar ce te mai cultivi!”

Desigur nu toata lumea poate citi constant. Si nu toata lumea Freud. Stiu o contabila care lucreaza si 14 ore pe zi si mai stiu si un informatician care citeste tot ce poate… pe domeniul lui. Intr-o discutie dintre acestia doi si un asa-zis “cititor inrait”, cand se compara cunostintele din domeniul fiecaruia, acestia doi ar putea sa dea usor cu el de pamant. Dar mai stiu, de asemenea, oameni care se lauda ca citesc cate 2-3 carti pe saptamana fara sa fie in stare sa dea exemple concrete de cateva titluri, iar ultima carte citita este intotdeauna aceeasi…

Imi aduc aminte de un festival recent de literatura, la care un respectabil autor le vorbea elevilor unui la fel de respectabil liceu, despre cum, in tineretile dumnealui (si tot respectul meu pentru asta) dumisale a citit cateva carti pe saptamana timp de cativa ani la rand. Foarte convenabil, as face si eu asta; sa traiesc cativa ani intr-o biblioteca. Doar ca zilnic, vreo 8 ore sunt dedicate job-ului, pentru ca nu am pe nimeni in spate care sa-mi asigure confortul financiar, pentru ca vremurile chiar s-au schimbat fata de acum 40 de ani.

Dar vreau sa vorbesc despre cei care simt neaparat nevoia sa demonstreze ceva si atunci epateaza ca un, vorba unui amic, “tip care poarta un Vacheron Constantin, dar mananca saorma in parc” si avem asadar tagma cititorilor inraiti contrafacuti.

Ca cei care posteaza, cu obstinenta, pe toate canalele posibile, fiecare titlu de carte cu pretentie de lectura inaltatoare. Ca deh, nu poti sa citesti fara sa stie lumea ca tu ai citit, da? Chiar daca nimeni n-are de castigat vreo super recomandare de carte de pe urma ta, ci doar o spranceana ridicata. Sau ca cei care sorb cu nesat citate din orice volum care poarta numele oricarei vedetute care prinde bine la adolescentele de 15 ani, dar n-ar trebui sa mai aiba rost pentru femeile de 25. Care pozeaza copertile si mi le indeasa pe gat pe Social Media ca sa-mi fie mie jena de paginile asupra carora si-au plecat ochii. Cei care-mi indeasa in ochi titluri stupide, din carti pe care nu stiu sa le explice.

Pentru ca am intalnit si oameni care mi-au pus neuronii pe jar, povestind de o carte buna si explicandu-mi cum au perceput-o, dar si personaje care n-au iesit din perioada “Dragoste si Ura – o poveste tulburatoare“.

Cartile, muzica si filmele proaste sunt la fel de rele ca junk food-ul. Tu crezi ca te hranesti intelectual cum trebuie, dar devii obez emotional. La fel cum mancarea proasta iti afecteaza iremediabil sanatatea, tot asa si pseudo-arta iti degradeaza valorile, te arunca intr-un vartej al falsilor eroi, pe care-i admiri cu o lacrima in coltul ochiului, in timp ce iti omoara neuronii de la o zi la alta. Gandeste-te cum ai arata dupa un an in care ai mancat doar de la McDonald’s.

Si atunci cum alegem cum trebuie? Intreband pe cine trebuie. Nu cauta nimeni omul perfect, cu totii mintim pe Goodreads. Cu totii avem cate-un chick lit, cate-o volum erotic de mana a treia burdusit fie in bookmarks-uri, fie in sertarul cu lenjerie, cate-o carte proasta pe care nici acum nu intelegem de ce n-am putut s-o lasam din mana. Si in acelea e cate ceva de studiat. Dar, dupa un timp, ar trebui sa fim in stare sa facem diferenta dintre acestea si cartile din care avem ce invata, cele care ne ajuta sa progresam. Si, sper din tot sufletul, ca fiecare dintre noi a dat peste cel putin o carte care a fost in stare sa-i schimbe perspectiva, un volum care sa-l faca sa simta ca a fost lovit in moalele capului si ca trebuie sa-si schimbe viziunea total.

Invatam de la altii. Asezandu-ne orgoliul pe locul doi si realizand ca exista oameni mai destepti decat noi. Citind niscavaia critica, sau ma rog, review-uri, iar nu din alea scrise de Cornel de la coltu’ blocului, care nu mai stie cu ce sa completeze rubrica la gazeta, ci aruncand un ochi spre alde The GuardianThe New Yorker sau spre minunata Dilema Veche. Acceptand ca nu tot ce e best seller e neaparat capodopera, chiar daca e o carte pe care a citit-o toata gasca.

De fiecare data cand inchid Kindle-ul Amazon imi reaminteste ca pot sa cumpar best-seller-uri la 3 dolari bucata.  (?!) Uneori, nici cartile votate pe Goodreads n-au vreun sarm. Si apropo, nu v-ati saturat de romantele cu acelasi subiect?  Nici macar cartile erotice, unde se presupune ca ar trebui sa fim izbiti in crestet de atata imaginatie nu mai sunt ce-au fost, altminteri cum a ajuns Cinj’ de umbre sa fie ‘al mai citit roman?

Dragi cititori inraiti, mai am un singur mesaj pentru voi: niciodata nu poti sa citesti prea multi carti. Bune.

Si-acum loviti-ma cu cea mai buna carte pe care ati citit-o vreodata! :D

LATER EDIT: Din pacate, observ ca au simtit articolul tot oamenii frumosi, care au ceva lecturi la bord. Problema cu societatea asta e inca aceeasi :” the intelligent are full of doubt and the stupid are cocksure”.

Draga Mos Craciun,

Am fost un copil cuminte anul asta. In marea majoritate a timpului. Asta pentru ca acei copii care sunt cuminti tot timpul nu au nicio poveste interesanta de spus, iar blogul asta trebuie sa traiasca in continuare.

Asa ca, anul acesta, am primit tot ce mi-am dorit. Sau aproape. Pentru ca e intotdeauna e bine sa lasi loc de planuri noi pentru anul care vine.

Dar, Draga Mos Craciun iubit si capitalist, este ceva ce-mi doresc nu pentru mine, pentru ca 2013 a fost un an al epifaniilor, ci pentru noi toti: sa realizam cat de norocosi suntem.

Nu va faceti griji, n-o dau in dramatisme. N-am sa va vorbesc despre copiii din Africa, despre conflictele din lume sau despre bacteriile rezistente la antibiotice. Nu, nici macar despre magariile din Parlamentul neaos.

Nu, in timp ce-mi mananc bomboanele si ma bucur fix de cadoul pe care l-am dorit, langa un om frumos, va doresc doar sa va amintiti care sunt privilegiile de care va bucurati, voi, natie tanara plina de first world problems.

Because this might be the time to drink champagne and dance on the table, but it’s also the time to realize the privileges we enjoy.

Cum ar fi faptul ca suntem in stare sa cumparam cadouri celor dragi, deci avem ori un job, ori niste parinti care inca ne mai suporta (si intretin. Ai mei au zis ca oricum nu e mai cazul de vreun an jumate). Cum ar fi faptul ca locuim intr-o tara (inca) libera, in care poti sa iesi in strada la un protest, atunci cand iti apasa o burta grasa de parlamentar nesatul in coasta ta de tanar cu planuri mari. Cum ar fi faptul ca suntem destui de sanatosi sa ingeram cu bucurie sarmalelele parintilor si apoi sa-i lasam langa brad si sa mergem sa petrecem pana dimineata cu o seama de oameni cu care ne stim de demult.

Sau cum ar fi faptul ca e perioada din an in care toti oamenii nostri de suflet se intorc acasa, acolo unde am construit impreuna amintirile. Sau e perioada in care mergem noi la ei sa bem o cafea buna si sa ne povestim toate lucrurile care s-au mai intamplat in anul in care am fost departe unul de celalalt.

In tramvaiul 3, luat in a doua zi de Craciun, vatmanul se rastea la o femeie batrana. Femeie a strazii, marunta si incovoiata, mirosea mizerabil si raspandise mirosul acela de batran bolnav si uitat de lume in tot tramvaiul. Sub figura amenintatoare a vatmanului si fara prea multe proteste femeia a coborit tacuta si s-a rezemat de grilajul peronului, in asteptarea urmatorului. De la locul meu, cald, aerisit si cuminte dinauntru, ii vedeam doar capul umflat si ochii bolnavi, acoperiti pe jumatate cu o berta. Chipul acela deznadajduit, traumatizat, in frigul unei statii goale.

Oameni ai strazi rataciti in tramvaie insa sunt peste tot. Nu stiu insa daca in fiecare dintre ele insa este un alt batran iritat care felicita vatmanul pentru ca a dat jos o femeie bolnava cu un “Asa-i trebuie, dom’le!” rastit suficient de tare incat sa-l auda fiecare dintre cei cinci pasageri, asezati cel mai departe de el.

Ma intreb daca barbatul s-a gandit vreo secunda ca putea sa fie el in locul femeii. Singur, flamand si insingurat in a doua zi de Craciun. Este ca si cum te-ai uita la un om suferind de o boala incurabila si te-ai bucura ca va fi dat afara din spital.

Nu stiu ce a facut femeia cand toate tramvaiele au intrat la depou. Nu stiu daca m-am gandit destul la asta, in timp ce-mi beam vinul fiert intr-o cafenea cu un om drag, discutand toate first world problems posibile. Nu stiu cum supravietuiesc oamenii ca ea. Nu stiu daca-mi doresc sa stiu.

Dar, stiu ca, cel putin, m-a invatat si mai bine sa ma bucur de lucrurile pe care le am.

Sarbatori fericite!

Unde sunt toti oamenii frumosi?

Unde sunt mentorii, unde sunt visatorii, unde sunt revolutionarii?

Traiesc in ultimele luni senzatia unei puternice sufocari in propria tara. Povesti despre cat de rea e Romania am auzit in toti cei 23 de ani, dar in ultima perioada par ca s-au acutizat. In tara unde, in benzinarie, o namila de om coboara din masina si te ameninta cu bataia pentru ca i se pare ca te uiti mai urat la el, ti-e sila si mai tare de pleiada de patrioti covinsi. Show-ul oferit de 1 decembrie e poate si mai grotesc decat un sobor de preoti lingusindu-se pe langa politicieni si exonerandu-l pe Becali de orice acuzatii. Da, mi-a fost sila de urarile stupide de mai bine. Mi-a fost sila de mandria asta tampa si neargumentata de a fi roman, fara a fi in stare sa explicam cateva motive de mandrie. De orgoliul ala in numele caruia s-au baut beri si s-au mancat mici intre colegi de serviciu, care au aruncat apoi ambalajele la marginea drumului sau au injurat chelnerul intre dinti. De cuvintele alea patetice aruncate in ochii tuturor si steagurile vandute la casa, in Billa. In tara in care toata lumea e mandra o zi pe an de radacinile ei si o injura pe la colturi in orice alta zi, ce idee pot sa-mi fac despre oamenii ei, care nu par decat niste bube urate care macina un corp minunat, si asa chinuit de generatii care au facut alegeri gresite.

Ah, Romanie, cu gust amar de popor absurd!

Ah, oameni frumosi, unde v-ati ascuns?

Oamenii despre care merita sa auzi nu se bat cu pumnul in piept. Rar apar la televizor, desi sunt televiziunile plini de eroi falsi, care impart in jur cuvinte care suna bine, dar dupa care nu stiu sa traiasca. Iar atunci cand chiar indraznesc sa apara, sunt luati in vizorul mediocritatii, ignorantei si prostiei si ajung sa le fie rusine ca au avut dreptate. Ajung sa fie amenintati pentru ca au incercat sa schimbe lucrurile in bine. Sunt tarati in noroiul prostiei celor multi, care se simt indreptati sa urasca pe oricine cu un IQ mai mare decat al lor. Sau cu orice alta parere. Da, sa-i uram pe toti, sa uram homosexualli, artistii, intelectualli, oamenii de stiinta. Ca porcii, hai sa ne simtim bine in laturile noastre.

Unde sunt oamenii mei? Cei capabili sa se indentifice prin ceva. Cei in stare sa-si trasnsforme experientele in lectii. Cei care te invata un milion de lucruri intr-o simpla conversatie, cei din spiritele carora porneste o lumina capabila sa redefineasca spatiul in care ajung, cei capabili sa fie arhitectii maestri ai mediului in care traiesc?

Dar stiu exact ce s-a intamplat cu ei.

Stiu ce-i doare, doar ca mi-e dor de ei.

Stiu de ce tac, doar ca am nevoie sa-mi vorbeasca.

Stiu incotro se indreapta, dar am nevoie sa ma ia cu ei.

Unde sunt oamenii mei?

Starea de imponderabilitate. Gravitatie 0. Un copil in uterul mamei. Un astronaut in spatiu. Un inotator pe fundul oceanului. Avem nevoie de starea aceea care sa aminteasca ca exista lucruri de care ne putem mira. Avem nevoie sa ne fie impinse limitele pana cand uitam ca le-am avut vreodata si devenim oamenii care ar trebui sa fim.Avem nevoie sa fim uimiti, sa credem in imposibil, sa fim exaltati de experiente noi.

Avem nevoie de oameni care sa trezeasca asta in noi. Avem nevoie de oameni langa care o ora sa para o miraculoasa calatorie in jurul lumii. Si mai ales catre noi, pana in colturile in cele mai ascunse. Avem nevoie sa nu mai respiram aerul asta poluat de respiratia falsurilor constante, ci sa fim capabili sa identificam adevaratele valori. Avem nevoie sa nu mai fim asa de uzati dupa ce am fost folositi de mecanismele societatii in care traim si sa ne reinventam cumva. Sa fim aici, in mijlocul tuturor, dar departe, in capul si in trairile noastre. Toti jucam la dublu pana la urma. Avem nevoie de curajul de a ne arunca intr-un ocean de cunostinte noi, in care sa inchidem ochii si sa deschidem mintile. Sa intindem mainile si sa ne prindem de cea a cuiva capabil sa ne invete sa inotam spre un mal. Sa plutim in cautarea unui alter-ego capabil sa se transforme in oamenii frumosi de ideile carora sa ne molipsim.

Avem nevoie sa cadem in Groapa Marianelor, ca sa evaluam, fara zgomot, fara lumini, fara parerile celorlalti, ce e mai important pentru noi si in noi. Avem nevoie de o pauza in care sa plutim in deriva pentru a trage o concluzie despre directii. Inainte de ne inalta pe culmile succesului dorit, avem nevoie sa cadem unde e oceanul mai adanc. Sa simtim apa grea deasupra noastra eliberandu-ne de legaturile cu tot ce putred si ne imbolnaveste, in mediile in care traim.

Si avem nevoie de oamenii care sa ne ajute sa facem asta.

Unde sunteti, oameni frumosi?