Adevarul despre minciuni (opinii)

Acum cateva luni am ajuns, dupa o noapte cu febra 39, la urgent.La prima ora. Galbena si cu frisoane, ma pregatisem stoic, cel putin emotional, pentru sistemul medical romanesc si eram pregatita fie sa dau bani, fie sa tip la cineva, atat cat mai aveam energie. Am nimerit in schimb, la camera de garda, intr-o mana de studenti cu fete blande si glasuri moi care pareau ca ma priveau de parca le satisfaceam mai degraba o curiozitate aprinsa, decat de parca as fi fost un pacient bolnav. Studenta care m-a consultat era o tanara blonduta, care m-a intins pe pat de parca i-ar fi fost frica sa nu ma sparg si mi-a luat tensiunea de parca i-ar fi fost frica sa actioneze mai rapid, ca sa nu dispar de acolo. Imi aduc aminte mainile ei delicate pe fruntea mea febrila, mainile alea moi care mi-au adus aminte de mama, in vremurile in care eram copil si avea vocea aia calda care s-a pierdut intre timp.

Studenta mi-a luat analizele si mi-a pus 2 perfuzii la loc automat. Insa cel mai bun tratament a fost mana ei calda pe fruntea mea, glasul calm si rabdarea aceea cuminte cu care a stat langa mine.

Si-apoi, dupa controale facute de medici plictisiti de toti si toate si saloane pe care le-am impartit cu adolescenti cu picioarele rupte, batrani betegi si cu dor de tinerete si batrane ingramadite in ele insele de atata durere m-au trimis frumusel spre alt spital, unde ar fi trebuit sa existe specializarea de care aveam nevoie.

Si-aici a inceput calvarul. Ecografii facute de inca 3 ori, mutatul meu, ca o minge de ping-pong de la o specializare la alta, uitatul in paturi de spital cu multa lumina dar fara caldura, femei de serviciu care lasau geamurile larg deschise in urma lor, pe coridoarele de asteptare, desi era clar ca toata lumea tremura de frig si toata lumea era bolnava.

Si doctorii… doctorii mai interesati de barfe de birou decat de bunastarea unui om trimis de la urgente. Doctori care nu-s in stare decat sa ridice o spranceana persiflanta la diagnosticul anterior, doar pentru ca ti l-a pus alt spital si sa te mai puna sa treci prin a treia ecografie unde cineva te intreaba din nou daca esti insarcinata (pentru ca, nu-i asa, nu s-a vazut la primele doua sau la radiografie) in timp ce iti intinde lichidul acela rece pe stomac chiar daca te vede ca tremuri din toti rarunchii pe masa aceea. Si-atunci izbucnesti: te stropsesti la medici, le spui sa-ti dea naibii un diagnostic si un tratament pentru ca n-ai dormit o noapte de durere si n-ai mancat de 24 de ore.

Si de rusine ca te-au auzit si altii pacienti de pe hol se urnesc din loc. Nu te-a intrebat oricum nimeni daca te mai doare ceva, daca ti-e bine sau simti c-o sa cazi acolo. Dac-ai reusit sa mananci fiind toata ziua prin spitale. Daca ai avut vreun istoric de vreo boala anume in familie.

“Nu-s pietre la rinichi, domnisoara, aveti o simpla infectie!”

Intre reteta de antibiotice si rictusul doctorului, m-am intrebat insa cand s-a transformat studenta blanda in doctorita zeflemitoare. Cand s-a transformat grija pentru un om suferind in indiferenta cu care indesi un pumn de medicamente intr-un om in timp ce musti din covrig. Cand s-a transformat calmul in plictiseala, rabdarea in nepasare si omul in neom?

Intr-un timp, se spunea ca singurii care pot schimba clasa politica romaneasca sunt cei tineri. Tinerii politicieni deci, nepatati de matrapazlacurile generatiei comuniste de politicieni, cei educati, eventual in afara, gata sa implementeze idei noi si schimbe Romania in bine. Ce s-a intamplat intre timp este ca cei noi s-au contagiat de crezurile celor vechi, iar educatia primita din afara a venit doar sub forma unor doctorate plagiate/studii inexistente trecute in CV-uri luminoase, dar false. Asa a fost dintotdeauna sau politica a scos ce-i mai rau din ei? La fel ca in cazul doctorilor care si-au pierdut umanitatea in urma uzurii emotionale de ani si ani de zile, s-au pierdut pe parcurs sau doar e imposibil sa fii altfel daca faci parte dintr-o clasa politica?

Dar daca este sa ne uitam in propria curte, o sa observam cu trecerea timpului ca si noi ne intoarcem impotriva unor valori carora cu ani in urma le eram adepti. Dupa 20 si ceva de ani, dupa terminarea studiilor si intrarea in lumea reala, cum s-ar spune, abia atunci caracterul unui om incepe sa se definitiveze. Pentru ca este pus in situatia de a lua decizii definitorii, pentru ca mediul sau se schimba radical, prietenii gasindu-si drumuri noi dupa facultate si master. Si mai ales pentru ca intervine factorul financiar care cam schimba tot. Pentru ca abia acum, cand intretinerea si viitorul depind in totalite de tine, realizezi ce esti dispus sa faci pentru bani si ce nu. Si acum se bat cap in cap gandurile tale din anii studentiei cu realitatea din jurul tau.  Cu job-ul care iti place, pe care il iubesti sau pe care il urasti. Si cu banii pe care acesta ii adulce.

Iar banii au puterea asta malefica, dar constanta de-a lungul mileniilor, de a schimba radical un om. Sau de a scoate tot ce-i mai rau din el, daca vreti sa privim asa lucrurile.

Intrebarea mea este insa cand ne schimbam de fapt in rau?

Si cum putem impedica asta?

O sa ne dam seama ca ne-am transformat, atunci cand o sa vina timpul?

Altfel suntem sortiti sa repetam greselile pe care le-am urat ani de zile la parintii nostri si cei din generatia lor.

Cu totii am dat si peste dascali de care ne-a fost rusine. In generala am avut o profesoara care urla la noi ca suntem dobitoci daca vorbeam in ora, arunca cu cartile in noi daca o supara cineva, facea crize o data la cateva zile in ore daca i se parea ca e ceva in neregula  si, ajunsese prin urmare, spaima elevilor si motivul sprancenelor ridicate ale celorlalti profesori, care ne faceau sa realizam, ca mai exista si alternative si ca n-o sa ajungem la liceu traumatizati.

In facultate am locuit intr-un camin de studente la Litere. Majoritatea, sa-mi fie cu iertare, pareau ca formeaza o ceata de introverite suferinde, pentru care sesiunea era o mini-apocalipsa si care voiau sa devina profesoare, ca “sa aiba un post”. Imi si imaginam viitori copii invatand pe de rost comentarii scrise dupa dictare si plesniti cu rigla peste palma daca poceau lectia si negociam cu mine insami ca educatia facuta acasa n-o fi asa de rea.

Nu stiu daca ati auzit (ca aparent nu prea mai are nimeni chef sa mediatizeze asta), dar invatatoarea spagara n-a patit nimic. Ba din contra, se poate intoarce linistita la ora si, cu atat mai mult, poate da scoala in judecata.

Pana aici ni s-a ridicat tensiunea si ne vine, pe buna dreptate, sa spunem ca s-a comis o nedreptate. Ceea ce si este, pentru ca din pacate, traim intr-o tara in care o profesoara care a stors bani de la parinti in  vazul unui popor intreg, poate da scoala in judecata pentru ca ea n-a fost condamnata.

Si-acum as vorbim de ce ne meritam soarta.

Pentru ca, si-acum citez din Simona Tache, care a urmarit cazul mai bine decat mainstream media:

Ce fac între timp părinții din aceeași școală? Păi, conform informațiilor care mi-au parvenit, mai mult de jumătate dintre ei au pus, sub semnul urgenței, bazele unei Asociații a Părinților Școlii și trag de ceilalți să doneze bani școlii, pe bază de chitanță, iar pe cei care nu vor să dea îi pun la zid și îi acuză că vor răul copiilor. Unul dintre obiectivele urgente ale acestei Asociații este să suplimenteze salariul femeilor de serviciu cu 200 lei lunar, din partea fiecărei clase. E urgent și esențial să se strângă bani, disperarea e maximă în acest sens.”

Deci… v-a cerut bani incontinuu, ati acuzat-o pe mama care a dat-o in vileag ca vrea raul copiilor si-acum, cand n-a patit nimic si e pe cale sa se intoarca la ore, strangeti bani ca s-o primiti cu lauri inapoi?

Intelegeti acum de ce emigreaza (aproape) toti oamenii destepti din Romania?

Intelegeti acum de ce se chinuie sa gaseasca orice portita posibila pentru a se stabili intr-o alta tara, desi poate o duc mai rau acolo decat acasa, in loc sa se intoarca in locurile astea pline de minti mizerabile?

Pentru ca daca invatatoarea se face vinovata  de spagi, manipulare, prostie, parintii care accepta tot ce li se cere de ce se fac vinovati? Daca dau cu stangul in dreptul in graba de a multumi o afacerista care le educa copii, ce exemplu le ofera acestora? Daca sunt de acord sa vireze in continuare bani munciti in buzunarul unei profitoare, atunci nu e mai usor de inteles ca suntem o natie usor de calcat in picioare de orice clasa politica?

Daca se comporta atat de slugarnic in fata cuiva care le transmite cel mai nociv exemplu progeniturilor, ce pretentii ar putea sa mai aiba de la acestia o data ce vor creste?

“Sa nu furi, tata, ca te baga astia la puscarie.”

” Ce puscarie, tataie, esti nebun, n-ai vazut nebuna aia de invatoare ce usor a scapat?”

Dragi parinti care abia asteptati sa se intoarca la catedra si sa-i faceti pe plac, astept sa vad, in 10-15 ani ce au invatat copii vostrii de la voi. Dragi parinti care spuneti ca vreti sa-i suflati in bors madamei pentru binele copiilor, n-ar fi fost mai bine daca ati fi protestat toti impotriva ei si acum aveati o clasa la care n-ar mai fi avut cum sa predea vreodata dumneaei, sau cineva ca madama?

Si, mai ales, nu-i asa, ca prin putina vana v-ati fi castigat respectul in ochii odraslelor de dragul carora ati face orice (dupa cum se vede si lucruri nu tocmai ortodoxe?) ?

Pentru ca mama care a dat in vileag filmuletul a dat dovada de curaj si de un bun-simt cum rar am mai vazut. N-a acuzat-o pe invatoare pentru mai multe pacate decat  cele de care se facea vinovata, nu s-a plans muieristic de situatia ei ci a cerut sa i se face dreptate in fata unei nesimtiri crase si lacome, nu a exagerat spunand ca i s-a traumatizat copilul. Ori sa fii in situatia ei si sa lamuresti raspicat ca, in ciuda defectelor, madama era o invatoare buna si copiii o iubeau, tradeaza totusi un caracter.

Si sunt multe de invatat de acolo. Chiar daca a pierdut pana la urma sunt, multe lucruri pe care le va invata atat copilul ei, cat si (sper) noi:

1. Cand vezi o nedreptate, nu astepti sa-i treaca buldozerul peste tine si sa te puna la pamant. Stai drept, analizezi problema, iti cauti armele, integritatea, faci un pas in fata si lupti. Stii ca desi n-o sa fie usor, stii ca o sa incerce multi sa te traga in jos, pentru ca e mai usor sa lancezesti in mizerie decat sa lupti impotriva sistemului,  trebuie totusi sa stii ca macar ai incercat.

2. Nu vorbesti pe nimeni de rau gratuit. Nu ataci persoana, ataci faptele. 

3. Nu te dai batut cand iti sar altii in cap. Cum a fost cazul celorlalti parinti care o acuzau pe mama de rea-intentii din cauza efectelor pe care marturia ei le-ar putea avea asupra relatiei invatatoarei cu elevii.

4. Nu alegi solutia mai comfortabila. Ar fi fost usor pentru mama sa-si mute pur si simplul copilul la o scoala privata. Dar a incercat sa schimbe ceva, sa incerce sa dea in vileag o afacere profitabila, pe seama educatiei unor copii.

5. Nu dai nimanui gratuit, banii tai munciti.

6.Nu te supui sistemului, ca nu esti o oaia intr-o turma, ci creezi un precendent in a indrepta lucrurile.

Macar cu lucrurile astea sper sa ramanem, pe langa dascalii care sunt mai degraba afaceristi de ocazie.

 

If you’re going to write, make you sure you bleed out. They only love dramas, my friend,  to see you shattered all over the internet, to cut open a vein and let it pour, pour, pour, until your personal misery is written is all over the place, until they get a sense of the much needed sympathy.

They want you to fail.

They want you to get your heart broken. They believe nobody happy ever produced something of value, or that they can not relate to happiness. All those paintings in the Louvre and all the pages in our literature books must have come from the atonement of a form of misery, and sure as hell not from inspiration or observing the world as it is.

You must go gonzo. Have you heard of Gonzo Journalism? It means to be so immersed in the subject you write about that you ride along with Hell’s Angels. And oh, no, I’m not talking religion here, but motorcycles. Have you heard about Hunter S. Thompson and his adventures, dear? An even worse Bukowski on the prowl.  Well, maybe telling you that Johnny Depp himself played him in a movie will spike your interest. But what made Hunter so interesting was the lenghts he would go to write about something. To show a point.

Is the same with love? Is is true that, in order to write about true pain, you have to always be miserable, to write about unrequited love, heartbreaks and things that didn’t work? Is is true that in order to be believable, you have to be caught up in your own nightmare and leak out the horrors in order to be worthy of honour?

Is it true that you can only connect to readers if you suffer twice as them?

My darling, well then, it seems they want to see you fail again.

And if you’re feeling out of ideas it’s only because you’re thinking you’re not giving them what they want.  It’s because they’re so used to saying “Yes, me too” all those times that you fed them constantly, when they thought they were the same as you. And if you feel that, by gaining a love, you lost your following that’s because the Earth might just have shifted a bit and it takes time to accomodate the change.

But if they have not risen with you, if they have not experienced the same things they’ll want to see you fall again. Because the same way they found comfort in your disaster and warm advice, the same way they’ll have to adapt to the sunshine. Every soul needs the warmth of the sun from time to time.

You and I, we are creatures of night. We know how it’s like to live in the darkness of our devils. We know how it’s like to sit at the dinner table with them and have one of those conversations that turn into art. We know what it’s like to yearn for something, to crash the daily schedule for daydreaming, to fall into despair if only just a little.

But here we are, stepping out of everything and wondering who will come along. You and I, we dared to let out our fears, to be vulnerable in our words, to seek a connection and now that’s taking its toll. But if even one ounce of the heavyness of our soul is worthy of a novel there is no other way but write constantly. Sure, we could always go back to our old ways and pretend we’re all so, oh, rebel debonairs, but why not admit we’re looking for a home to return to? Sure we can abandon this sailing ship for the land of cigarettes and wine, old blues and midnight crimes, but isn’t that time far behind? Sure, we know heartbreak and mistakes sell movies and win literary awards, but there is a time to be brave and a place to be bold in love.

People can forgive anything you do, expect you being happy. Is this that botheres them the most, mostly because all of us, with no exception, have moments when we indulge in a comfortable self-pitty, when  we let a whiny alter-ego take hold of us. They might present your past trials as poetic and maybe they were, and maybe they were inspiring, but they fed themselves so much from them that they became addicted to that state of mind.

Get out of there, run as fast as you can!

We dont’ have many shots at happiness. We don’t get to experience this kind of peace too often. And even if it may end up abruptly or not turn into the “happy ever after” we expected, it is a chance we don’t want to miss just because some might not understand. Yes, at first it might feel like we live in an alternate reality that we can’t quite comprehend, but there is a reason why our lovers hold us so tight when the earth seems to slip from underneath our feet.

And don’t look back. Never look back.

Let’s not create a drama, where there is a place for adventure.

Poate ca cea mai tare sarbatorirea a zilei de 15 ianuarie au organizat-o cei de la Bookaholic. Sigur, e posibil ca in cateva licee sa se fi recitat cu patos poezii, in timp ce majoritatea elevilor chiuleau, iar in facultatile din Jurnalism nici nu se preda despre munca de gazetar al lui Eminescu. Clasicul Luceafar si-a pierdut din magie. Chiar si cand il recita o fetita de 2 ani si 10 luni, cap coada.

Dar adevarul e ca nu tuturor ne place Eminescu. E posibil sa rasarim cu numele asta pe buze pentru ca asa ne-au invatat la scoala si “se stie” ca daca ne-au spus altii ca acesta este cel mai mare poet al romanilor, atunci, la naiba: asa trebuie sa fie! Ce mai conteaza ca mie imi place Blaga sau tu suspinai in adolescenta pe versurile lui Bacovia? Ce mai conteaza ca astazi ne fura inimile  Brumaru?

Lui Eminescu nu-i contesta insa nimeni valoarea. Doar ca ne speriem de ea. Pentru ca ne este prezentat ca un titan al poeziei si atunci ni se pare ca toata opera lui este asezata in fata noastra, dar pe un raft mult prea sus pentru a-l atinge vreodata. Ne este prezentat ca un geniu si atunci ne asezam in coltul nostru ca sa nu suferim complexe de inferioritate sau sa recunoastem ca nu-i intelegem toata opera.

Uitand ca a fost un om care a iubit tara asta si cuvintele atat de mult incat si-a dedicat existenta acestora doua. Uitam sa recunoastem curajul lui de atunci, care poate ar inspira pe unii si pe altii de astazi, pentru ca in scoala s-a vorbit doar de Floarea Albastra, nu si de omul din spatele ei. Care stralucea in ochii profesoarelor de romana sub denumirea de “acest geniu” si in mintile noastre ca posibila materie la bacalaureat.

Si-atunci, zic sa incercam o alt fel de apropiere. Zic sa citim si despre viata lui, atunci cand nu scria poezii. Zic sa ne indragostim de poeziile lui, dar nu de alea predate in liceu. Zic sa-l coboram de pe statuia de TITAN si sa-l aducem in casele noastre ca temerar. :) De asta mi-a placut la nebunie campania celor de la Bookaholic: cum altfel sa-l cunoasca cei care nu l-au simtit pana acum daca nu prin umor?

In cinstea lui, beau o bere rece si citesc o poezie calda. :)

Poza de pe Bookaholic.

Pentru ca toti simtim nevoia sa demonstram ceva, cumparam carti. Ma rog, n-o fi asta singurul motiv, dar cu siguranta da bine, atunci cand ai musafiri, sa ridice ochii catre raftul ticsit cu volumele tale pe care se aseaza praful si sa exclame, vadit impresionati (si un pic invidiosi, intre noi fie vorba): “Vai, draga, dar ce te mai cultivi!”

Desigur nu toata lumea poate citi constant. Si nu toata lumea Freud. Stiu o contabila care lucreaza si 14 ore pe zi si mai stiu si un informatician care citeste tot ce poate… pe domeniul lui. Intr-o discutie dintre acestia doi si un asa-zis “cititor inrait”, cand se compara cunostintele din domeniul fiecaruia, acestia doi ar putea sa dea usor cu el de pamant. Dar mai stiu, de asemenea, oameni care se lauda ca citesc cate 2-3 carti pe saptamana fara sa fie in stare sa dea exemple concrete de cateva titluri, iar ultima carte citita este intotdeauna aceeasi…

Imi aduc aminte de un festival recent de literatura, la care un respectabil autor le vorbea elevilor unui la fel de respectabil liceu, despre cum, in tineretile dumnealui (si tot respectul meu pentru asta) dumisale a citit cateva carti pe saptamana timp de cativa ani la rand. Foarte convenabil, as face si eu asta; sa traiesc cativa ani intr-o biblioteca. Doar ca zilnic, vreo 8 ore sunt dedicate job-ului, pentru ca nu am pe nimeni in spate care sa-mi asigure confortul financiar, pentru ca vremurile chiar s-au schimbat fata de acum 40 de ani.

Dar vreau sa vorbesc despre cei care simt neaparat nevoia sa demonstreze ceva si atunci epateaza ca un, vorba unui amic, “tip care poarta un Vacheron Constantin, dar mananca saorma in parc” si avem asadar tagma cititorilor inraiti contrafacuti.

Ca cei care posteaza, cu obstinenta, pe toate canalele posibile, fiecare titlu de carte cu pretentie de lectura inaltatoare. Ca deh, nu poti sa citesti fara sa stie lumea ca tu ai citit, da? Chiar daca nimeni n-are de castigat vreo super recomandare de carte de pe urma ta, ci doar o spranceana ridicata. Sau ca cei care sorb cu nesat citate din orice volum care poarta numele oricarei vedetute care prinde bine la adolescentele de 15 ani, dar n-ar trebui sa mai aiba rost pentru femeile de 25. Care pozeaza copertile si mi le indeasa pe gat pe Social Media ca sa-mi fie mie jena de paginile asupra carora si-au plecat ochii. Cei care-mi indeasa in ochi titluri stupide, din carti pe care nu stiu sa le explice.

Pentru ca am intalnit si oameni care mi-au pus neuronii pe jar, povestind de o carte buna si explicandu-mi cum au perceput-o, dar si personaje care n-au iesit din perioada “Dragoste si Ura – o poveste tulburatoare“.

Cartile, muzica si filmele proaste sunt la fel de rele ca junk food-ul. Tu crezi ca te hranesti intelectual cum trebuie, dar devii obez emotional. La fel cum mancarea proasta iti afecteaza iremediabil sanatatea, tot asa si pseudo-arta iti degradeaza valorile, te arunca intr-un vartej al falsilor eroi, pe care-i admiri cu o lacrima in coltul ochiului, in timp ce iti omoara neuronii de la o zi la alta. Gandeste-te cum ai arata dupa un an in care ai mancat doar de la McDonald’s.

Si atunci cum alegem cum trebuie? Intreband pe cine trebuie. Nu cauta nimeni omul perfect, cu totii mintim pe Goodreads. Cu totii avem cate-un chick lit, cate-o volum erotic de mana a treia burdusit fie in bookmarks-uri, fie in sertarul cu lenjerie, cate-o carte proasta pe care nici acum nu intelegem de ce n-am putut s-o lasam din mana. Si in acelea e cate ceva de studiat. Dar, dupa un timp, ar trebui sa fim in stare sa facem diferenta dintre acestea si cartile din care avem ce invata, cele care ne ajuta sa progresam. Si, sper din tot sufletul, ca fiecare dintre noi a dat peste cel putin o carte care a fost in stare sa-i schimbe perspectiva, un volum care sa-l faca sa simta ca a fost lovit in moalele capului si ca trebuie sa-si schimbe viziunea total.

Invatam de la altii. Asezandu-ne orgoliul pe locul doi si realizand ca exista oameni mai destepti decat noi. Citind niscavaia critica, sau ma rog, review-uri, iar nu din alea scrise de Cornel de la coltu’ blocului, care nu mai stie cu ce sa completeze rubrica la gazeta, ci aruncand un ochi spre alde The GuardianThe New Yorker sau spre minunata Dilema Veche. Acceptand ca nu tot ce e best seller e neaparat capodopera, chiar daca e o carte pe care a citit-o toata gasca.

De fiecare data cand inchid Kindle-ul Amazon imi reaminteste ca pot sa cumpar best-seller-uri la 3 dolari bucata.  (?!) Uneori, nici cartile votate pe Goodreads n-au vreun sarm. Si apropo, nu v-ati saturat de romantele cu acelasi subiect?  Nici macar cartile erotice, unde se presupune ca ar trebui sa fim izbiti in crestet de atata imaginatie nu mai sunt ce-au fost, altminteri cum a ajuns Cinj’ de umbre sa fie ‘al mai citit roman?

Dragi cititori inraiti, mai am un singur mesaj pentru voi: niciodata nu poti sa citesti prea multi carti. Bune.

Si-acum loviti-ma cu cea mai buna carte pe care ati citit-o vreodata! :D

LATER EDIT: Din pacate, observ ca au simtit articolul tot oamenii frumosi, care au ceva lecturi la bord. Problema cu societatea asta e inca aceeasi :” the intelligent are full of doubt and the stupid are cocksure”.

Draga Mos Craciun,

Am fost un copil cuminte anul asta. In marea majoritate a timpului. Asta pentru ca acei copii care sunt cuminti tot timpul nu au nicio poveste interesanta de spus, iar blogul asta trebuie sa traiasca in continuare.

Asa ca, anul acesta, am primit tot ce mi-am dorit. Sau aproape. Pentru ca e intotdeauna e bine sa lasi loc de planuri noi pentru anul care vine.

Dar, Draga Mos Craciun iubit si capitalist, este ceva ce-mi doresc nu pentru mine, pentru ca 2013 a fost un an al epifaniilor, ci pentru noi toti: sa realizam cat de norocosi suntem.

Nu va faceti griji, n-o dau in dramatisme. N-am sa va vorbesc despre copiii din Africa, despre conflictele din lume sau despre bacteriile rezistente la antibiotice. Nu, nici macar despre magariile din Parlamentul neaos.

Nu, in timp ce-mi mananc bomboanele si ma bucur fix de cadoul pe care l-am dorit, langa un om frumos, va doresc doar sa va amintiti care sunt privilegiile de care va bucurati, voi, natie tanara plina de first world problems.

Because this might be the time to drink champagne and dance on the table, but it’s also the time to realize the privileges we enjoy.

Cum ar fi faptul ca suntem in stare sa cumparam cadouri celor dragi, deci avem ori un job, ori niste parinti care inca ne mai suporta (si intretin. Ai mei au zis ca oricum nu e mai cazul de vreun an jumate). Cum ar fi faptul ca locuim intr-o tara (inca) libera, in care poti sa iesi in strada la un protest, atunci cand iti apasa o burta grasa de parlamentar nesatul in coasta ta de tanar cu planuri mari. Cum ar fi faptul ca suntem destui de sanatosi sa ingeram cu bucurie sarmalelele parintilor si apoi sa-i lasam langa brad si sa mergem sa petrecem pana dimineata cu o seama de oameni cu care ne stim de demult.

Sau cum ar fi faptul ca e perioada din an in care toti oamenii nostri de suflet se intorc acasa, acolo unde am construit impreuna amintirile. Sau e perioada in care mergem noi la ei sa bem o cafea buna si sa ne povestim toate lucrurile care s-au mai intamplat in anul in care am fost departe unul de celalalt.

In tramvaiul 3, luat in a doua zi de Craciun, vatmanul se rastea la o femeie batrana. Femeie a strazii, marunta si incovoiata, mirosea mizerabil si raspandise mirosul acela de batran bolnav si uitat de lume in tot tramvaiul. Sub figura amenintatoare a vatmanului si fara prea multe proteste femeia a coborit tacuta si s-a rezemat de grilajul peronului, in asteptarea urmatorului. De la locul meu, cald, aerisit si cuminte dinauntru, ii vedeam doar capul umflat si ochii bolnavi, acoperiti pe jumatate cu o berta. Chipul acela deznadajduit, traumatizat, in frigul unei statii goale.

Oameni ai strazi rataciti in tramvaie insa sunt peste tot. Nu stiu insa daca in fiecare dintre ele insa este un alt batran iritat care felicita vatmanul pentru ca a dat jos o femeie bolnava cu un “Asa-i trebuie, dom’le!” rastit suficient de tare incat sa-l auda fiecare dintre cei cinci pasageri, asezati cel mai departe de el.

Ma intreb daca barbatul s-a gandit vreo secunda ca putea sa fie el in locul femeii. Singur, flamand si insingurat in a doua zi de Craciun. Este ca si cum te-ai uita la un om suferind de o boala incurabila si te-ai bucura ca va fi dat afara din spital.

Nu stiu ce a facut femeia cand toate tramvaiele au intrat la depou. Nu stiu daca m-am gandit destul la asta, in timp ce-mi beam vinul fiert intr-o cafenea cu un om drag, discutand toate first world problems posibile. Nu stiu cum supravietuiesc oamenii ca ea. Nu stiu daca-mi doresc sa stiu.

Dar, stiu ca, cel putin, m-a invatat si mai bine sa ma bucur de lucrurile pe care le am.

Sarbatori fericite!

Unde sunt toti oamenii frumosi?

Unde sunt mentorii, unde sunt visatorii, unde sunt revolutionarii?

Traiesc in ultimele luni senzatia unei puternice sufocari in propria tara. Povesti despre cat de rea e Romania am auzit in toti cei 23 de ani, dar in ultima perioada par ca s-au acutizat. In tara unde, in benzinarie, o namila de om coboara din masina si te ameninta cu bataia pentru ca i se pare ca te uiti mai urat la el, ti-e sila si mai tare de pleiada de patrioti covinsi. Show-ul oferit de 1 decembrie e poate si mai grotesc decat un sobor de preoti lingusindu-se pe langa politicieni si exonerandu-l pe Becali de orice acuzatii. Da, mi-a fost sila de urarile stupide de mai bine. Mi-a fost sila de mandria asta tampa si neargumentata de a fi roman, fara a fi in stare sa explicam cateva motive de mandrie. De orgoliul ala in numele caruia s-au baut beri si s-au mancat mici intre colegi de serviciu, care au aruncat apoi ambalajele la marginea drumului sau au injurat chelnerul intre dinti. De cuvintele alea patetice aruncate in ochii tuturor si steagurile vandute la casa, in Billa. In tara in care toata lumea e mandra o zi pe an de radacinile ei si o injura pe la colturi in orice alta zi, ce idee pot sa-mi fac despre oamenii ei, care nu par decat niste bube urate care macina un corp minunat, si asa chinuit de generatii care au facut alegeri gresite.

Ah, Romanie, cu gust amar de popor absurd!

Ah, oameni frumosi, unde v-ati ascuns?

Oamenii despre care merita sa auzi nu se bat cu pumnul in piept. Rar apar la televizor, desi sunt televiziunile plini de eroi falsi, care impart in jur cuvinte care suna bine, dar dupa care nu stiu sa traiasca. Iar atunci cand chiar indraznesc sa apara, sunt luati in vizorul mediocritatii, ignorantei si prostiei si ajung sa le fie rusine ca au avut dreptate. Ajung sa fie amenintati pentru ca au incercat sa schimbe lucrurile in bine. Sunt tarati in noroiul prostiei celor multi, care se simt indreptati sa urasca pe oricine cu un IQ mai mare decat al lor. Sau cu orice alta parere. Da, sa-i uram pe toti, sa uram homosexualli, artistii, intelectualli, oamenii de stiinta. Ca porcii, hai sa ne simtim bine in laturile noastre.

Unde sunt oamenii mei? Cei capabili sa se indentifice prin ceva. Cei in stare sa-si trasnsforme experientele in lectii. Cei care te invata un milion de lucruri intr-o simpla conversatie, cei din spiritele carora porneste o lumina capabila sa redefineasca spatiul in care ajung, cei capabili sa fie arhitectii maestri ai mediului in care traiesc?

Dar stiu exact ce s-a intamplat cu ei.

Stiu ce-i doare, doar ca mi-e dor de ei.

Stiu de ce tac, doar ca am nevoie sa-mi vorbeasca.

Stiu incotro se indreapta, dar am nevoie sa ma ia cu ei.

Unde sunt oamenii mei?

Starea de imponderabilitate. Gravitatie 0. Un copil in uterul mamei. Un astronaut in spatiu. Un inotator pe fundul oceanului. Avem nevoie de starea aceea care sa aminteasca ca exista lucruri de care ne putem mira. Avem nevoie sa ne fie impinse limitele pana cand uitam ca le-am avut vreodata si devenim oamenii care ar trebui sa fim.Avem nevoie sa fim uimiti, sa credem in imposibil, sa fim exaltati de experiente noi.

Avem nevoie de oameni care sa trezeasca asta in noi. Avem nevoie de oameni langa care o ora sa para o miraculoasa calatorie in jurul lumii. Si mai ales catre noi, pana in colturile in cele mai ascunse. Avem nevoie sa nu mai respiram aerul asta poluat de respiratia falsurilor constante, ci sa fim capabili sa identificam adevaratele valori. Avem nevoie sa nu mai fim asa de uzati dupa ce am fost folositi de mecanismele societatii in care traim si sa ne reinventam cumva. Sa fim aici, in mijlocul tuturor, dar departe, in capul si in trairile noastre. Toti jucam la dublu pana la urma. Avem nevoie de curajul de a ne arunca intr-un ocean de cunostinte noi, in care sa inchidem ochii si sa deschidem mintile. Sa intindem mainile si sa ne prindem de cea a cuiva capabil sa ne invete sa inotam spre un mal. Sa plutim in cautarea unui alter-ego capabil sa se transforme in oamenii frumosi de ideile carora sa ne molipsim.

Avem nevoie sa cadem in Groapa Marianelor, ca sa evaluam, fara zgomot, fara lumini, fara parerile celorlalti, ce e mai important pentru noi si in noi. Avem nevoie de o pauza in care sa plutim in deriva pentru a trage o concluzie despre directii. Inainte de ne inalta pe culmile succesului dorit, avem nevoie sa cadem unde e oceanul mai adanc. Sa simtim apa grea deasupra noastra eliberandu-ne de legaturile cu tot ce putred si ne imbolnaveste, in mediile in care traim.

Si avem nevoie de oamenii care sa ne ajute sa facem asta.

Unde sunteti, oameni frumosi?

Poetii ratati intotdeauna dau vina pe societatea cruda si inculta, incapabila sa le inteleaga arta. Niciodata pe inabilitatea lor de a-si castiga publicul, niciodata pe lipsa lor de initiativa in a-l cunoaste. Si mai niciodata pe talentul lor, la jumatate din valoarea evaluata de ei. Artistii, in general, tin foarte mult sa se victimizeze atunci cand nu primesc recunoastere imediata si-si pun astfel bete roate singuri. Artistii inca n-au inteles ca talentul nu e niciodata suficient si blameaza intotdeauna lipsa de cultura si prostia publicului pe care, se presupune, au menirea sa-l educe. E greu de inteles ca nu este suficient sa produci opere bune (sa speram), trebuie sa cunosti si foarte bine cum sa le livrezi publicului tau.

Asa zisii auto-proclamati specialisti dintr-un domeniu intotdeauna gasesc circumstante atenuante acolo unde retetele lor magice nu functioneaza. Sunt in stare sa joace un rol atat de convingator atunci cand iti expun “deficientele pietei” incat te intrebi daca nu le-ar sta mai bine pe o scena, decat in biroul unei corporatii. Intr-o discutie de cinci minute cu ei, te invaluie intr-o pleiada de termene corporatiste complicate, menite sa te faca sa intelegi ca esecul nu li se datoreaza niciodata, ci e intotdeauna vina celorlalti ca ei n-au reusit sa faca excelenta.. Pentru ca nu-i asa, cunostintele lor vaste sunt totusi mai degraba teoretice si azi nu mai are nimeni curaj sa spuna “Nu stiu”, ca sa invete totusi ceva intr-un final. E mult mai usor sa-ti lipesti de frunte atributul de “specialist” (am inteles ca in unele cazuri iti scrie pe diploma de la universitate. Fascinant!) decat sa admiti ca mai ai de invatat.

Astia tineri si frumosi mai ales, au uitat un pic de modestie. 20 de ani este varsta la care pui intrebari si furi meserie de la fiecare om mai experimentat din jurul tau. Nu este varsta la care sa te plangi si sa te revolti din cauza volumului de munca. Si daca inca n-ai rezultate, nu e in totalitate vina colegului care ti-a luat-o inainte pentru ca ar fi exercitat arta sarutului pe posteriorul unui superior, ci si vina ta, pentru ca nu esti inca atat de bun incat sa nu poti fi ignorat. Nu-ti mai cauta scuze, nu mai cauta vinovati; inca nu esti destul de bun. Realizeaza asta, apoi invata lucruri noi si munceste pe rupte pana cand devii expertul care poate fi dat ca exemplu. Toate celalalte produse ale societatii de nepotism vor pali, in dinamica unei companii mari, in fata cuiva care are cunostintele potrivite si sa stie sa le puna in practica. Nu te mai minti ca “baietii buni n-are noroc”, pentru ca asa o sa cresti in jurul tau mocirla mentalitatilor romanesti invechite care n-au contribuit niciodata la evolutia societatii. Un pic de indarjire, daca se poate!

Nu esti destul de bun. Epifania asta poate fi salvatoare. Nu te complace in confortul ca altii sunt de vina pentru nereusitele tale. Nu mai cauta nod in papura societatii, ci incearca sa fii cel mai bun in domeniul tau. De ce sa te iei la tranta cu toate produsele defecte ale mediului tau de lucru, cand poti sa devii o sursa de inspiratie pentru ei, cand ii poti face sa te urmeze?

Scriitorii cu precadere (sau bloggerii, pentru ca fiecare dintre cei cu un cont de wordpress au impresia ca au har cat pentru zece Tolstoi la un loc) sunt campioni la a-si justifica esecurile. Mereu cu ochii pe cele doua bloguri scrise de Coehlo autohtoni, fara valoare, dar cu un public de domnite lesinate in spate, se incarca de frustrari neproductive si abandoneaza subit orice incercare de a produce ceva original, de teama ca nu va fi receptat la fel de bine. Unde ajungem in ritmul acesta? La iadul internetului, va zic eu.

Si apropo, motivul pentru care n-am scris inca acea carte si pentru care acest blog nu este mai popular nu-i pentru ca as fi eu oprimata de oaresce circumstante. Nu, dom’le, e pentru ca m-a lovit lenea in varii contexte si n-am citit/scris/documentat mai mult. Am zis, asa, ca sa nu ne ascundem dupa deget.

Motivul pentru care n-ai ajuns inca in varf nu e pentru ti-e potrivnica soarta, tie in mod specific. Nu e pentru ca n-ai gasit inca momentul potrivit. E pentru ca nu esti tu omul potrivit. Inca.

Si pentru ca exista sanse destule de mari ca acest articol sa fie inteles prost, am si-un disclaimer: acest articol nu poate fi folosit ca justificare pentru dieta aceea suicidala menita sa te faca destul de anorexica pentru o coperta, nici ca sa justifice de ce seful nu ti-a mai dat salariul de doua luni. Sa nu vorbim de cazuri extreme sau de frustrari personale. Acest articol nu e menit sa faca vreun cititor sa se simta mizerabil, ci se vrea un reminder pentru toate lucrurile frumoase de care suntem in stare, dar pe care n-am binevoit sa le descoperim inca, preocupati de oaresce scuze si explicatii pentru insuccesele de pana acum.

Va urez sa deveniti cei mai buni din domeniul vostru, fie ca sunteti contabili, artisti sau bloggeri. :) Sau specialisti.

“People don’t like love, they like that flittery flirty feeling. They don’t love love – love is sacrificial, love is ferocious, it’s not emotive. Our culture doesn’t love love, it loves the idea of love. It wants the emotion without paying anything for it. It’s ridiculous.”
— Matt Chandler

 

De fiecare data cand sunt la ei acasa mi se pare ca sunt doi oameni dintr-o lume mai frumoasa si mai vesela decat a noastra. La ei in casa se rade, se gateste si se citesc carti bune. La ei in casa sunt inramate fotografii din studentie, pentru ca sunt de vreo 11 ani impreuna, si fotografii de pe plaje meditareene, pentru ca sunt innebuniti dupa calatorii. Ei se tachineaza reciproc si se saruta ca in primul an de relatie. Iar cand stau la ei la masa stiu sa faca glume deochetate si sa-mi povesteasca despre toate lucrurile despre care nu te invata cartile, cu optimism si o stralucire in ochi gata sa constrabalanseze orice perioada neagra. Pentru ca nici macar ei nu traiesc izolati de mizeriile cotidiene, de facturile care cresc si in principiu, de nesimtirea crasa a functionarelor fornaite sau a “domnilor directori”de ocazie, din companiile in care lucreaza.

Dar sunt oameni care stiu sa se iubeasca.

Oh, putem sa facem abstractie putin de dragostea aceea eterna si melodramatica, cea care te loveste in moalele capului si te face dependent de adrenalina si partea ta intunecata? Putem sa intelegem ca aceea este indragostirea, este fiorul inceputului si nevoia de o poveste? Dragostea, ca toate celelalte lucruri, se invata.

S-a scris atat despre dragoste, au scris filosofii si dealerii de droguri deopotriva, ingenunchiati si iluminati, egali in fata dezastrului, incat fiecare cuvant nou pare de prisos. Dar in toata acesta invalmaseala aceasta de romantici incurabili si intelpti de mana a doua am ajuns dependenti de scenarii romantice, printi calare pe Lamborghini albe si printese defiland la Victoria’s Secret. Am uitat cine suntem.

Stiu, toata lumea vorbeste despre iubire. Si fiecare se jura ca detine adevarul absolut.

Dar la 20 de ani n-ai rabdarea aia. Sa stai sa cunosti un om, sa intelegi din ce e facut si cum sa construiti ceva impreuna… nu e inca pentru tine.

Vrei furtuna.

Vrei dezastrul.

Vrei sa faci decizii gresite si sa gusti din toate lucrurile care nu sunt universal neacceptate. Nu iti doresti iubirea propriu-zisa, ci toata adrenalina care vine odata cu indragostirea, dulcele gust al pielii si pierzania in universul celuilalt. Vrei contopirea aceea completa, vrei sa ramai mereu in imediata apropiere a celui care-ti taie rasuflarea si te strange intre bratele sale, iar umerii sai sunt doi munti de la inaltimea carora poti sa vezi altfel intreaga lume.

La 20 de ani vrei extraordinarul,goana, iluzia, descoperirea, nebunia si nu realizezi ca dragostea presupune si munca si sacrificiu. Vrei sa-ti descoperi limitele si sa razi de ele. Sunt anii in care vrei sa experimentezi si apoi sa abandonezi toate incercarile si sa te dedici unui singur ideal, intruchipat intr-un om care pare sa te stapaneasca.

Dar absolutul nu-i facut pentru lumea asta. Dragostea, ca si fiinta umana este perisabila si poata fi navalanica la inceput, dar apoi ori se sfarseste brusc, ori se transforma in adevaratul miracol.

Nimic nu-i garantat, nimic nu dureaza pentru totdeauna dar…

…asteptam sa creasca in noi ca o tumora dragostea desavarsita, sa traim in palpitatii si fericiri eterne, dar nu e loc nicaieri aici nici de iad si nici de rai. Si toate exagerarile si poezia noastra fantasmagorica palesc in fata unui fapt simplu: nu stim sa iubim, stim doar sa percepem senzatia indragostirii, nu si sa o traim.

Stiu, e usor sa decretam lucruri mari si mai toti suntem incercati de drame care ne lasa cu ochii impaienjeniti si genunchii pe podea. Stiu ca, la fel ca toti poetii ratati, e mai usor sa afirmam ca traim intr-o lume cruda care nu intelege arta din scrierile noastre si ca iubirea nu face decat sa fie intinata de o casatorie si o cersetorie dupa ceva maret.

Dar, in practica, dragostea are mai multe forme spre care putini privesc. In practica, dupa nebunia initiala, dorul si adrenalina, ramanem stangaci, necunoscatori si vulnerabili. Putem foarte usor sa facem declaratii marete, dar nu stim sa oferim omului de langa noi, minunatul si iubitul ridicat in slavi, ceea ce are nevoie. In practica, nu e vorba de idealuri, e vorba de potrivire, de acelasi fel de a ne raporta la lume. Nu este vorba de atingerea imposibilului, ci de pastrarea miracolului descoperit, pas cu pas. Pentru ca oamenii au mecanisme de aparare, vin cu bagajul lor de povesti ratate si inimi frante si atunci iti ia ceva timp sa descoperi ce-ti poate oferi emotional cineva. Ce-i poti oferi tu lui.

Vine un moment, cand se calmeaza nebunia, cand te gandesti daca dragostea e intr-adevar eterna, daca tu ai putea sa construiesti o familie cu omul de langa tine, sau “fericiti pana la adanci batraneti”, inseamna pana in momentul in care celalalt se demachiaza in baie si-si arunca rochia de bal si atunci reusesti sa vezi toate imperfectiunile pe care le mascheaza atat de bine. Esti in stare sa iubesti cicatricea de pe umar, alunita de pe stomac, semnul din nastere de pe gat? Poate celalalt sa se conecteze atat de bine cu tine incat sa te invete ce vor sa spuna de fapt cuvintele lui, atunci cand nu stie cum sa-ti vorbeasca?

O sa fii in stare sa iubesti acelasi om si peste 15 ani cand o sa faca burta si o sa fii deja obisnuit cu fiecare centimentru din corpul lui, nu la fel de flexibil si tare ca la 25 de ani? O sa fii in stare sa o iubesti dupa ce corpul ei a adapostit doi copii, a trecut cu greu printr-o depresie post-partum si nu mai are vivacitatea, veselia si rasul de neoprit de la 20 de ani? O sa-l astepti pe celalalt acasa, daca vrea sa plece de unul singur un an in jurul lumii? O sa-l urmezi pana la capatul lumii, daca ti-o cere? Esti sigur ca ar face la fel pentru tine?

Dragostea se invata: pana a ajunge la sufletul unui om trebuie sa treci prin labirintul de vulnerabilitati si experiente nefericite. Dragostea se invata pentru ca este un drum anevoios de parcurs pana in ziua in care poti sta  la pieptul unui om si sa simti ca niciun rau nu te poate ajunge. Ziua in care nu te mai intrebi ce va fi maine si daca intr-adevar sentimentele lui sunt cele declarate, pentru ca te convinge prin fapte ceea ce cuvintele nu pot sa arate niciodata. Cand nu iti mai este teama ca o cearta va putea narui totul, pentru ca sunteti loiali unul altuia. Unde invatati ca entuziasmul si adrenalina nu mai tin de circumstante si intamplari fericite, pentru ca stiti sa le construiti voi. Unde invatati ca atunci cand doi oameni se potrivesc, pot sa se reindragosteasca unul de celalalt de mai multe ori.

Dragostea se invata. Uneori ne invata cel de langa noi. Alteori, daca avem noroc, invatam impreuna.

Sa fiti iubiti! :) Si daca aveti o poveste despre cum ati invatat sa iubiti/ sau cum v-a invatat cineva m-as bucura sa o citesc in comentarii. :)

Si, mai zi-mi inca o data, cat a venit factura la curent? Te duci tu sa platesti sau trebuie sa ma misc eu pana la sediu? Si pui tu la dezghetat puiul ala? Hai ca merg sa fac eu cumparaturile astea, vezi ca mai e o zi de reduceri la tricourile alea si…

M-am oprit in fata Carturestiului si mi-am dat seama ca n-am bani de Eliade. M-am oprit la trecerea de pietoni si am auzit o conversatie despre salariul minim pe economie si pacatele sistemului educational. M-am uitat in urma si am realizat ca toti oamenii pe care ii admiram s-au mutat de mult din orasul asta.

Le reprosa un blogger celor de la Rosia Montana ca e usor sa te agiti la proteste cand ti-au cumparat parintii iPhone si ai stomacul plin.  Nu prea poti sa faci revolutie pe banii parintilor dar e grav ca doar pe banii parintilor mai poti visa un pic. Altfel, se zice ca va fi bine cand presiunea asta sociala o sa te indese intr-un indreptar de existenta si o sa faca din tine un mic robotel care nu-i in stare sa traiasca in afara corporatiei. Pentru ca toata lumea are facturi de platit si copii de intretinut si-atunci ce mai conteaza ce-i inauntru? Si nu mai zic nimic de corporatii, de acolo o sa vina smartphone-ul meu si salariul unor oameni pe care-i plac, dar zic ca dupa ce isi mananca masa de seara poate o parte dintre ei sunt flamanzi si dupa altceva.

Nu prea poti sa fii artist inainte de ora 7, nu?

In cosmarurile mele toata lumea alearga. Atat de tare incat nu sesiseaza detaliile chipurilor pe langa care trec. Atat de adanciti in destinatii fara noima ca nu sunt capabili sa simta nimic altceva decat goana. Mi-e de asemenea teama de platitudini si triviliatati si incerc sa nu ma gandesc la prozele mele ratate, de fiecare data cand imi pun deoparte banii de chirie sau imi intorc omleta pe partea celalalta in tigaie. Ma ingrozeste golul asta din noi peticit cu sani in prime-time si sex fara noima in toaletele din liceele noastre.

Suntem plictisiti. Le-am vazut pe toate, le-am incercat pe toate si titlurile fantasmagorice din ziare ne fac sa nu mai simtim vreo empatie la vesti despre vreun razboi sau vreo calamitate naturala. Vrem intotdeauna mai mult de la noi si asta ar fi de bine daca ar servi vreunui scop, altul decat goana asta constanta dupa nimic.

Da, inteleg ca nu suntem toti facuti din poezie. Sau nu constientizam toti asta.

Dar, as, Monser, mai fata, pune mana si te trezeste la realitatea. Spiritualitatea asta s-a dus dracului si acolo o sa te duci si tu cu ea. Ma rog, auzisem ca o sa fie interesanta compania si ca acolo ajung de fapt toti oamenii interesanti. Auzisem ca trebuie sa fie un loc in interiorul nostru, unde toate lucrurile au un inteles si ca trebuie doar sa mergem in jurul lumii pentru a-l descoperi.

Dar cine mai are timp de poezie? Cine mai are timp de incercat si altceva, cine mai are in jur oamenii potriviti si banii suficienti pentru a evada in lume si a lua ce-i mai bun de acolo? Cine se mai gandeste la asa ceva cand iar cresc taxele si politicienii nostri filmeaza in fiecare zi cate un porno politic in care se schimba partenerii constant, dar cei care raman goi si …. raniti suntem noi, cetatenii.

E un intuneric in noi si ne mananca centimentru cu centimetru, ora de ora. E o confuzie constanta si o goana dupa lucruri pe care nu le putem defini, dar trebuie sa le avem. Sapte pacate capitale, replici banale si nevoia constanta de a demonstra ceva tuturor. De fiecare data cand deschidem televizorul tindem sa uitam si mai mult cine suntem.

 

Mai sus e o pictura de Leonid Afremov, noua mea obsesie in materie de pictori contemporani (pot sa va mai recomand cativa magnifici, daca doriti). De fiecare data cand simt ca nu mai sunt lucruri frumoase in lumea asta ma holbez ceva timp la o pictura de-a lui. E culoare si dragoste acolo.