Adevarul despre minciuni (opinii)
Uneori ti-e permis sa incalci niste reguli. Uneori ti-e permis sa inchizi lumea de partea cealalta a usii tale si s-o lasi sa se zbata acolo, sa tipe la tine degeaba, in timp ce tu te intorci in tine, descoperind lucruri pe care le-ai tinut ascunse. Nu esti doar ce iti arata oglinda.
Uneori ti-e permis sa uiti ca dupa duminica vine luni si programul tau nu va mai depinde in totalitate in tine. Uneori ti-e permis sa nu fii profesionist, riguros, responsabil, sa-i multumesti pe toti. Pentru ca daca e ceva ce toti oamenii se asteapta de la ceilalti, asta e sa-i multumeasti. Sa le confirmi ca ei au dreptate, sa rezonezi cu orice idee expusa de ei, fie ca e buna sau proasta, fie ca e pe inima omului din fata lor.
Oamenii n-au nevoie de adevarul tau, au nevoie de confirmare.
Asa ca uneori ti-e permis sa-i ignori. Sa intorci spatele. Sa nu mai faci dintr-o majoritate religie si sa cauti alt fel de oameni cu alt fel de ambitii. Sa te gandesti de doua ori inainte deschizi gura o data. Sa nu adopti idei care ti se imping pe gat cum li se imping copiilor legume: nu mai esti copil.
Uneori ti-e permis sa gresesti. Sa nu-ti pese daca se rade pe seama ta. Uneori ti-e permis sa gresesti ca sa inveti toate lectiile importante pe propria piele, iar nu din povestile altora. Uneori ti-e permis sa razi de genialiatatea auto consacrata a tuturor figurilor de ceara din peisaj. Televizorul urla la tine in casa, dar telecomanda e la tine. Baietii rai stau dupa coltul blocului, dar ruta pe care mergi o alegi tu.
Uneori ti-e permis sa constientizezi ca ai dreptate. Ca nimeni nu s-a nascut invatat, dar esti la jumatatea drumului. Uneori ti-e permis sa arati cu degetul spre exagerari, degenerari, circuri. Sa nu faci parte din toate acestea. Sa fii destul de destept incat sa realizezi ca nu esti unicul destept si sunt oameni de la care poti invata. Sa fii destul de umil si deschis incat sa bati oamenii aceia pe umar si se le ceri niste sfaturi. Sa devii ucenicul, prietenul lor, sa inveti de la ei. Sa taci si sa asculti inainte sa deschizi gura.
Uneori ti-e permis sa traiesti intr-o poezie, iar nu intr-un film hollywoodian. Sau intr-unul comunist, letargic, inchistat. Ce n-a constientizat societatea romaneasca dupa 24 de ani este ca are dreptul de a alege. Uneori ti-e permis sa creezi lucruri pe care doar tu le intelegi. Asa ca ti-e permis sa nu citesti “carti la moda”, sa nu fi vazut reality-show-uri de care vorbeste toata strada, sa nu ai slujba pe care o asteptau de la tine matusile.
Uneori ti-e permis sa calci peste cadavrele fostelor iubiri, pentru una noua. Sa iei de la viata tot ce are mai frumos si sa faci tu tot posibilul sa-l oferi si altora. Sa fii tu tot ce este mai frumos, da, sa devii cea mai buna versiune a ta. Pentru ca e supra-aglomerata lumea de falsuri, ca un tren personal de vineri seara. Pentru ca e o lume plina de mazgalituri care se dau artisti, iar oamenii frumosi tac. Pentru ca se vorbeste mult si se face putin.
Asa incat atunci cand deschizi din nou usa catre lume si toti se imbulzesc sa-ti ceara ceva, sa fii tu un zid. In majoritatea cazurilor nu datorezi nimanui nimic, dar toti se intrec sa-ti ceara ceva. Dar cand deschizi usa si-i lasi pe toti inauntru fii sigur ca-i aranjezi in ordine. Ca nu dai mai mult decat aveai in minte, ca nu te dai pe tine, pentru ca nu ai altceva. Atunci cand deschizi usa din nou, fii sigur ca te cunosti pe tine, ca sa nu-ti spuna ei cine esti.
Uneori ti-e permis, pentru ca totul depinde de tine. Si asta e una dintre cele mai frumoase lectii.
Nu esti buricul pamantului si nu meriti nimic gratuit. Sa incepem cu asta.
Lucrez cu oameni tineri. Sunt toti frumosi. Toti au vise, ambitii, dorinta de a-si sigura cel mai frumos viitor posibil, de a face o schimbare atat in viata lor, cat si in istoria tarii din care vin. Si ii admir pentru asta.
Dar dincolo de oamenii astia frumosi, intalnesc si oameni care au abandonat lupta inca dinainte de a o incepe. Oameni incapabili sa se rupa de ideologia de ” nu se poate” de parca ar trai inca in epoca parintilor care stateau la rand la paine, iar nu in epoca online-ului, in care fiecare are sansa de a exprima exact cine poate sa fie.
M-am saturat de tineri cu aripile frante inca dinainte sa creasca. Si in majoritatea cazurilor nu de conditiile financiare precare – oh, cata determinare exista in aceia – ci de propria lene. Delasare. Sila de toti si toate. Sictirul asta constant si bolnavicios care-i face sa-si dea o importanta pe care nu o merita. Care-i face sa fie siguri de lucruri ca “Romania e de tot rasul” si “Noi n-avem nicio sansa”. dar mai ales, o mai ales atotprezentul “Pentru noi nu face nimeni nimic.”
Noua ce ni se da? Mana intinsa si mintea impaijenita de bautura pentru care au platit parintii, dar fara sa stie. Mana intinsa si gura mare, gata sa debiteze despre starea natiunii lucruri de care n-au habar, inconstienti de faptul ca acei covrigi de un leu de la un colt nu-i vor hrani destul si dupa facultate.
M-am saturat de tineri care n-ar pune osul la treaba, dar stiu exact care sunt hibele societatii. M-am saturat de tinerii care termina facultatea fara sa fi facut deloc voluntariat, fara sa fi fost intr-un singur internship, dar au pretentia sa-si gaseasca un job platit regeste, sa le dea tara de toate, sa-i tina in puf si sa le puna in brate serviciul viselor din 1001 nopti de studentie. Mi-e sila de inconstienta asta colectiva. Pentru ca atunci cand ti-ai trait studentia printre tineri care erau in stare sa nu doarma nopti intregi doar ca sa termine la timp proiectele de voluntariat pe care le aveau si care munceau pe branci fara sa se planga de nimic, nu prea poti sa mai intelegi inertia asta generala. Nu poti sa simpatizezi cu cei care se plang de o sesiune de examene, ca de sfarsitul lumii.
Am scris destule articole motivationale pentru tinerii frumosi in care cred. Acesta este un wake-up-call pentru cei care au pretentia ca altii sa le asigure bunastarea. Acesta este un articol pentru toate tigarile fumate in frustrarea de a trai in Romania. Tigari pentru care au platit parintii. Dar fara sa stie.
Acesta este un articol pentru toti cei fericiti sa pluteasca in vorbele mieroase ale prietenilor, care le spun ca “au potential”, dar nu fac nimic cu resursele acelea. Acesta este un articol pentru cei care au nesimtirea sa se planga de facultatea care o fac, refuzand sa se prezinte la seminarii si vorbind de profesori ca de servitorii lor neplatiti si stupizi.
Dar, mai ales, acesta este un articol pentru cei care au impresia ca in afara toate sperantele lor se vor materializa. Acesta este un articol pentru cei care, fara chiar sa fi incercat sa faca ceva in tara, au pretentia ca Europa sa-i astepte cu bratele deschise si sa-i sarute cald pe frunte. Acesta este un articol pentru cei care asteapta burse nemasurate (stim cu totii ca tinerii romani sunt destepti. N-am vazut insa foarte multi care chiar sa faca minunatii cu toate inteligenta aceea), job-uri in pozitii de top, bani, bani, bani de masa, de casa, de studiu, de mofturi.
Nimeni n-o sa-ti ofere nimic gratuit. Sau chiar mai rau, daca iti va oferi ceva gratuit, va avea grija sa te taxeze mult mai scump dupa aceea. Pentru ca depinde intotdeauna de munca ta. Poate sa te creada tot internetul ca esti frumos, destept, talentat si cu potential. In viata reala, asta nu valoreaza mai nimic. Cand vine vorba de a plati facturile si visele, toata inteligenta ta nu face, vorba aia, nici cat o ceapa degerata, daca nu e completata de munca.
Asa ca daca esti tanar, sanatos, ai doua maini si doua picioare functionale ar fi cazul sa te vindeci de mentalitatea asta bolnava. Nu vezi ca timpul nu mai are rabdare, ca toate se intampla in minutele pe care tu le piezi plangandu-te, innecandu-te in mocirla anturajelor suparate pe viata din instinct? Nu vezi ca toata vorbaria, toate lamentarile, toate poticnirile astea se vor intoarce intr-o zi sa te loveasca fix in fata, in timp ce vei privi de jos la cei care muncesc pentru visele lor?
Noua nu ni se da nimic. Noi luptam pentru drepturile noastre, indiferent de cate piedici ar exista in tara asta. Si nu ne oprim pana reusim.
Oamenii iti vor spune “NU!” Oamenii iti vor spune un noian de lucruri in care nici ei nu cred, te vor asalta cu furii si frustrari care n-au nicio legatura cu tine.
Oamenii iti vor spune ca nu se poate. Ca vezi, draga Doamne, lor nu le-a iesit, si-atunci clar tu esti croit dupa acelasi calapod si o sa dai si tu chix. Oamenii iti vor indruga vrute si nevrute de fiecare data cand le vei povesti ca ai un vis, ca ai un plan. Vor intarata sprancenele si iti vor manji sperantele cu tot felul de cuvinte ca “prostii”,”baliverne” si alte marafeturi menite sa-ti arate tie, ca ei sunt cei atotstiutori, iar tu cel nebun. Dar cand privesti cu atentie, spune-mi: atotstiinta aceea i-a ajutat cu ceva?
Oamenii iti vor spune ca ceea ce vrei tu sa faci “nu tine de foame.” De parca tot ce ar conta este sa ne umplem burtile, nu mintile.
Oamenii se vor comporta urat de tot de fiecare data cand vii cu ceva diferit. Ei, cei care se plang necontenit “ca nu schimba nimeni nimic” si “e nevoie de cineva care sa vina cu idei noi” iti vor tranti usa in nas de fiecare data cand le propui lucruri pe care se bateau cu pumnul in piept ca le asteapta. Ei vor fi cei care te vor ataca de fiecare data cand vei indrazni sa vii cu o teorie care nu intra in standardele lucrurilor cu care sunt deja obisnuiti si pe care le blameaza. Ei vor fi cei care vor descoperi ca au rezerve inepuizabile de ura si injurii ,de fiecare data cand vei incerca sa le dai exact lucrul pe care l-au cerut. Asa ca poate nu e bine sa crezi nici laudele, nici insultele celorlalti, deopotriva.
E vorba despre ce fac ceilalti, nu despre ce zic.
Si-apoi oamenii nu prea stiu exact ce vor, stiu doar ca trebuie sa aiba dreptate. Si majoritatea celor care blameaza sunt la fel ca o adolescenta emotionala care isi schimba parerea dupa cum bate vantul si dupa cat de frumos i-a zambit cineva in tramvai. De ce ar avea ei atunci autoritatea sa imparta binele si raul si sa-ti spuna ca esti de partea care nu trebuie?
Oamenii iti vor face zile amare si te vor servi cu nopti nedormite, pareri contradictorii si multe baliverne. Se vor grupa in turme gata sa muste, sa demonstreze lucruri pe care nu le-au analizat cu atentie si despre care abia au habar si vor ataca cu un fanatism salbatic, nedemn, incontrolabil. Se vor transforma in animale, chiar daca ceea ce vrei sa faci tu e spre binele lor. Orice societate are bolile ei, iar tu ai rareori vaccinul.
Dar e ideea ta, sunt anii tai. Sunt resursele tale, curajul pe care n-o sa-l mai ai niciodata. Sunt anii astia ai tai, mai valorosi decat toate bratarile de aur pe care ti le flutura pe sub nas si toate lucrurile pe care le pun ei pe masa cand se intalnesc sa se planga de starea de natiunii si cat de cacao sunt lucrurile. Mai valoroase decat masinile pentru care, dupa atatia ani, tot platesc rate, si apartamentele pentru care vor plati credite o viata intreaga, dar care ii fac sa se simta “realizati”.
Oamenii pot sa-ti spuna sa nu ai incredere usor, sa analizezi lucrurile de doua ori, sa muncesti pentru visele tale. De regula, oamenii acestia sunt parintii, sunt cei care nu-si doresc decat sa devii cea mai buna versiune a ta. Restul iti vor impuia capul cu esecurile propriilor copii. Cu zvonuri pe care nu le-a verificat nimeni, dar “pe care le stiu ei sigur” ca le-a zis Gicutu’ de la 2 care “stie precis de la Nelu’de la 6″. Haideti, domnilor, sa fim seriosi daca tot vorbim de viitorul meu!
Si-atunci tu de ce i-ai crede? De ce ai pleca urechea la marturiile lor ursuze si false? De ce te-ai impiedica de refrenurile obosite care vorbesc de neputinta si milogire, in loc sa cauti oamenii care au reusit si sa le urmezi exemplul? De ce te-ai cobori la nivelul celor care n-au stiut decat sa dea sfaturi, dar nu s-au ridicat niciodata pe ei insisi prin sfaturile alea? De ce te-ai cobori la nivelul celor care n-au stiut decat sa faca bani, dar n-au invatat niciodata cum sa-i cheltuie ca sa fie fericiti si acum colcaie intr-un noroi al absurdului si al kitsch-ului?
Ai o minte brici si doua maine care-s capabile de mai mult decat iti vine sa crezi. Asta e tot ce trebuie sa stii.
Sursa foto: pinterest.com
La incheietura mainii stangi, sub bratara ceasului care numara timpul irosit, se adaposteste zbuciumul unor alte vieti. Acolo, sub maneca roasa de la suprafata biroului, sub pielea subtire in care s-au strecurat ace de seringi si creme de corp, traiesc o alta existenta, nume uitate. Nume care starnesc, din timp in timp, romante de moment in amintirea unor povesti traite ca in romane. Nume care s-au zbatut in inima, s-au rostogolit pe buze si au fost arcuite pe limba intr-un timp care pare deja ca apartin altcuiva.
Dar fantomele n-au niciodata liniste.
Undeva, intre cina si rugaciunea inainte de culcare este o melodie, un brand de tigari, un tic verbal, un miros de parfum care te transporta intr-un timp care nu se va mai intoarce niciodata, dar traieste inca in fiecare zi. Undeva, intre rasetele prietenilor, telefoanele interminabile, un oras nou descoperit si o melodie care nu-ti mai iese din cap se strecoara o tacere care se intinde peste umbra ta de pe trotuar, dormitorul cu usa intredeschisa, patul nefacut, parul desfacut. Care te acopera.
Exista o data care nu e trecuta niciodata in calendar, dar e imposibil de sters din minte. Exista, pentru fiecare, o fraza, o inflexiune a vocii, o intindere a bratului, o senzatie de frig a umarului provocate de fantoma cuiva care inca traieste. Exista o tristete constanta, o senzatie acuta de lipsa, o serie de minciuni rostite fara motiv, un tremur al mainilor, un fior rece pe sira spinarii si un pahar de vin in plus care ne amintesc de o viata traita in interiorul acesteia, dar care s-a simtit altfel.
E intuneric.
Fantomele se ascund intotdeauna in coltul de suflet pe care-l feresti de toata lumea. Acolo unde macini dorinte, frustrari, neimpliniri, exaltari si cam toate lucrurile de care nu vorbesti limpede la lumina zilei.
Fantomele le stiu pe toate insa.
Poti juca cel mai bun rol posibil, poti sa zambesti cat de larg vrei, sa te dedai dansului si Carpe Diem-ului, dar te vor gasi intotdeauna. Fantomele nu te alearga, aceia sunt cainii de pe strada ta de care te feresti cand te intorci seara acasa cu gandurile tale pe umeri. Fantomele stiu intotdeauna unde sa te gaseasca, te prind de mana, se intind peste trupul tau neputincios si iti soptesc lucruri care te fac sa cred ca ti-ai pierdut mintile. Fantomele te urmeaza oriunde te duci, stau pe umerii tai indiferent de cine te strange in brate si se invalmasesc in cuvintele tale, oricui le-ai rosti.
Exista un fragment de carte, un vers de poezie, o strofa dintr-un cantec sau o arcuire a buzelor a unui prieten care iti inmoaie de fiecare data genunchii. Care au puterea sa te rupa din timpul si spatiul in care esti si sa te arunce inapoi, in groapa cu lei a amintirilor de care nu vei putea fugi niciodata. Care se lipesc de sufletul tau si devin parte din tine si descoperi ca, de fapt, nu incerci sa fugi de fantome ci dansezi cu ele. Esti acolo, un pas inainte, un pas inapoi, mana ta intr-a lor, invartindu-va pe ringul vietii pe melodia cuvintelor care s-au spus demult. Sunt toate acolo: furtuna, rasul, extazul, caderea, strigatul.
Fantomele traiesc intre coastele tale insetate de atingere, pe umerii grei si pe buzele uscate. Sa-ti aminteasca ca undeva, candva, pe o strada normala, intr-o zi obisnuita, ai trait o alta viata in interiorul acesteia. Sa-ti aduca aminte ca ai mers peste granita si ai cazut in groapa cu lei a cuvintelor de care nu vei vindeca niciodata cu adevarat. Zeii si monstri de care ne povesteau parintii in copilarie au invatat, intre timp, sa traiasca in interiorul nostru. Fantomele le-am creat noi pe parcurs, din incapacitatea de a ne desprinde de cei care ne-au inrosit obrajii, ne-au agitat spiritele si ne-au schimbat credintele.
Si lor trebuie sa le fim recunoscatori chiar si atunci cand par sa preia controlul. Lor pentru ca ne-au invatat lucruri pe care nu trebuia sa le stim, pentru ca ne-au iluminat pana intr-atat incat sa descoperim ca existentei noastre i se cuvin unele trairi care o fac sa merite. Lor pentru ca e foarte posibil ca fantomele sa fie cele care ne-au daruit o noua viata.
Si intr-o zi, fara sa vrem, fara sa ne gandim, fara sa prevedem… vom ajunge si noi fantome pentru cineva.
Ai idee cat de tare am incercat? Cat de tare incearca fiecare dintre noi?
Am incercat sa gasesc cuvintele potrivite, pentru ca, pentru mine, nu-s niciodata doar cuvinte. Si tu stateai acolo, neincrezator, ascultand si nelasand pe nimeni sa vada ce se petrece inauntru. Ziduri inalte, care te tineau prizonier inauntru lasandu-te vulnerabil fata de tine insuti. Si eu, eu am incercat sa fiu prietenul, sa fiu sprijinul, sa fiu salvarea. Da, credeam ca-mi sta in putere sa insist si sa ma lovesc de zidurile alea inalte, sa fiu eu cea careia ii e ingaduit nu doar sa priveasca inauntru, ci sa si vindece. Am refuzat vehement sa fiu doctor, dar poate totusi ti-as fi operat sufletul.
Vezi tu, iti stiu demonii. Stiu ce i-a cauzat. As fi vrut sa inteleg si daca sunt eu cea care ar putea sa-i trateze. Vezi tu, pentru mult timp mi s-a parut ca traiam pentru asta; pentru a descoperi cazuri ce ne macina pe toti si a nu da inapoi. Pentru a fi cea care face un pas in plus pana ajunge din urma pe cel care a fugit de el insusi. Cea care nu se sperie de povesti de viata de groaza, de traume la vedere, de actiuni necugetate, de supradoze de probleme si excese de cuvinte aruncate fara judecata. Un fel de Superwoman pentru cei pierduti.
Eu voiam sa fiu cea care salveaza. Un prieten care si-a pierdut increderea in fortele proprii si mintea in bratele unei femei nepotrivite. Un amic care si-a pierdut increderea in umanitate. Un iubit care cauta intotdeauna ceva ce nu stie cum sa gaseasca. Eu trebuia sa fiu aceea care ii indruma, cea care asculta, cea care ramane acolo pana la sfarsit, despartind binele de rau, vindecand. Doar ca binele si raul sunt partea din acelasi sange care se zbuciuma in venele persoanelor la care tii. Doar ca oricata dragoste i-ai purta cuiva nu il iubesti destul pana nu-i iubesti si raul. Boala. Si uneori, in loc sa o salvezi tu de acel rau, ajungi sa-l lasi sa te inghita.
Femeile sunt mai usor de salvat. Ele plang si se manifesta si planuiesc razbunari care iti ingheata sangele in vine. Ele zic clar ce au pe suflet si mananca prea multe porcarii si fumeaza prea multe tigari, dau prea multe mesaje si se agita la telefon in doua limbi si doua sute de tonalitati. Ele te lasa sa vezi – chiar si atunci cand nu spun nimic – ce le doare, ce rele au savarsit si pana unde ar merge din cauza dramelor trecute sau promisiunilor viitoare. Stii, dintr-o cicatrice pe mana, dintr-o vanataie pe gat, sau niste cearcane evidente, unde au fost noaptea trecuta si ce planuiesc pentru urmatoare. Te lasa sa le iei in brate, iti raspund la telefon, te lasa sa te strecori la ele in dormitor, la ele in suflet si-si lasa capul in poala ta, cu orgoliul sugrumat de nevoie, si-ti arata calea spre lucrul care le-ar putea salva de ele insele.
Nu si ei. Ei poarta in oricare zi, o data cu parfumul si amintirea numelui care i-a facut sa-si promita ca nu mai vor o alta relatie, ca nu mai au incredere in nimeni. Cum poate cineva sa traiasca asa? Ei iti spun clar ca n-au nevoie de tine si ca poti foarte bine sa ramai peste noapte, dar n-o sa afli nimic. Si atunci cand vorbesc nu cauta nimic. Si atunci cand te saruta vor momentul si nu afectiunea. Ei o sa-ti dea clar de inteles ce i-a marcat in copilarie, dar n-o sa recunoasca vreodata ca intr-adevar n-au trecut peste. Ei n-o sa planga niciodata, fierea macina pe dinauntru, o data cu refuzul de a admite ca sunt doar oameni. Ei au alcoolul, rasetele, muzica tare, fustele scurte si fetele cu zambete sirete. Ei stau inchisi inauntrul gecilor de piele, a cafelelor negre si a lipsei de cuvinte. Si-ti spun clar si raspicat ca asta e starea in care sunt si ar fi bine sa te conformezi. Si apoi, cand i-ai lasat cu demonii in care ai scormonit, vor refuza sa se gandeasca la felul cum cuvintele tale s-au plimbat demult si pe buzele lor si vor inghiti un pahar de whisky sau un serial de mana a doua.
Inveti, in timp, ca nu poti salva pe nimeni care nu vrea sa fie salvat. Inveti ca nu poti salva pe nimeni atata timp cat nu incearca singur sa se ridice de jos dupa un knock-out existential. Inveti ca poti sa te straduiesti din nou si din nou, sa scrii pagini intregi, sa suni incontinuu, sa tii un chip in palme si sa ai cele mai bune de intentii din lume, iar acestea sa nu valoreze nimic. Inveti ca mainile tale mici sunt neputincioase atunci cand omul din fata ta cade liber, aluneca printre degetele tale intr-o groapa adanca si se loveste groaznic de pereti la fiecare pas. Inveti ca poti sa fii dispus sa oferi totul si sa descoperi ca tot n-ai destul pentru a salva pe cei care sunt mai departe cu fiecare respiratie.
Iar tu te framanti in inauntrul tau si te intrebi ce e in neregula cu tine si unde ai gresit si cum poti gasi solutia magica. Dar nu e nicio solutie magica. Nu conteaza cat de aproape de distrugere sunt, oamenii nu pot fi salvati de altcineva. Tot ce poti sa faci, atunci cand dorinta de a se salva porneste de a le ei insisi, este sa fii martorul la care privesc atunci cand nu au incredere ca le va reusi si urmatorul pas.
Ceea ce nu inteleg oamenii care cad e ca fiecare dintre noi a fost la un moment dat fix in acelasi loc din asfaltul peste care au calcat toti ceilalti, doar ca am indraznit sa ne ridicam. Ceea ce nu inteleg e ca rusinea si frica nu tin loc de prieteni si ca intotdeauna e un piept de om drag sau o pereche de buze de care te poti rezema.
Dar tu nu poti salva pe nimeni. Si nimeni nu te poate salva pe tine.
In linistea dormitorului meu e furtuna.
Niciodata n-o sa ai mai mult timp pentru tine ca acum, intelegi ce vreau sa zic? Niciodata n-o sa mai ai sansa de a face ce vrei cu timpul tau, de a ti-l planifica cu atata egoism incat singura persoana pe care sa o faci fericita esti tu. Astia sunt anii in care timpul are gust de adrenalina, lucrurile se schimba sub ochii tai, deciziile sunt in palmele tale.
“Dar n-am timp de nimic!” mi-a zis intr-o doara, dupa ce mi-a povestit pe indelete ultimele episoade din vreo cinci seriale preferate. Dupa care m-a lasat sa astept vreo douazeci de minute in timp ce vorbea la telefon. Dupa care s-a mirat ca mai citesc cu un “nu stiu cand ai tu timp, fata, sa vezi atatea filme si sa mai citesti si carti!” Si eu mi-am imaginat cum va fi in zece ani cu doi copii dupa ea, un sot si un job 9-7 la care sa se prezinte zilnic. Cum va fi timpul ei atunci, daca nu se descurca cu anii de master?
M-am saturat de oamenii care nu “au timp” sa se faca fericiti. Care nu-s in stare sa-si dedice o ora pe zi pentru un lucru care-i face mai impacati cu ei insisi. De fapt oamenii care nu si-au luat timp sa afle care e acel lucru. E obositor sa auzi din nou si din nou ca oamenii nu au timp de nimic, doar pentru ca isi umplu timpul cu nimic.
Majoritatea dintre noi aveam slujbe, facultate, obligatii. Da, toti ajungem acasa obositi, flamanzi, deziluzionati. Avem zile rele: genul de zile in care ne ascundem in dormitor si nu vrem sa vedem pe nimeni si nu socializam decat cu berea din frigider. Avem probleme aparute pe neasteptate, de la bunici bolnave la scrisori intarziate si vanzatori nepoliticosi. Nu esti tu un caz special de om asaltat de zeci de mii de activitati pe care nu le mai interprinde nimeni altcineva.
Nu, nu esti.
Daca nu ai timp sa faci zilnic ceva pentru sufletul tau, atunci te vei simti sarac, oricat de multi bani ai castiga. Daca nu te implici zilnic intr-o activitate care te creste, partea ta cea mai vie se va ofili si va muri ca o planta neingrijita. Iti vei pierde tot ceea ce te face tu: hobby-urile, tabieturile, oamenii pe care i-ai strans in jur.
Daca nu ai timp sa te dedici unei actiuni care te face fericit, zi-mi atunci cand mai ai timp sa iubesti? Sa suni un prieten cu care n-ai mai vorbit de mult, sa te gandesti la sensul vietii, sa faci munca de voluntar care va schimba lumea in bine, pe care o planuiai in liceu?
Daca nu ai timp sa-ti implinesti macar un singur vis, atunci pentru ce traiesti timpul pe care il ai? Scopul tau nu este sa obtii un salariu, ci sa folosesti salariul acela ca sa-ti faci viata mai frumoasa. Scopul tau nu este sa ai zece pe linie, ci sa folosesti toate cunostintele acelea.
Da, inteleg ca sunt zile in care nu ai chef de nimc altceva decat sa lancezesti in pat. Dar nu te-ai simti mai bine daca ai lancezi citind 30 de pagini dintr-o carte care are puterea sa-ti schimbe starea de spirit? Daca ai suna pe Skype un prieten dintr-o tara straina? Daca ti-ai face un vin fiert cu scortisoara pe care sa-l bei in timp ce citesti stirile?
Gandeste-te la oamenii pe care ii admiri (in caz ca ai avut timp sa gasesti niste oameni pe care sa-i admiri). Crezi ca ei si-au implinit visurile trantindu-se in fotoliu dupa program si urmarind in fiecare seara seriale pana la ora de culcare? Crezi ca ei s-au plans constant de lipsa de timp, sau au profitat de fiecare minut liber pentru a construi persoanele care sunt acum? Crezi ca lor le-a fost usor, ca ei n-au fost niciodata obositi, ca ei n-au suferit niciodata de lipsa de motivare, oboseala acuta sau stres?
Nu esti singurul care are doar 24 de ore pe zi pentru a-si transforma viata in tot ceea ce-si doreste. Foloseste-le cu intelepciune si fa-ti viata frumoasa! Pentru ca depinde numai de tine.
Tatal tau stie probabil sa faca cea mai buna friptura. Si mama ta stie cum sa aranjeze masa mai bine decat oricine. Matusa ta cunoaste toti oamenii pe care trebuie si ai o verisoara care e mandria familiei pentru ca e plecata in America.
Pana la anii tai, aproape tot ce stii ai invatat in familie. Sigur, ti-ai dorit teribil de cateva ori in liceu sa fugi de acasa, sau poate ai pus piciorul intr-o tabara in care a trebuit sa te descurci aproape pe cont propriu. Poate ai fost la facultate si ai invatat de unul singur sa tratezi o mahmureala sau sa gatesti cartofi prajiti. Poate chiar ai absolvit si ti-ai luat un job unde ai invatat cate ceva despre 9-5 . Poate ai mai citit si niste carti, ai cunoscut niste oameni mai destepti ca tine (daca ai fost destul de istet sa admiti asta), poate ai fost in niste locuri in care nimeni din familie n-a stiut ca ai ajuns.
Dar sunt o multime de lucruri pe care nimeni nu ti-a spus ca va trebui sa le inveti pe cont propriu. Ca data aceea cand a trebuit sa decizi daca pastrezi prietenia cu cineva care te-a plasat intotdeauna pe locul doi. De ce nu se invata si asta la scoala, alaturi de matematica si chimie? Ar trebui sa fie o lectie speciala dedicata vietii de dupa ora 5 si tuturor lucrurile care nu se intampla conform planului. Sa fi avut tema pentru acasa “Numiti patru feluri in care se poate repara o relatie de prietenie stricata de o a treia persoana.”
Sau cand a trebuit sa alegi o cariera in viata. Wow, serios, chiar te-au pus sa alegi la 19 ani? De unde sa stii tu exact la 19 ani ce vei dori sa faci pentru toata viata? Ai trait mult prea putin ca sa te decizi daca vrei sa studiezi Finante Banci sau sa ai propriul show TV. Ai vazut prea putin din lume ca sa stii daca vrei sa dai la Relatii Internationale sau iti doresti sa construiesti masini. Recent, am cunoscut o fata frumoasa de 18 ani care nu se putea hotari daca vrea sa fie model sau afacerist.Si n-am stiut ce sa-i spun, in afara de faptul ca ar fi bine sa incerce varianta Wonder Woman si sa le faca pe amandoua.
Iti amintesti cand te-ai indragostit si n-a stiut nimeni sa-ti spuna cum sa te vindeci? Nu s-a inventat nicaieri un manual de vindecare a durerilor sentimentale, a uitarii parfumului unic al pielii, in locul de pe gat unde pulseaza sangele cel mai tare, sau la incheietura mainii care si-a facut casa in jurul taliei tale. Iti amintesti cand ai umblat de aiurea prin oras, cu muzica aceea total depresiva in casti, sau in masina si nu se afla nimeni in jur sa-ti dea raspunsurile pe care le cautai in orice om pe care-l intalneai? Si lectiile pe care le-ai invatat pe cont propriu si le-ai urat cu patos, oricat iti spuneau ceilalti ca fac parte din procesul de crestere? Tu ai 1.75, ai crescut destul, atunci ti-ai dorit doar sa nu mai simti nimic.
Nu te-a invatat nimeni ca, pe langa tava incinsa unde iti gatea mama prajiturile, si dragostea arde destul de bine.
Ai invatat de la ceilalti cum se asorteaza o rochie sau ce sosete merg la pantofii barbatesti, eleganti. Cum se face un nod de cravata si cam cat lasi bacsis chelnerului. Ce sa spui cand te trage politistul pe dreapta si de unde cumperi cea mai buna mancare ieftina. Cum sa te comporti cu batranii si cum sa-ti faci bugetul pentru o saptamana. Cum sa sortezi lucrurile pentru masina de spalat sau sa schimbi un bec. Ai invatat sa gatesti, sa te feresti de escroci si sa spui “Buna Ziua!”si “Multumesc!”
Si apoi ai fost aruncat in lume si a trebuit sa iei totul de la capat si sa te intrebi daca intr-adevar ai stiut ceva vreodata.
Suntem toti pe cont propriu. Si abia aici incepe partea frumoasa. 
Sursa foto: 500px.com
N-o sa fii niciodata perfect. Reflexia ta nu se aseaza sub nicio forma pe forma manechinului dinauntru. Cred ca esti prea scund. Cred ca mainile tale se impiedica una de cealalata, iar picioarele sunt mici si intepenite. Cred ca pari inecat in geaca aceea si ca mainile n-o sa prinda niciodata un sold de femeie ca cele din reclamele Chanel.
Cred ca talia ta nu exista, femeie! Te-ai uitat azi in oglinda, inainte sa iesi din casa? N-ai vazut ca genele tale nici nu se observa de sub ochii aceia mici si ca buzele tale s-au uscat de atata asteptare? N-ai fost si tu in stare sa incalti o pereche de tocuri. Nu stii cum sa legi esarfa aia, ai gatul prea scurt, buzele prea marunte, ochii stersi.
In tocurile rosii ale femeii care a trecut astazi pe langa mine mirosind a parfum de pe partea cealalta a trecerii de pe pietoni, erau inchise toate reprosurile de mai sus. Pe care nu e nevoie sa ni le spuna ceilalti pentru le macinam noi in capul nostru, tocand rand cu rand tot ce avem mai unic, tot ce ne face ceea ce suntem.
Dar cel mai frumos lucru din lume e umarul tau. Umarul tau de barbat care isi arunca pe jos camasa dupa o zi groaznica. Umarul tau care cara cutiile de bere la gratare. Umarul tau in care s-au infipt unghiile altor femei. Umarul tau rotund si ciudat unde mi s-au infipt mie ochii in timp ce nu stiai ce sa-mi spui. Cred ca acolo sta toata perfectiunea trupului tau.
Cred ca ar trebui sa fii mult mai constient de umarul acela. Cred ca ar trebui sa uiti o vreme de costumul si camasa care par sa fi fost concepute tocmai pentru a accentua genul de barbat care nu esti. Cred ca ar trebui sa nu te masori in pectorali, forme geometrice pe abdomen si culoarea ochilor. Cui ii pasa ce culoare au ochii cuiva atunci cand acestia reusesc sa te faca sa vrei sa-i inchizi pe ai tai, pentru ca nu crezi ca poti face fata la atata emotie bruta? Zi-mi si mie, ce femeie isi doreste sa doarma in costumul unui barbat, iar nu in tricoul lui? Ce-ti pasa tie in cate kilograme si centimetri te masoara ceilalti? Ai o lume intreaga inauntru, inchisa in zabrelele unor standarde pe care nici tu nu le intelegi. Aceeaa e lumea pe care vreau s-o vad, iar nu umbra bratelor tale puternice, dar goale.
Dar cel mai frumos lucru din lume e umarul tau. Umarul tau de femeie pe care o doare spatele de la orele in care a stat aplecata asupra monitorului si care isi lasa gatul pe spate acum, cerand macar putina alinare. Care e singura intr-o camera goala si isi imbratiseaza umerii marunti. Care isi trage sub ea picioarele marunte, curba ascutita a genunchiului, linia iregulara a coapsei, alunita de pe sold. Care apoi va sta minute intregi in fata oglinzii mult prea mari gandindu-se la toate lucrurile care sunt in neregula. Gandindu-se la cei cativa centimetri in plus (in plus fata de ce, ma rog, minte chinuita?) din jurul taliei unde apasa degetele – judecatori, gandindu-se la necorespondenta sanilor care ar trebui sa umple sutienul de matase din magazinul 14, unde n-aveau marimea ei.
Oamenii nu vin, ca hainele, in marimi universale.
Si am urat sa vad felul in care ne taiem degele si calcaiele ca sa intram in povestile altora. Spectacolul asta grotesesc mi se aseaza in fata de cel putin doua ori pe zi, in spatiul dintre geaca murdara a omului fara casa din gara si ochii tanjind ai fetei de saisprezece ani care se viseaza in paltonul sclipitor al femeii de treizeci, din fata ei. Arata-mi umarul tau stang si lasa-ma sa-ti spun cat de frumos esti. Vorbeste-mi in cuvinte calme, ca cele care rasuna in capul tau atunci cand iti vine sa zambesti si nu stii de ce. Depasirea spatiului dintre noi depinde de cat de bine ma potrivesc intre bratele tale, iar nu de culoarea camasii pe care o porti.
Ca sa cuceresti ziua pe care o traiesti nu trebuie sa te comporti ca un candidat la presedintia Statelor Unite. Nu trebuie sa porti S si sa ti se sfarme sufletul atunci cand vezi ca nu poti sa inchizi fermoarul. Tu nu esti fotomodelul malnutrit si Photoshopat din posterul din fata ta. Acela nu exista decat in fanteziile noastre bolnave, gata sa ne deformam trupurile pentru a ne incadra in niste standarde care nu exista.
Nu trebuie sa fii fata de la masa vecina din cafenea. Picioarele ei par interminabile, dar nu stii niciodata drumul greu pe care l-a avut de parcurs. Nu stii de cate ori a simtit ca se sufoca inima din spatele sanilor acela, aparent, acceptabili din punct de vedere social.
Arata-mi ceva ce ai numai tu. Fie ca e cicatricea de pe cotul stang, alunita de la baza gatului sau un semn din nastere pe soldul tau. Tu esti toate lucrurile care nu se incadreaza in nicio categorie, de ce ai vrea sa pasesti inauntru, in lumea celor in care fiecare pare croit dupa acelasi calapod.
Arata-mi umarul tau gol pe care s-au asezat mana mamei tale si buzele omului care te-a iubit. Te vreau exact asa cum esti.
Inteleg. Inteleg cum se simte un profesor cand copilul ia 5 pentru proasta purtare iar parintii vin la scoala si ii fac lui scandal, in loc sa-si educe odrasla. Stiu cum trebuie sa simta intr-o clasa de adolescenti unde el preda, iar in acelasi tmp elevii vorbesc la telefon sau fac glume proaste. Imi imaginez cat de degradant trebuie sa fie ca o mana de pusti care habar n-au cei cu ei sa-ti se vorbeasca ca ultimului om.
Inteleg cum e sa fii un om intr-o pozitie care cere respect si sa ai un salariu mizer de care ti-e rusine sa vorbesti. Inteleg cum e sa ti se acorde atat de putina importanta in tara asta, unde semnificatia unei bune educatii pare uitata.
Dar tu ai ales sa fii profesor. Asa ca nu te astepta sa fii respectat doar datorita numelui profesiei, demonstreaza ca-ti faci bine meseria.
Am locuit intr-un camin de studenti, studente de fapt, la Litere. Am avut sansa sa discut cu multi dintre ei, sa le vad ambitiile, mentalitatile, disponibilitatea pentru viitoarea meserie de profesor. Si raspunsul la intrebarea ” De ce vrei sa te faci profesor?” suna cam de fiecare data la fel ” Ah, pai e un job destul de confortabil… si ma gandesc ca o sa fac niste bani din meditatii, o sa fie bine.” Asta in cazul in care nu-mi spuneau ca “Asa mi-au zis parintii ca e bine.”
Si acela a fost momentul in care m-am gandit serios sa-mi educ viitori copii acasa.
Mi-e teama de noua generatie de profesori. Care par incapabili sa inteleaga cu ce se mananca meseria asta si n-au mai pus demult mana pe o carte in afara programei, nu au habar de un site destept de interne. Pentru care psihologia infantila e doar o expresie ciudata.
Si putin si mai teama de vechea generatie. Recent, o invatatoare a ajuns la stiri, dupa ce a fost inregistrata comportandu-se cu elevii de parca ar fi fost animale la circ. O profesoara premiata si vadit apreciata pentru rezultatele ei extraordinare. Rezultate obtinute, s-a dovedit mai apoi, prin tipete la o mana de copii pana in zece ani.
Inteleg de unde vine gandirea ca daca tratezi copilul ca ultimul ratat, atunci se va ambitiona sa-ti demonstreze contrariul. ”Daca ala a putut de ce nu poti si tu”, tipul acesta de mentalitate. Mentalitate bolnava conform caruia asa iti calesti copilul si il inveti sa fie puternic. Atat de puternic incat ajunsese rata de sinucideri de la noi mai mare ca niciodata. Atat de puternic incat exista mari sanse sa fie frustrat si temator toata viata, sa simta intotdeauna ca nu-i destul de bun, ca-i lipseste ceva intr-o societate deja standardizata pana la limita suportabilului. Dar ce mai conteaza, hai sa fim noi adulti destepti si sa experimentam putin pe psihologia copilului asta. Poate scoatem de-o diploma de merit si o recunoastere care sa ne permita noua sa zicem parintelui care vine sa intrebe de ce copilul lui de 8 ani plange cand isi face temele ca “e copil prost, doamna!”
Cum sa ai respect pentru profesorii astia care desfiinteaza pentru totdeauna increderea in sine a unui adolescent? Care tipa si injura ca fermierul in grajdul cu animale batrane?
Am avut o profesoara de genul celei dn reportaj. Care injura la orice exasperare, ne trantea caietele pe jos si credea ca ea merita respectul suprem pentru ca se afla in sala de clasa. De parca eram toti niste inadaptati social, iar profesoara in sine un erou al timpurilor moderne pedepsita fara vina sa predea unor trogloditi care nu stiau cum sa-i raspunda. Imi aduc aminte rusinea si teama de pe chipurile colegilor. De disperarea care ne cuprindea cand stiam ca trebuiau sa inceapa orele ei. Si da, si dumneai avea rezultate pentru ca eram o seama de copii destepti. Si culmea! stia ce sa predea si cum, dar se incapatana teribil sa-si faca mendrele care ne tineau pe noi ingroziti la orele ei. Si dupa sa se laude cu cat de multe a facut ea pentru noi.
Asa ca stiu ce inseamna un astfel de profesor. Asa ca ma intelegeti de ce sunt extraordinar de descurajata de profesorii ce vor veni.
De dragul blogului acesta va rog eu spuneti-i unui student la Litere, care vrea sa devina profesor, sa aiba bunavointa sa vizioneze macar Dead Poets Society si Detachment, am incredere ca sunt si oameni faini care vor sa exceleze in meseria asta, fara a fi nevoiti sa urle ca niste dinozauri care au uitat sa fie pe cale de disparitie. Am incredere – vreau sa cred cel putin – ca exista oameni cu darul predarii in sange. Care ar putea sa ia bine aminte de la una dintre cele mai bune argumentari (serios, priviti filmuletul, e genial!) pentru lectura, din cate am tot auzit in ultima perioada.
Chiar nu reusim sa ne smulgem din sistemul de educatie comunist? Chiar nu reusim sa intelegem ca nu poti folosi metodele bunicii pe o generatie de copii care acces la tehnologie de ultimul varf si e mult mai dezvoltata decat cea trecuta? Chiar trebuie sa ne facem copii sa le fie sila de ei insisi ca sa-i invatam ceva? Nu e doar vina copiilor ca nu se pot concentra la o tabla neagra cand sunt asaltati de informatie la fiecare colt de strada. Dar e de datoria ta, ca profesor, SA INCERCI sa le oferi cea mai buna educatie posbila.
Sa-ti PESE de ei, nu sa-i injuri! Sa incerci sa le intelegi nevoile, nu sa presupui din start ca sunt niste salbatici doar pentru ca le vine greu sa invete informatii de care nu vor avea niciodata nevoie. Sa incetezi sa le mai atribui nume degradante pentru ca pana la urma au maxim 18 ani, habar n-au despre ce e viata ta si tu ti-ai luat angajamentul sa-i inveti.
In final, tin doar sa multumesc unor persoane deosebite care mi-au demonstrat ca se poate sa fii si extraordinar. MULTUMESC doamnelor profesoare Mertic Daniela si Morosanu Cristina pentru ca au pus suflet. Si daca astazi scriu blogul asta e in mare parte si datorita lor.
Cu respect, doamnelor profesoare!
Cred in senzualitate ca o arta a trupului uman. Daca as fi fotograf, as fotografia nuduri. Trupuri de femei si barbati in gratia lor zilnica, in ochii lor limpezi care se intind peste goliciunea trupului si ii fac mai frumosi decat oricand. Trupuri de femei frumoase, abia majore, la fel de minunate ca promisiunea unei vieti mai bune. Femei plinute zambind din toata inima. Femei de 40 de ani, traind experienta in flash-ul aparatului de fotografiat, cu fiecare rid din coltul ochiului spunand o alta poveste. Imi place o femeie cu o poveste.
As fotografia barbati ca cei din reclamele la lenjerie intima. Cei care arata divin si cei dupa care transpira adolescentele care se uita la prietenii lor si scriu randuri prin care vor sa se inteleaga ca stiu totul despre iubire. Cei care pleaca capul atunci cand o fata draguta le arunca o privire in statia de autobuz. I-as fotografia dezbracati, in temerile lor, cu ochii ascunsi de blitz, mainile langa corp, gata sa se cuprinda singuri la orice cuvant mai apasat. Si apoi barbati… Domni in costume dezbracati de costumele care le sustin atitudinea. I-as fotografia cu carti sau cafele in maini, vin langa, in curba umerilor lucrati la sala si a bratelor puternice care sustin afaceri si trupuri de femei. Barbati de 50 de ani ferindu-se sa inteleaga varsta care i-a atins ca o boala, cu parul lor alb si pe trupurile inca puternice urmele femeilor pe care le-au iubit si tragediile de care nu s-au putut feri. Si pe chip carti intregi nescrise.
Si stiu ca daca as avea un aparat profesional si m-as apuca de cursuri as gasi oameni dispusi sa fie fotografiati. Dar as gasi mult mai multi oameni dispusi sa judece. “Huooo, nesimtito, ce-i cu pornografia asta?” Si ma chinui sa inteleg de unde vine ura asta.
Cred ca exista arta in trupurile noastre. Vad in statii de autobuz fete mici ingramadindu-se in ele insele. Cu ochii in jos, hotarate sa nu stabileasca contact vizual cu nici unul dintre barbatii din jur. Am fost una dintre fetele acelea. Uneori, inca sunt. Dar umerii lor sunt mici si inchisi in paltoane groase, iar picioarele lor par sa alerge intotdeauna de cineva. Ma intreb cum ar fi daca s-ar lasa fotografiate cu toate insecuritatile lor. Ma intreb ce ar crede despre explorarea senzualitatii, despre conceptul in sine. Ma intreb daca au fost iubite.
Si ma gandesc la toti barbatii care intorc capul dupa o femeie frumoasa. Refuz sa vizualizez scenariile care se construiesc in mintea lor, dar le urmaresc expresiile faciale, foamea si umorul si apoi resemnarea cand ea nu mai e in raza lor vizuala. Ma gandesc la cat de misogini sunt inca barbatii din plaiurile romanesti si la cat de fricoase sunt femeile din cauza asta.
Si as vrea sa fim toti constienti de frumusetea unui trup dezgolit. De raspunsurile pe care le ofera. De miracolele pe care le poseda: alunita de deasupra sanului, cicatricea de pe soldul lui, semnul din nastere de deasupra umarului, felul cum abdomenul tresare sub un sarut, si felul in care o mana mica poate sa cuprinda un obraz intreg. As vrea sa realizam toti frumusetea unui spate pe care se aseaza o mana de om care-l iubeste, care-l descopera cu teama si euforie, trasandu-i conturul cu fiecare deget. As vrea sa nu ne mai fie atata teama sa ne lasam capul sa adoarma pe un piept de om de alt sex.
“ Nuditatea umana este reala, naturala, fireasca si inocenta. Doar vulgaritatea din mintea cenzorilor a transformat-o in tabu.” (Cristian Crisbasan, fotograf roman)
Rusinea este fabricata. Or fi hainele mijloc de exprimare, dar in dusuri si brate de oameni iubiti ajungem tot goi si confruntati cu noi insine. Ne nastem goi si incercam toata viata sa acoperim asta. Incercam cu tot dinadinsul sa exprimam ceva printr-o culoare. Purtam violet pentru ca se presupune ca exista o flacara violet care o sa ne poarte noroc la examene. Rosu pentru ca ar trebuie sa vorbeasca pentru noi. Dar intr-un fel fiecare dintre noi vrem sa ajungem dedesubt, sub haine pentru care am platit prea mult, acolo unde e latura noastra cea mai adevarata.
Si totusi ni se interzice.
Cum ar fi daca lumea ar umbla dezbracata pe strada? Daca nu s-ar fi inventat hainele. Cam imposibil de imaginat, nu? Probabil ne-am trezi in fata unui show erotic ciudat, in care unii epateaza si ceilalti nu ridica privirea din pamant. Pusi in situatia de a fi brusc necenzurati ni s-ar starni brusc dorintele si am vrea sa fim, nu doar vizuali, ci si tactili. Sau ne-ar scarbi ce iese din standarde, ne-am oripila de forme batrane, de defecte din nastere si membre inegale, in loc sa le apreciem unicitatea. Da, spune-mi cat de perfect esti tu, dar sub camasa aia.
Poate am constientiza insa, dincolo de foame de piele ,cat de fragili si frumosi suntem. In principiu, ce-i acolo? O adunatura de membre si un trunchi ciudat, o piele cu imperfectiuni, fiecare cu un miros al ei. Am ajunge poate la o sexualitate acceptata care nu mai starneste obsesii si frustrari. Am avea parte de o individualitate atat de specifica incat ar tipa din fiecare centimetru de piele descoperit.
Sa speram totusi ca nu e nevoie sa umblam dezbracati pe strada ca sa fim constienti de noi insine.
De ce judecam atat de crunt sexualitatea totusi?
RUSINE, RUSINE, NERUSINARE!
Si nu doar in excesele ei, in bolile ei, ci si motivul pentru care majoritatea oamenilor aleg sa fie una cu altcineva: sa simta. Sa simta ca li se strecoara un foc un vene si ca exista o persoana la fel de curajoasa ca si ei, care isi afiseaza toata vulnerabiltatea si cere la schimb putina fericire. In schimb ne-am ingradit in convingeri religioase inchirchite si vechi de mii de ani, in frustrarilor parintilor si bunicilor care credeau ca se dezbraca doar atunci cand vor sa aiba urmasi, ne-am ascuns trupurile de teama ca nu se incadreaza in standardele din reviste.
Nu vreau ca nuditatea sa fie un motiv pentru un alt pictorial al Biancai Dragusanu. Nu e nimic artistic sau senzual acolo. Nu vreau sa interpretati ca sexualitatea ar trebuie pusa in practica oricand, cu oricine. Unde mai e farmecul descoperirii unei persoane, iar nu al unui instinct? Dar cu cat ne scarbim mai mult de ceva atat de natural, cu cat ne este mai rusine, cu atat ne inchidem mai tare in noi si devenim niste cochilii mecanizate ai celor care am putea sa fim.
Cand a fost ultima oara cand rusinea te-a facut fericit? Dar pielea altui om?
Daca trupurile noastre dezgolite si alaturate sunt pacatul original atunci sa fie asta singurul nostru pacat.
Tu cui ai darui o cafea?
De unde citeste Jacqueline
Protected Content
JacquelineBlog.info by Diana Sofronie is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.
Recent Comments