Author Archive

sale

In cateva zile, a naibii de putine, plec. Departe rau sa implinesc un vis. Ajungem si acolo, va povestesc in ce nebunie m-am bagat, tinem legatura. Dar visele nu te duc prea departe daca nu sunt sustinute de bani.

Prin urmare, intru agonisarea de economii si pentru ca orice costa organizam un yard sale (online) cu lucrusoare nefolosite/ abia atinse. Majoritatea pentru domnite! :)

Avem si lista. Licitati dara. :D

1. Laptop HP Compaq - 420 de lei

IMG_20140912_180107

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce il dau asa ieftin? Pai, na, ii lipsesc doua taste (dar 0 functioneaza bine) si merge doar daca e bagat in priza (din pacate). Dar de mers, merge bine si o sa vina curat, instalat cu Windows 7 si functioneaza ca un laptop personal numai bine. E laptopul din anii mei de facultate, iar informatiile despre el le gasesti aici.

2. Botine de piele – 100 lei

IMG_20140912_150738

Purtate de 3 ori pentru ca ma strang teribil. Le-am luat de gura vanzatoarei care-mi explica ceva de marimi romanesti. Sunt un 37/38 si destul de comode la mers, in ciuda tocului. Sunt solide si mie mi-au placut teribil! Dar unde ma duc eu ploua 25 de zile din 30 si nu prea se merge cu tocuri. :)

3. Rochie ASOS – 70 lei

image1xl

Un S/M simpatic, pe care nu l-am purtat niciodata (are si etichetele pe ea) pentru ca am pus cateva kilograme in plus si rochia e pentru domnisoare cu altfel de gene. Dar chiar si cu extra-ul meu tot venea a naibii de frumos, dar, iarasi, n-am unde s-o port si la dieta nu ma bag prea curand. :) In realitate, e mai mult spre burgundy. :)

6. Sandale – 50 de lei
IMG_20140912_151019[1]

Purtate o singura data, la banchetul de absolvire al facultatii. Sunt 38, stau fixe pe picior (breteaua e ajustabila so no worries) si lungesc picioarele fix  cum trebuie. Din nou: n-am unde sa le port momentan, asa ca vor sa faca fericita o alta domnita.

7. Bigudiuri electrice -110 lei

IMG_20140912_150005[1]

 

Nefolosite. Pentru ca ma pricep sa-mi cumpar lucruri care nu mi se potrivesc si pentru care n-am rabdare. Luate de pe Emag, le vizualizati aici. Sunt luate de vreo 2 luni, cred ca am si factura si garantia pe undeva. Aveti aici un tutorial.

8. Carti. Oricare dintre ele e 10 lei. :) Nu incap toate cu mine in bagaje.

Ralph Ellison – Omul Invizibil

Harper Lee – Sa ucizi o pasare cantatoare

Margaret Mazzantini – Venit pe lume

Lenjerie

Jonathan Coe – Ploaia inainte sa cada

Jonathan Coe – Ce hacuiala!

 

Daca aveti intrebari/vreti mai multe poze si lamuriri lasati un comentariu. Si da, putem negocia, dar banutii sunt pentru un vis, so.. not too much! :)

Spor la cumparaturi!

edmundo

In ultimii doi ani am fost Consilier Educational pentru cei care voiau sa mearga la studii in strainatate. A fost primul meu job serios si am facut parte din echipa EDMUNDO.

Intarziasem la interviu. De fapt, era sa nici nu ajung, pentru ca eu intelesesem ca e joi, in loc de miercuri. Aveam 22 de ani (neimpliniti), tocmai terminasem facultatea si inca n-aveam habar ce inseamna un job serios (sau cum sa-l obtii).

Cu toate astea, in doua ore am ajuns deja in alt oras si eram la interviu cu scuzele de rigoare. Eu ma asteptam sa nici nu ma primeasca si cand m-am asezat in scaunul din fata lor, am cerut apa si am raspuns intrebarilor la foc automat, ca sa compensez cumva impresia proasta pe care o facusem la inceput.

Mi-au zis, la sfarsit, ca fusesem cel mai cool candidat din ziua respectiva.

Cred ca a fost cea mai frumoasa validare pentru un om la primul lui interviu pentru un job.

Inainte sa-mi caut un loc de munca insa  -pentru ca terminasem facultatea si ma voiam “om mare” – auzisem aceeasi poveste luni la rand: angajatorii sunt monstrii astia cu sapte capete care cauta doar sa te exploateze, care se vor purta urat cu tine si care te vor plati in bomboane.

La mine n-a fost sa fie asa. Am luat job-ul si de atunci au trecut doi ani frumosi in care cel mai important lucru pe care l-am descoperit  de fapt a fost ce inseamna sa ai un job. Pentru ca atunci cand inveti meserie inveti si ce inseamna sa te trezesti la 6 in primele zile, sa stai peste program ca un parinte sa-ti povesteasca timp de doua ore temerile sale in legatura cu copilul lui si sa traiesti momentul glorios al zilei de salariu. :) Pentru ca un job iti asigura independenta si dezvoltarea profesionala pe care nu le gasesti in nici intr-o facultate sau internship. 

Au fost doi ani care m-au maturizat si mi-au aratat in ce directie ma indrept. Doi ani de lucru cu oamenii – zi de zi – care m-au invatat rabdarea, compasiunea si empatia. La fel cum m-au invatat frustrarile, managementul caracterelor dificile si defintia oboselii. Doi ani in care am facut intr-un singur job cate un pic din mai multe domenii: resurse umane, comunicare si marketing.

Doi ani in care am crescut mai aproape de a fi “un om mare”. Am auzit destule fabule despre cum tu, ca angajat, esti doar un hamster intr-o rotita care trebuie sa alerge constant ca firma pentru care lucrezi sa produca bani. Nu m-am simtit niciodata asa. Poate suna pompos, dar am simtit ca am fost rasplatita exact pe masura muncii depuse. Intotdeauna.

Am facut parte dintr-0 echipa de oameni faini, toti tineri. Care se sunau in caz de nevoie din Timisoara pana-n Iasi si din Cluj pana-n Bucuresti fara sa primeasca vreodata un “Nu”, “N-am timp” sau “Nu vreau sa te ajut.” O sa-mi fie dor de oamenii astia, de felul in care comunica unul cu altul si de sentimentul de apartanenta pe care ti-o da o asemenea echipa. O sa-mi fie dor de diminetile in care ajungeam prima la birou, imi faceam cafea si ascultam muzica inainte sa inceapa nebunia zilei. O sa-mi fie dor de zilele cu zeci de telefoane, de zilele nebune de dinainte de deadline-uri, de programul meu flexibil, de RIUF-uri, oh si chiar si de Excel-uri.

Stiu ca tot ce am scris mai sus suna laudativ. N-am cum sa vorbesc in alti termeni. Cand inchei o colaborare atat de frumoasa esti dator macar cu multumirile de rigoare. Pe care le spui din suflet pentru ca o mana de oameni au avut curaj sa investeasca in tine, desi tu le-ai spus inca de la interviu ca ai sa pleci curand mai departe.

Poate va intrebati ,cu o spranceana ridicata, daca tot mi-a placut asa de mult, de ce plec acum?

Pentru ca oricat de mult mi-ar fi placut job-ul asta, vine un moment in care trebuie sa-ti iei inima in dinti si sa mergi unde te trage pe tine mai avid inima. Pentru ca doar atunci cand iti circula prin vene un sange tanar ai curajul sa lasi zona de comfort si sa pornesti unde iti zboara tie visurile. Chiar daca simti ca e pura nebunie.

Dar despre urmatoarea aventura o sa vorbim de acum inainte.

Va doresc tuturor un asemenea job cum am avut eu! Si sa munciti pentru visurile voastre.

 

P.S.: poza e de la un targ de universitati (RIUF) de anul asta. N-am gasit poza mai expresiva pentru “despartirea” asta decat una despre revedere.

robin

…cu cat respect ar fi fost tratata moartea sa? Cu cata delicatete s-ar fi vorbit despre sinuciderea si depresia lui, in conditiile in care in Romania depresia este inca tratata ca un moft, iar nu ca o problema serioasa?

Care ar fi fost invitatii din platoul Realitatea sau Antena 3, la o discutie inutila despre viata, dar mai ales moartea unui om atat de minunat? Cine ar fi aruncat primul cu jeg in el? Cine ar fi ridicat primul la fileu mingea mostenirii? Cine ar fi gasit intrigi si certuri intre copii sai, cati i-ar fi acuzat fostele sotii?

Cine i-ar fi scris un elogiu atat de minunat ca cel al lui Russel Brand si care ziar l-ar fi publicat asa cum l-a publicat The Guardian?

Cine ar fi fost vedetuta de la noi care l-ar fi confundat cu Robbie Williams?

Cum s-ar fi vorbit despre sinuciderea sa, tinand cont de modul tragic in care a facut-o? Cum s-ar fi interpretat mesajul fiicei lui, care a postat in amintirea tatalui un citat din Micul Print?

 

zelda w

 

Ce ar fi avut de spus invitatii de la emisiunile televizate? Ar fi fost invitati prieteni de-ai sai sau politicieni si parieristi de profesie, care ar fi divagat discutia pe un curs inutil, ofensator, cum s-a mai vazut?

Ar fi respectat presa intimitatea suferintei unei familii daramate? I-ar fi adus presa noastra un tribut respectuos? S-ar fi vorbit cu decenta despre dependenta lui de cocaina si problemele cu alcoolul sau ar fi fost degradat de fiecare nou prezentator cu un prompter in fata? De fapt, l-ar fi amintit presa noastra prin prisma filmelor lui absolut minunate sau din unghiul dependentei si al depresiei?

Asta nu e un articol despre cat de rea e Romania. Nu sunt chiar atat de malitioasa. Dar este un articol despre bunul simt si decenta cu care presa americana (si cea britanica) a tratat moartea fenomenului Robin Williams. E bine sa va puneti problema asta in contextul in care unele institutii media din Romania devin din ce in ce mai mizerabile, in sustinerea unui mogul sau altuia. Este bine sa cititi Time, New York Times, The Guardian si vedeti in ce termeni discuta ei subiectul. Si sa va amintiti jegul cu care se umplu televiziunile noastre cand moare cate un om important (va mai amintiti episodul Ion Dolanescu, nu? Desi stiu, e departe tare Ion Dolanescu de Robin Williams).

Eu si generatia mea o sa-ti simtim lipsa, suflet frumos!

domnul tic coperta

Dintre toate cartile despre care ma gandeam ca o sa scriu pe blog, numai la o carte despre un catel cu infatisarea unui miel cuminte nu credeam ca o sa ajung. Desi monserul era deja celebru, prima data l-am tinut pe Tic in brate, intamplator, intr-un salon de tatuaj. Tic, simpaticul bichon cu urechi gri si skill-urile sociale ale celui mai bun PR. Apoi am auzit ca s-a scris o carte despre nazdravan.

Am citit Domnul Tic si alte iubiri de pe Musatini intr-un weekend, imediat dupa lansare. M-am lipit de carte dintr-o ampla curiozitate (Tic era deja cel mai faimos catel din orasul asta, cu pagina de Facebook, cu tot) si n-am mai putut s-o las din mana. E acolo mult mai mult decat povestea bichonului ratacit si apoi regasit si a stapanilor sai. Stapani care se iubesc asa cum se pot iubi doar oamenii tineri si frumosi.

In teorie, este o carte despre viata alaturi de un catel. In practica, este o carte despre bucuria de a trai.

Laura, Andrei si Tic se fugaresc prin tot orasul, rad, asculta muzica la pick-up si merg kilometri intregi pe bicicleta. Calatoresc des. Intotdeauna impreuna. De 2 ani.  Domnul Tic… este o poveste adevarata. Nu una de genul celor vandute la pachet cu vreun ziar, nici una in care actiunea are suspansul acela care vinde, ci o poveste izvorata din intimitatea frumoasa a iubirii.

Intimitatea existentelor unor oameni care au avut intelepciunea sa le traiasca frumos. Alaturi de un catel flocos, pierdut la un moment dat, pentru ca plecase de acasa sa-si intalneasca iubirea – daca ma-ntelegeti -si regasit dupa eforturi disperate ale stapanei si implicarea unui oras intreg in aventura asta. Cati catei mai sunt gasiti dupa ce sunt ridicati de-o batrana din strada, urcati intr-un autobuz si lasati undeva intr-un sat departe de oras? Cati proprietari fac atat de multe pentru prietenii lor?

ticusor

Ce inseamna sa traiesti cu un catel? Sa ai grija de el incontinuu, sa-l scoti de cateva ori pe zi afara, sa-l lasi sa alerge in noroi, sa-si faca prieteni si noaptea sa se strecoare sub cearsaf, intre picioarele tale, cersind iubire?

Ce inseamna dragostea asta? :)

Cartea mai este si despre altceva, sub coperta ei colorata, tonul optimist, condeiul delicios si zbuciumul vesel de la fiecare doua pagini. Ceva pe care nu-l intelegi decat dupa ce termini cartea. E despre curajul de a iubi si vulnerabilitatea de a recunoaste asta cu voce tare. E despre indrazneala de spune “Te iubesc!” unei singure persoane, intr-o pagina de carte, fara sa-ti fie teama de ce-o sa se intample cand o vor citi o mie de oameni atat de diferiti intre ei.

Domnul Tic si alte iubiri de pe Musatini este o carte care celebreaza iubirea. Fie ea iubirea pentru un catel care iti apartine cu totul si nu stie cum sa mai faca sa-ti dea de fiecare data si mai multa iubire decat in ziua precedenta, sau iubirea pentru un om in care ai gasit ce e al tau cand te asteptai cel mai putin. Este o carte despre cum sa mentii iubirea asta frumoasa si constanta. Despre cum sa te bucuri de fiecare zi ca un copil si cum sa-ti creezi povestea ta, cum sa devii personaj intr-un roman cu deznodamant intotdeauna fericit.

Cartea asta, care merge perfect drept cadou pentru orice categorie de varsta, o gasiti aici, iar maine discutam despre cum a ajuns Laura sa scrie o carte si cum a agrenat o intreaga comunitate de oameni frumosi in asta.

2014-08-04 22.35.24

 

blog debaucheryKurt Hutton. Backstage at a fashion show from 1953

Zilele astea ma scot din minti oamenii care-si impart pe Facebook, Instagram si orice alt canal absolut orice detaliu care ar trebui sa tina de viata privata. Unde a fost, cu cine s-a pupat, ce-a mancat, ce flori a primit si unde a dormit. Pe cine iubeste, pe cine nu mai iubeste, alaturi de mesaje pasiv-agresive despre prietenii rupte si poze sold in sold cu iubirile de-o viata. Un fel de viata intreaga expusa la taraba si vanduta gratis, in speranta unei stime de sine crescute.

Dar exista pe Facebook loc pentru toata lumea. Ca si-n viata.

36 de oameni dau like la un post Interview Magazine. Link-ul de sub poza nu merge.V-a placut articolul, asa-i? Pentru ca exista zeci de mii de oameni care comenteaza doar dupa titlul unui articol, la fel cum exista oameni care s-au laudat ca au citit biblioteci intregi doar pentru isi aduc aminte titluri de carti.

De ce citatele frumoase sunt puse langa pozele in costum de baie, absolut fara nici legatura? De ce de fiecare data cand o domnita isi tuguie buzele trebuie sa-l implici si pe Eliade in asta?

Ah, dar…

Este in loc in lumea asta si pentru ingineri si pentru poeti. Indiferent de ce insista ceilalti ca ar trebui sa facem in viata. Fara primii n-am avea case in care sa locuim, fara cei din urma n-am intelege ca e nevoie si de suflet, pe langa mobila, pentru ca o casa sa devina acasa.

Este in loc in lumea asta si pentru raw-vegani si pentru gurmanzi. Pentru vehementa primilor si pentru exagerarile celor din urma. Pentru zeci de studii de ambele parti si loc pe aceeasi masa si pentru salata si pentru friptura. Exista loc in mintile si in stomacul nostru si pentru detoxificare si pentru prajitura aceea absolut delicioasa cu zmeura.

Este loc in lumea asta si pentru oamenii care-ti spun intreaga poveste a vietii lor, desi te cunosc de 5 minute. Exista loc si pentru ei in universul tau, fie doar si pentru alte 5 minute, timp in care pentru jumatate asculti si pentru cealalta jumatate te gandesti la toate lucrurile pe care tu nu le-ai spus nimanui. Cine e mai fericit? Cel care are incredere in toata lumea astfel incat izbucneste intr-o gargara de secrete care tine loc de “hai sa fim prieteni” sau cel care isi impartaseste numai siesi toate lucrurile care-l afecteaza? Niciunul.

Este loc in lumea asta si pentru casnicii fericite si pentru amantlacuri de roman. Este loc pentru virtute, iertare, reguli si exista loc si pentru minti pierdute, masini ciocnite si excese de zel nelimitate.

Este loc in lumea asta si pentru soldati si pacifisti. Uneori, este loc si de razboaie. Alteori, este loc de miracole.

Exista loc in lumea asta si de platitudini. Cum e articolul asta. Exista loc pentru clisee. Altfel nu s-ar mai individualiza nimeni intre acestea. Daca n-ar fi personajele negative cum am mai recunoaste eroii?

Exista loc in lumea asta si pentru 50 Shades of Grey si pentru To Kill a Mockingbird. Si pentru politicieni imbecili, impotriva carora ne coalizam si pentru oamenii care ajung pe prima pagina dintr-un motiv pozitiv.

Exista loc in lumea asta pentru orice si oricine, indiferent de cat de mult dau unii din coate sa se intinda peste tot mapamondul. Exista loc pentru generatii intregi pierdute sub blestemul unor idei de neschimbat si exista loc si pentru modernitate acolo ne-am inchipui ca poate ajunge. Este loc, in orasul in care locuiesc si pentru satrele intinse de-a lungul unei strazi intregi si pentru vilele impresionate, nu departe de ele.

Exista loc pentru toti si toate. Cu toate astea, nimeni nu pare sa-si gaseasca vreodata locul.

moments

Intai e atractia. E ceva din miscarile mainilor celuilalt, felul cum intoarce cuvintele si hainele pe care le poarta, care ne opresc in loc si ne fac sa ne intrebam: “Cum ar fi daca?”. Adica in loc sa ne luam catrafusele si mintile si sa avansam mai departe ne oprim acolo ca un copil in fata unei case noi din cartier. In loc sa cautam alte fericiri, ne gandim sa incercam causul din mana celuilalt, sa vedem daca ni se potriveste sufletul acolo.

Apoi e atingerea. Cand intalnesti pe cineva nou ceremonia impune o strangere de mana. Piele pe piele. A doua oara contactul asta trebuie castigat. Intimitatea se castiga prin cuvinte, gesturi, proximitate, iar in cele din urma abia, atingeri. Amicii se pupa pe obraz. Prietenii adevarati se imbratiseaza secunde intregi. Un cuplu se poate saruta minute intregi. Dar inainte sa ajunga acolo intai se unesc iarasi mainile. Degetele trec unele printre altele pentru a vedea daca-si gasesc loc.

Uneori dragostea incepe navalnic. Degetele nu mai trec unele printre altele, ci se inalta de la genunchi spre sold. Buzele nu se mai testeaza stangace ci se gusta la fel cum gusti un vin bun. Nimeni nu se gandeste la dimineata de dupa.

caption

Nu exista reguli pentru cum se incepe o relatie. Oh, ba da, exista, dar nu le respecta mai nimeni. 3 zile pana suni inapoi. 2 luni pana cand iti deschei rochia. Minim 6 luni pana va mutati impreuna. Un an pana cand ii cunosti parintii.

Uneori focul se aprinde din primele zile si amandoi aveti nevoie de caldura. Uneori fiecare miscare e stangace, dar necesara. Uneori, inveti sa taci pentru ca nu-ti vine sa crezi ce asculti. Nu pricepi ce te-a sucit asa, de ti-e dor de un lucru de care n-aveai habar pana mai ieri.

Apoi vine incercarea. The deal breaker. Confruntarea cu demonii celuilalt, de parca nu-ti ajungeau ai tai. Greselile si fuga de tine insuti. Interpretarile gresite. Orgoliile ofensate. Prejucatile dictate de ceilalti. Nepotrivirea cu modelele de dragoste de la televizor.

Dar vorbim de…

Miros de omleta in bucatarie. Aftershave. Parfum fructat. Sunetul uscatorului de par. Aparatul de ras in baie. Untul de corp scapat pe canapea. Ambalajele de la dulciuri imprastiate prin camera. Plimbari cu masina in miezul noptii. Ochi albastri dimineata.

Florile imbratisate de zeci de ori. Tinutul de mana in fata cabinetului de la urgente. Telefonul de “Ai ajuns cu bine?”. Pielea calda care miroase a lapte cald si aduce aminte de serile de vara de la bunici.  Saptamana departe si impresia constanta ca in timpul ala esti nevoit sa inveti niste lucruri de la 0. Pasiunile in comun. Pasiunile la polul opus si incercarea de a i le explica celuilalt.

Toate astea sunt castigate in timp, niciodata primite de-a gata. Toate astea apar cand a trecut magia inceputului, in care orice detaliu nou descoperit la celalalt tindea sa fie buricul pamantului. Relatiile se construiesc acolo unde iubirea nu fuge pe fereastra cand un orgasm e mai putin intens decat cel de dinaintea lui. Pentru ca se intuieste ca vor urma altele, si mai capabile sa te zguduie din toata fiinta.

Nu exista relatie perfecta. Nu va zic nimic nou prin asta, stiu. Dar va zic ca relatiile se construiesc. Relatiile ne deconstruiesc. Cu cat iesim mai mult din zona noastra de comfort si construim una impreuna cu celalalt, cu atat mai multe temeri trebuie depasite. Nesigurantele, gelozia, frustrarile. Zilele proaste puse in carca celuilalt. Temerea de a nu repeta greselile celorlalte cupluri. Teama ca celalalt o sa fuga cand o sa ne fie lumea mai draga.

Totul se invata in dragostea de cursa lunga. Totul se descopera, nu mai exista secrete, si astea se intuiesc de la un punct incolo. Si cand nu se intuiesc le spui tu deschis si pana la capat, pentru ca nu suporti sa minti. Totul se invata: rabdarea naturala, nefortata. Impartirea cumparaturilor. Incurajarile in cele mai grele momente. Mangaiatul aceleiasi pisici pe strada. Dulciurile cumparate celuilalt in ziua de salariu. Discutiile cu orele. Saruturile cu sutele: in parcare, inainte de job, ultimul lucru seara tarziu.

 

 In cele din urma, in timp, e pacea. Impacarea acea cu tine din care vine la pachet cu o pofta de a trai nemaivazuta. Conexiunea aceea mai puternica care te intoarce spre soare si te arunca in vartejul unui scop. Pentru ca stii ca celalalt va fi fix in spatele tau, gata sa te prinda cand te impiedici sau te indoiesti de tine. Pentru ca stii ca nu-ti cere sa-l faci fericit, ci sa fii tu mai bun decat erai ieri, si asta e de ajuns pentru a-i oferi bucurie. Si viceversa. Dragostea sanatoasa nu cere de la celalalt decat sa fie el impacat si fericit cu sine.

blog love is art

 

red lolita

A fost cel mai sfasietor tipat pe care l-am auzit vreodata din gura unei femei.

Aplecat asupra laptopului, la auzul lui, am ramas cu mainile in aer, inima injunghiata si sufletul refugiat in gat. Apoi am ridicat spasmodic gatul in sus si te-am auzit strigand dupa maica-ta. Impiedicata si lovindu-se de mobila si fotolii, ai sarit peste prag si ai aterizat la maica-ta in brate, plangand si tipand in acelasi timp ceva neinteligibil. Ma asteptam sa aud femeia – ferma si cu un raspuns intotdeauna pregatit- intorcandu-ti replica sau aplicandu-ti o palma. Dar, ridicandu-ma pe canapea ca sa fiu cat mai aproape de apartamentul de deasupra n-am auzit decat cateva murmure stalcite si pe tine linistindu-te complet in cateva minute.

Nu te-am mai zarit vreo doua saptamani. Nu te-am mai vazut. In blocul asta in care te stia toata lumea si se tipa dupa tine ca atunci cand anuntau stramosii venirea tatarilor, intrasesi in pamant. Nu ma mai trezeai dimineata cand iti aruncai ghiozdanul in coltul usii ca sa incalti pantofii de lac ciuntiti in varfuri. Nu te mai jucai pe calculator cu sonorul la maxim seara si nici nu te mai auzeam incercand sa-ti conduci parintii pe calea vreunei nazbatii. Dar, si mai rau,, nu te mai vedeam in fata blocului inscriind goluri in poarta darapanata si certandu-te cu baietii. Disparusesi total. Intrasesi in bezna. Caput. Daca nu ti-as fi vazut parintii intorcandu-se in fiecare zi de la servici as fi zis ca s-au mutat brusc in China si ca au luat bestia, monstrul cu sapte capete cu ei. In primele zile am zis ca esti bolnava. In primavara aceea rece circula o epidemie de gripa cum nu se mai auzise.  Descurajat de atata liniste voiam sa urc sus si sa intreb de sanatate. Dar, din experienta, cand o familie trece printr-un problema, nu au nevoie de curiosi din afara. Cu ce puteam eu sa-i ajut?

In a 3-a saptamana insa, ma luase o panica nemaintalnita. Nu te vedeam nicaieri. Nu te auzeam deloc. Nu stiam ce te lovise si, in panica mea, ma uitam des pe geam sa vad daca nu-i vreun convoi funerar pe jos. Disparusesi si luasesi cu tine toata viata din blocul asta.

In a 4-a saptamana m-am trezit nas in nas cu tine. Ieseam din camera sa ma plimb de nebun, iar tu urcai scarile spre casa ta. Cand m-ai vazut proptit in fata ta cu un zambet tembel te-ai prins bine de balustrada si te uitai la mine golita de orice emotie in ochii cruzi. Livida, ti-i miscai stanga-dreapta rapid si degetele ti se invinetisera de frig si de spaima. Contagios, ti-am imitat imediat starea si n-am stiut ce sa-ti spun. In cazurile astea te chemam pana in hol la mine si-ti strecuram dulciuri trimise de ai mei, cat timp imi dictai ce jocuri ai fi vrut sa-ti cumpar si cu cine a jucat Real Madrid. De data asta, dupa vreo 2 minute de chin, ti-ai luat talpasita repede, impiedicandu-te de fiecare treapta, in timp ce o zbugheai ca apucata spre casa parintilor. Ce facusem?

Mi-am petrecut noaptea incercand sa ghicesc si mi se impletuceau gandurile intre ele cum li se incurca picioarele musteriilor beti la ceas de petrecere. Ma foiam in cearsafuri, speriat pe de-o parte ca facusem ceva sa-l supar pe vecin, care in lipsa altui pretendent, inca ma trata ca pe un fiu ratacit. Ce anume insa, nu stiam nici eu, nici fantasmele mele.

Te-am intalnit din intamplare in oras, la sfarsit de saptamana, in rochie albastra, de duminica, asezata intre parinti, cu privirea aiurea si picioarele chiniuindu-se sa-si gaseasca linistea. Pantofii tai bej, cu toc abia ridicat din asfalt, semanau mai mult a accesoriu de domnisoara de pension. De unde iti aparusera gulerele albe, rochiile inflorate, ciorapii din lycra care-ti acopereau vanataile? Cand mi-ai intalnit privirea te-ai desprins cu un zambet dintre ei si ai avansat rapid spre mine. Nu-mi aduc aminte nimic din ce mi-a zis in duminica aceea insorita, doar ca te-ai asezat in fata mea si ai vorbit pe-un ton pe care nu ti-l cunoscusem inainte, indulcit cumva. Miscarile tale – intotdeauna bruste si cu tinta – erau incetinite. Iti alintai din cand in mainile in blana vreunei pisici sau alteia.

Eu ma uitam la tine si mi se parea ca vedeam pe altcineva.

Lolita

***

Am citit Nabokov cu sila. Lolita, singura carte la care s-a oprit toata lumea, mi-a lasat un gust metalic in gura, de parca citind, ma infruptasem din toate copilele din fata blocului. Cu toate astea, desi mi se umpleau de repulsie degetele, dadeam pagina cu pagina cu nesat. Lolita, cea respinsa de editura dupa editura si acceptata in cele din urma de o editura obscura tocmai in Paris, Olympia Press. Trei sferturi din ce publicase Olympia Press pana atunci fusese “gunoi pornografic”. Nabokov semnase un contract, in disperare de cauza, satul sa-i fie respins volumul la care muncise 5 ani. Doi ani a stat cartea in bezna. Apoi Sunday Times o numeste cea mai buna carte a anului 1955 si de acolo devine istorie.

Nabokov exagereaza procesul. Toate cartile bune se nasc din hiperbolizare unei idei. Dar se intampla ceva cu fetele in jurul varstei de 13 ani, ceva ce barbatii intotdeauna simt, dar niciodata nu inteleg. E ceva miraculos in felul in care soldul drept si stingher al unei fete se arcuieste in curba unei femei.

In unele parti din lumea asta, 13 e varsta la care fetele se casatoresc si fac primii copii. In Occident, incercam sa le protejam cat mai mult, pentru ca ni se pare ca sunt gata sa se arunce flamande cu capul inainte in tot ce e interzis, pana isi astampara setea, cu rezultate dezastruoase. Noi insistam sa credem ca le putem proteja. Viciul nostru este sa le pastram copii cat mai mult timp, ca sa nu incerce viciile altora. Dar se deschid catre lume ca o floare catre soare, descoperind in ele vicii pe care le aveau si predecesorii, care fac acum pe sfintii. Au patima si teama asta de a descoperi lumea, pacat cu pacat, sarut cu sarut, granita cu granita.

Tu aveai privirea la fel de speriata si agresiva ca a pisicilor pe care le mangaiai. Se bateau in tine doua lumi si, spre deosebire de un meci de fotbal, partida nu se termina niciodata si nu castiga nimeni.  Pe mine ma soca linistea ta, pasii tai usori, saptamanile in care dispareai. Dar mai mult de atat, ma umpleau de repulsie, ca si cartea lui Nabokov, privirile barbatilor. De la prietenul de familie a carui privire urca mai sus de genunchi pana la pustii de liceu, care intorceau capul dupa pleata ta blonda in drumul spre casa. Tu taceai in continuare si nu-ti facusesi niciun prieten. Dar barbatii isi intindeau gatuiti capurile dupa ochii tai cu jaratic, in timp ce mainile lor n-aveau liniste in preajma ta.

Tu mergeai cu ochii in jos, cu umerii grei de insemnatatea privilor lor. Si nici macar nu-ti dadeai seama.

Eu ma uitam la cele de varsta ta si mi-era teama pentru tine. Descopeream, in spatiul dintre tine si ele, cand va intorceati de la scoala, pe acelasi drum pe care ma intorceaum eu la birou, niste diferente teribile. Tu iti carai ghiozdanul greu si purtai jeansi aproape barbatesti si tricouri cu insemnele unei echipe de fotbal sau alteia. Ele miroseau a parfum de vanilie, ocheau baietii mai mari la fiecare doi pasi si tastau incontinuu pe telefoanele cu carcase colorate. Un gen de comportament pe care mi-l imaginam potrivit doar liceencelor. Erati in clasa a saptea abia si nu intelegeam atunci ca unele femei sunt in stare sa fie adolescente o viata intreaga. Si incep devreme.

Era inceputul unei veri innabusitoare. Tu dispareai tot mai des pe bicicleta noua obtinuta pentru ca, in ciuda cicalelii maica-tai obtinusesi premiul intai la scoala. Si, pe deasupra, iti luasesi pe timp de vara angajamentul ca o sa mergi la tenis, in loc de fotbal. Renuntarea asta iti era atat de necaracteristica incat stateam in preajma ta doar ca sa-mi dau seama ce se intampla, pentru ca pareai desprinsa din personajele copilariei mele, doar ca sa te pierzi in peisaj cand ma asteptam mai putin.

***

Era o namila de om aparuta de nicaieri in sufrageria alor tai. Din cate imi aduc aminte era unul dintre sefii lui taica-tau si, cand s-a proptit in holul vostru mic, ai tai intrasera intr-o frenezie ametitoare, ciocnindu-se caraghios unul de alta in goana de a-i face pe plac. Eu eram acolo in trecere si singurul care parea sa observe ca in timp ce-o complimenta pe maica-ta cu replici de telenovela, ochii ii zburau spre tine, incercand sa te strecori in camera ta. Te trageau ai tai inapoi de fiecare dat pentru ca namila intreba de scoala ta, de hobby-uri si de alte chestiuni care nu-l priveau catusi de putin. Cand ai tai intindeau platourile pe masa eu il supravegheam cu ochii dupa picioarele tale brozate de soarele verii si salopeta in care ieseai afara.

Te lauda in fata alor tai fara sa te fi vazut inainte. Spre deliciul mamei tale, satula sa duca cafele directoarei ca sa n-o mai innebuneasca cu “pasiunea ta distructiva pentru fotbal care era foarte posibil sa te transforme intr-o tanara capabila sa sufere deviatii sexuale majore”, namila bolborosea aiureli ca intr-un discurs de vanzari. Ba chiar, din cand in gand, degetele sale grase se revarsau peste bratul tau, ba ciupind, ba mangaind scurt. In tot timpul asta, pe fata obeza plutea un ranjet care-l inmarmurea pe taica-tau si ma scotea pe mine din minti.

La un moment dat a cerut pe balcon, la tigara. Si sa vii si tu dupa el sa-i arati cum ai construit cuibul ala pentru pasari. Eu ma apropiasem si va urmaream innegurat de dupa perdea. Tu aveai obrajii ca doua cirese, inrositi de vinul pe care insistase sa-l gusti: din toate paharele. El te incoltise in balconul neinchis, in timp ce trancaneai inconfortabil despre una-alta. Iti luase o suvita de par si-o rasucea intre doua degete. Te-a prins de lobul urechii.

Tu l-ai intrebat daca mai vrea vin. Fericit – credea ca i-a mers cu tine, el, seful cel interesant, cel caruia ii fac toti pe plac, ametise o fata care abia acum iesea dintr-o copilarie cruda si a carei piele inca mirosea a lapte cald – incredibil de fericit, a ras cu maxilarul trosnind. Tu i-ai adus carafa din sufragerie, inaintand si intorcandu-se intr-un pas sprintar, de nimfa. Cand ai ajuns inapoi in fata lui, ai mijit ochii pe el si i-ai turnat in pahar – pana la refuz. Inainte sa-l duca la gura insa ai scos un tarus lung, ascutit, dintre cateva tevi uitate intr-un colt, ramas de la construirea cuibului. Cand sa incerce din nou sa puna mana pe tine, din jumatate de miscare varful ascutit era la jugulara lui. Namila de om a facut un pas in spate si si-a clatinat toate cele cele 120 de kg sub privirea ta rece, ca un tipat surd. Ca si cum il lovise cineva in moale capului si ii spulberase suflarea din cosul pieptului, s-a prins cu ambele maini spre usa si a fugit inapoi in sufragerie. Tu ai aruncat bucata de lemn si ai scuipat dezgustata: tocmai imitasesi o scena dintr-un film de groaza pe care il imprumutasesi de la mine.

***

In ziua in care ai implinit 13 ani, ai batut la usa mea pe seara . Stiai ca eram plecat intr-un teambuilding si ca voi ajunge tarziu. M-ai asteptat sa urc scarile, sa  inchid usa in urma mea si imediat dupa ti-am auzit pumnii energici ciocnindu-se de metal. Cand am deschis usa, mi-ai servit un zambet larg, strengaresc si ai inceput sa turui:

“Azi e ziua mea, stii ca nu mi-ai luat nimic, nu? Eu de ziua ta ti-am luat fularul ala gros pe care am cheltuit o intreaga alocatie; tu ce mi-ai luat?”

Asa, domnisoara contabila, tine-mi calculele, apaream dator in registre.

“Si nu zi ca n-ai bani: mama spune ca lucrezi in informatica si castigi bine.”

Nu-ti luasem nimic. Ma angajasem de curand si ma lucrau intensiv, ploconindu-ma si in weekend cu un teambuilding de doua zile de la care veneam epuizat si mai confuz ca inainte.

Tu, cu o traista petrecuta dupa umar, mi-ai spus ca mergem intr-o aventura, sa te iau undeva cu masina. M-am conformat, mai mult pentru ca ma bucuram sa te revad in spirite mai bune, decat pentru ca stiam in ce ma bag. Mi-ai luat cheile de pe dulap, ai asteptat sa ma incalt si ai fugit inainte mea in parcare, avertizandu-ma sa am bani multi la mine. Te-ai urcat in dreapta, ti-ai pus centura si m-ai bagat in toate gropile din drum pana cand am ajuns intr-un fel de padure, in afara suburbiilor. Acolo, ai coborat cu traista cu tot si ai inceput sa alergi si sa strigi caraghioslacuri vreo 2 minute. Cand parea ca te-ai potolit, un catelandru flocos si cu limba de jumatate de metru iti sari in brate si te linse frenetic peste tot. Slinosul, care nu parea sa aiba mai mult de vreo 3-4 luni, se agita intre bratele tale cu o fericire nebuna, isi cuibarea capul la gatul tot si-l scotea de acolo uitandu-se la tine de parca nu te vazuse de vreo zece ani. Se vedea ca va cunosteati bine si abia cand ai scos din traista o combinatie de oase de la friptura si un plic pentru catei din supermarket, am inteles unde dispareai tu cu bicicleta in fiecare seara. Veneai  sa-ti hranesti metisul asta, pe jumatate labrador si pe jumatate Dumnezeu cu mila, murdar din cap pana in picioare, scarpinicios pana la sange si cu o coada mai energica decat pendula unui ceas dereglat.

Inainte sa ma bucur ca ai impartasit cine stie ce secret cu mine m-ai anuntat clinic aproape ca pasul urmator era sa ne prezentam cu potaia la un veterinar. Tu sunasesi deja la el si-l convinsesi sa fie la cabinet duminica seara promitand ca-i vei achita triplu costul vizitei. Din banii mei, bineinteles.

M-am conformat. Si dupa alte cateva ore in care catelul, injurand pe limba lui veterinarul in toate felurile, se afla curat, deparazitat, hranit bine si inregistrat provizoriu pe numele meu, m-ai rugat sa te duc acasa cu el cu tot. Asa deci, trebuia sa te ajut sa-l faci frumos, inainte sa-l pui in pragul alor tai, fix de ziua ta: isteata miscare.

Doar ca, atunci cand usa vecinilor s-a deschis si lighioana a inceput sa latre vesel mirosind mancare calda, inainte sa apuc sa deschid gura, ai decretat dulce si rugator:

“Nu-i asa ca-i minunat? El mi l-a facut cadou! Si cadourile nu se dau inapoi ca sa nu jignim pe ceilalti, nu? Deci il pastrez!”

Ca ma socase cel mai tare insa a fost ca atunci cand gesticulai rapid in fata alor tai, umarul bluzei iti cazuse lenes si sub ochii mei trona dunga imbulinata de pe umarul tau stang, care nu putea sa fie decat de la un sutien.

blog hardly a fairytale

Nu-mi aduc aminte foarte bine de tine în acea perioadă. Nu-mi amintesc decât lupta asta continuă alor tăi să te învețe care ți-e genul, înainte să te arunci cu toată îndârjirea în pantalonii de fotbal.

Eram prea prins să mă mistui în flăcările propriului iad. Eram în ultimul an de facultate și-mi pierdusem minitile după femei și tărâmul nesfârșit de dorințe din care erau zidite. Femei cu sânii rotunzi, ghiciți în toată splendoarea în spatele bluzelor strânse, de deasupra cărora se întrezăreau văi dintr-o altă lume, a fantasmelor din nopțile mele nedormite.  Nu-mi aduc aminte decât mijlocuri care se lăsau prinse de brațele vânjoase ale altora, în timp ce mă îmbătăm singur în baruri, cu cele mai ieftine beri pe care le aveau la dispoziție și-mi fumam plămânii cu ardoarea cu care poeții își căutau versurile. Eu nu căutăm însă decât fustele, rochiile strânse peste piele de femeie tânără, pantofii înalți până la granița raiului.

Mă lovise atunci, într-un prag târziu de bărbăție, o febră teribilă care-mi încețoșa privirea, îmi transpira cearșafurile și îmi întorcea stomacul pe dos în diminețile cu cafele negre.

În zilele în care alții căutau sensul vieții la băute, se gândeau dacă să emigreze după absolvire sau să tragă cu dinții de-un post în țară, eu nu mă gândeam decât la un singur lucru. În nopțile în care alții își vedeau de licență, eu nu-mi imaginam decât studenți alergând în paturile strâmte de cămin spre o fericire cu gust de salcâm, aflată adânc în scobitura gâtului unei muze sau alteia. În nopțile acelea de iunie, în care toată lumea trăia panica viitorului și-a caniculei și capitula coborând jos în campus la țigări și băutură, eu nu făceam decât să mă plimb de aiurea pe holurile căminelor, strecurându-mă când nu mă vedea portarul, și avansând pe scările de serviciu până la etajele fetelor. Odată ajuns acolo mă opream vinovat să-mi trag sufletul îndesat în mărul lui Adam, îmi băgam mâinile în buzunare și, cu obrajii pocnind de rușine și de o foame teribilă, mergeam cu pașii hăcuiți de temeri de-a lungul holurilor lungi,  semănând a inchsioare. Cu cămașa boțita și ochii flămânzi, dar resemnați, îmi ridicăm din când în când privirea către o studentă, dar nu reușeam să urc ochii mai sus de picioarele dezgolite, în acest univers al lor în care nicio fustă nu era prea scurtă, nici un pantalon prea strâns.

Aici, la etaj, era o lume exclusiv feminină, cu carne tânără, sâni tari și păr despletit. Mergeam cu umerii aduși în față și mă uitam cu ciudă la picioarele dezgolite, sub fuste de tenismene, mergând fie agale, fie în cea mai mare grabă de la o cameră la altă. Când se deschidea câte o ușă în dreptul meu rămâneam blocat preț de câteva secunde apoi avansam împiedicându-mă de propriile picioare.

Unele chicoteau în urmă mea. Altele mă înjurau.

Cele din a treia categorie veneau după mine.

M-a prins de mâneca transpirată. M-am întors ca un apucat spre ea cu sufletul zbuciumat și inimă arțăgoasă și răzbunătoare între coastele slăbănoage. Mi-a râs în față câteva secunde bune și apoi s-a lăsat jos, pe scările de serviciu, lângă mine. Feriți de privirile tuturor.

Mi-a oferit o țigară.

“Avem voie să fumam aici?” am deschis gura ca un nătâng.

S-a întors către mine și mi-a zis că dacă vine gardianul o să spună că eu le-am adus. Îmi lăsasem buletinul jos? Nu. Dar la cine venisem, poate m-am pierdut, mă îndrumă ea. N-am venit la nimeni.

Mi-a aruncat în față niște ochi negri și sticloși, lucind a păcat. Am aprins țigara și deasupra capătului arzând mușcam cu privirea curba sânului stâng, umplând tricoul alb în același fel minunat în care îmi umplu mie visele nopțile de mai. Stăteam rezemat de caloriferul învechit și , din bucătărie venea miros de mâncare proaspăt gătită. Mie mi-era însă poftă de un singur lucru.

O întrebasem cum o cheamă. Cu mișcări leneșe mi-a întins o mână s-o ajut să se ridice – mână strașnică de sportivă  – apoi mi-a zâmbit pieziș și a dispărut pe hol, lăsându-mă singur cu aceleași năluci.

***

Te-au adus doi colegi acasă. V-ați întrecut până la bloc. Eu tocmai mă ridicasem din pat cu tricoul ud leoarcă și mințile sufocate în cearșaf: deschisem fereastră să-mi aduc aminte că mai e o altă lume în afara otrăvii nediluate din instinctele mele. Tu te cățăraseși pe bara de bătut covoare: pusesi un pariu că poți să te plimbi pe ea ca acrobații la circ. Îți trântiseși cât colo ghiozdanul și sacoul de la uniformă și parcă alunecaseși contra gravitației, până în vârf. Cu fundul pe bară și agitând picioarele în aer, le râdeai în față celor doi colegi, care, mai îndesați, se mulțumiseră să te șicaneze de pe margine.

“Ți se văd chiloții!” țipă unul dintre ei dintr-odată, arătând cu degetul spre fusta ta în carouri și începură să râdă amândoi tare și fals ca într-un desen animat prost. Ca la circ, te-ai prins cu mâinile de bara de sus, ți-ai făcut vânt și ai venit cu picioarele în stomacul celui care țipase. Mie mi-a căzut țigara arzând pe covor. Tu te-ai smucit cu năduf, ți-ai agățat picioarele de marginile barei și din două mișcări ai fost din nou în vârf. Mâinile perfect întinse pe lateral, picioarele sincronizate. Eu mă țineam cu ambele mâini de geam și-mi venea să te strig. Tu țineai capul sus cu mândrie și privirea concentrată în jos: un picior în fața celuilalat, un tremur scurt pe buze și îndârjirea care-ți încorda mușchii. Din când în când, cât să mă prind eu cu mâinile de cap, un braț îți scăpa în aer, te înclinai repede ori spre dreaptă, ori spre stânga, doar ca să-ți recapeți echilibrul câteva fracțiuni de secundă mai târziu; sub tine era asfalt. Când ai ajuns la capăt, ai sărit întâi spre soare, ca un Dedal pueril, apoi ai aterizat în ambele picioare și ți-ai ridicat mâinile în aer, ca Nadia Comaneci victorioasă.  În loc să primești un zece însă, te-a ars pe obrazul roșu palma maică-tii, apărută de nicăieri și scăpărând fulgere dintr-o pereche de ochi identici cu ai tăi. Fără să-ți spună un cuvânt ți-a cules ghiozonadul și apoi pe tine de-un cot și te-a tras așa cinci etaje, până când a trântit ușa în urma ta și tu ai izbucnit în plâns.

***

Am dus-o la ceainărie și i-am oferit flori.  În localul și așa înghesuit cineva ataca pianul. “Artistul” se-aruncase ca o dihanie asupra clapelor rezultând ceva grotesc și pe cale să-mi spargă timpanele. Ea părea destul de enervată și de chelner și de pian și de flori și își flutura des mâinile în aer. De fiecare dată când degetele acelea lungi se ridicau neașteptat deasupra ceștii îmi aminteam de degetele tale deasupra asfaltului care ar fi putut să-ți boțească genunchii de campioană nedeclarată. În același timp, când întorcea spre mine ochii de-un albastru spălăcit, mă uitam întotdeauna întrebător înapoi. Sătulă de chestionarul meu își scoase repede portofelul, plăti pentru amândoi și mă scoase de acolo.

În stradă, ne plimbasem fără vreo direcție pentru ceva timp. Din loc în loc, citeam pancartelele alungite de pe garduri, cu reclame la teatru sau operă. Mă pișca limba s-o întreb dacă n-ar vrea să vină cu mine, dar îmi părea mult prea în lumea ei și nu aveam nici determinarea, nici energia s-o întreb. Așa că o urmam de-aiurea prin orașul ăsta în prag de vară, care mirosea a salcâm și-a amintiri. În timp ce mergea înălțată pe tocurile mici, eu observam gleznele subțiri și imposibil de albe ale femeii ăsteia pe care abia o cunoscusem și totuși acceptase să-mi dea un număr de telefon și să iasă cu mine. Femeia asta care-și pusese o rochie de voal, care se ridica periculos deasupra genunchilor cu fiecare pas pe care îl făcea. Femeia asta cu talia cât s-o cuprinzi între brațe și s-o ții prizonieră acolo și cu rotundul unor sâni de la care nu-mi puteam lua ochii. Urcam spre marginea străzii, eu însoțit de-o fierbințeala care-mi grăbea tălpile și un suflu întretăiat  de cu totul alte motive decât urcușul, ea pășind lin și hotărât, nepărând să conștientizeze prezența și privirile mele hulpave.

O priveam cu teamă și îmi transpirau palmele groaznic. Mi-era teamă să nu mă descopere în toată nerușinarea și foamea mea – ușor de ghicit dacă ar fi întors o secundă capul spre mine – și să-mi iasă din câmpul vizual. Eram un nemernic până la ultima coastă sfrijită, care o pândea ca un adolescent virgin de 15 ani, aflat la o petrecere cu studente. Ochii mei fugăreau spațiul dintre buzele întredeschise, gâtul subțire și decolteul acela în care mi-aș fi petrecut fiecare noapte. Simțeam o transpirație rece pe șira spinării și mă gândeam că din moment în moment o să se urce într-unul dintre taxiurile parcate leneș la marginea drumului și-o să o ia cu grație la sănătoasa, lăsându-mă plantat acolo ca ultimul idiot.

S-a întors spre mine rânjind. Mi-a căzut suflarea în stomac.

“Măcar știi unde te afli?”

Nu știam. Am căscat ochii la stânga și la dreapta și habar n-aveam când ajunsesem în colțul acela de stradă, cam întunecat și fără țipenie de om în apropiere. Până când să mă dezmeticesc a fost din doi pași lângă mine și parfumul ăla puternic m-a făcut să închid brusc ochii și strâng dinții ca pregătit de luptă. Ea și-a lipit buzele de-ale mele și s-a lăsat cu toată ușurimea corpului ei pe pieptul meu.

La mine în garsonieră nu mai fusese nicicând așa debandadă, dar mă bucuram cu fiecare pahar spart, căzut de pe masă în cutremurul camerei, de fiecare colț de mobilă care mi-a intrat în coaste când o căutam în beznă, de fiecare țipăt scurt urmat de râsetul ei în toată încăperea. Degetele mele se încrucișau în părul ei și-o trăgeam întotdeauna mai aproape de mine, de parcă mi-ar fi fost teamă să-mi dispară din brațe când buzele mele alunecau de pe umărul ei spre urechea care  tresărea întotdeauna. Undeva, în fundal, pe când membrele ni se încrucișau ireversibil, se auzeau o seamă de melodii de inimă albastră și seducție unilaterală care îmi răceau carnea în ciudă căldurii șoldurilor tale vânate în întregime. Ea aluneca spre mine și mă apuca de-un braț, doar ca să-mi scrijelească cu unghiile ceva pe spate, tocmai când mi se părea că ne ghicim mai bine. Când cuprindeam părți din ea cu mâinile astea de om hăituit de propriile dorințe, dinții ei se infingeau în umărul și gâtul meu, apoi mângâia urmele cu buricele degetelor și zâmbea în întuneric, la urechea mea.

Dimineață și-a făcut singură cafeaua și nu s-a atins de niciuna dintre hainele mele. În loc să se învârtă prin casă în cămașa mea, îmbrăcase afurisita aia de rochie,  se înarmase repede cu toate brățările și, prin mormanele mele de haine îți găsise loc la fereastră, unde își limpezea mintea sorbind inghițituri mici și amare. Îmi explicase ceva pe scurt: cum că tocmai rupsese o relație de vreo trei ani, că avea alte treburi pe cap și că se mai gândește ea dacă mă mai caută sau nu. S-ar putea totuși să mă mai sune.

Când să încerc să-i răspund, o pierdusem deja. Își uitase cafeaua pe noptierea și se holba cu un zâmbet straniu la o scenă de la parter. Acolo, stăteai tu cocoțată  triumfător pe aceeași bară de bătut covoare, cu jocul video al unuia dintre puștii care te enervasera, pregătită să-l zvârli pe asfalt.

“Cine e mierlă aia împrăștiată?”

Înainte să mă apuc să-i răspund, își mai scutură o dată capul în râs și continuă:

“Nici nu mai contează. Mi se pare c-o să-i chinuie pe mulți mai târziu și n-o să le fie deloc bine.”

Părea extraordinar de fericită de treaba asta. Eu mă uităm de la ea la tine și nu înțelegeam nimic.

***

Când ai împlinit 12 ani te-am dus la teatru. Sub privirea aprobatoare a mamei, care s-a uitat de 3 ori pe bilete și încă de 2 ori pe program, să fie sigură că nu te zvârlu în altă sală de teatru care ți-ar putea polua mintea naivă; am mers la un spectacol pentru tinere domnișoare, o piesă obscură dar amuzantă, scrisă de un debutant. Nu știam atunci ce ți s-ar fi potrivit oricum, doar că, râzând cu ochii mari și agitându-de entuziasmată în scaunul confortabil, nimerisem cumva.

Eu, ca și cei din jur, rădeam de chiuiturile tale înăbușite, saltul sus-jos în scaunul roșu și agitația continuă a mâinilor, care ajunseseră în cârlionții madamei din față și țineau strânși de ei.

(PrologCap I)

blog young confused

Aveai 10 ani. Te purta maică-ta cu cozile împletite și aveai părul lung până la mijlocul spinării. Când îl purtai desprins, la sărbători, când te îmbrăcau întotdeauna ai tăi în rochie albă, toată lumea îți atingea pletele de un blond imaculat:  toți îl preziseră șters până la vârstă asta. Se uitau la tine cu ciudă ceilalți părinți, cu teamă bunica-ta, un boț de femeie cu cele mai mici mâini pe care le-am văzut. Și cu mândrie ascunsă în niște priviri piezișe maică-ta, când se ofticau celelalte mame că zgatiile lor schimonoseau fețele mici fără prea mult șarm.

În mijlocul lor tu, tută mică și neștiutoare, te fugăreai cu băieții vecinilor și vărsai întotdeauna cafelele celor mari pe jos.

“Tu-ți Paștele mătii!” urlă bunică-tău.

Știam toate astea pentru că stăteam pitit într-un colț la fiecare sărbătoare, la invitația lu’ taică-tău, care-și făcea milă de mine – mereu singuratic și târâindu-mi cu greu pașii pe scară – și mă chemă la câte-un chef nouzecist, mult după ’90. La combina trimisă  de unchiu-tău din Germania suna întotdeauna populară sau ceva de petrecere și eu stăteam stingher și pe jumătate amețit de vișinată și pălincă, în cel mai vechi scaun din casă. Au ținut scaunul ăla pentru cinci ani până când s-au prins că doar eu îmi așezam fundul acolo și-l ridicăm destul de suferind.

Toată familia ta era adunată la chefurile astea, care aveau loc de vreo 4 ori pe an. Erau mătușile întoarse din afară, cu brățări și lanțuri de aur, pe care le comparau de fiecare data, încercând să afle care făcuse o afacere mai bună. Apoi, erau cele rămase, care lucrau 9 ore pe zi în birouri și povesteau cu patimă, la țigări ascunse și palmate între ele pe la bucătărie, de năzbâtiile clienților cu care interacționau și care le făceau zile fripte.

Deși, din poveștile lor, mie întotdeauna mi se părea că situația stă total invers.

Erau apoi casnicile, femeile acelea micuțe și care-și îmbrățișau mâinile una într-alta. Ele erau cele care aduceau, de regulă, cele mai multe  dintre bunătățile de pe masă, pe care îndrăzneam să le înfulec doar după ce mă asigurăm că nu mă privește nimeni.

Bărbații fumau ca niște turci și vorbeau de politică și tinerețile pierdute. Vorbeau ceva de-amor cu lumina stinsă, când ritmul muzicii se încingea și puteau să râdă în hohote nemăsurate. Cu mine nu prea știau ce să facă, doar îmi puneau din când în când câte-o palmă pe umăr și mă întrebau de facultate și de fete. Ofeream răspunsuri nesatisfactoare pentru ambele. Între paharele de palincă nimeni nu părea să-și amintească al cui sunt și cum am aterizat acolo, incapabil să dau pe gât măcar două pahare. Ei, după al cincilea își ghiceau cu greu femeile, le prindeau de mijloc și le învârteau transpirați pe Laura Lavric. Covorul se umplea de piruete și amintiri din vremea tinereții. Sufrageria devenea neîncăpătoare, vocile lor mă asurzeau și stomacul mă arda ulceros.

Până în momentul asta tu îți agățaseși rochia în vreo două locuri, împinseși un pumn unui văr de-al doilea și te cățăraseși pe fotoliul din hol declarând stare de asediu în tărâmul prăjiturilor de casă. Te strecurai hapsâna, zgâriindu-ți ciorapii noi în genunchi, pe sub scaune și îți umpleai părul de firmituri, iar vârfurile deveneau lipicioase de la degetele încleiate de suc. Când te înșfăcă maica-ta de-o mâneca cu ochii fulgerând și obrajii înroșiți de așa rușine, îți ardea una peste coate și șoptea cu năduf:

“Fată sau golan îmi  ești tu?”

Apoi scuturându-te de toate cele:

“Stai, copilă, liniștită o data, nu te uiți la ceilalți?”

Ceilalți erau de fapt celelalte. O mână de fete de vârstă ta sau cu juma’  de centimetru mai înalte, zăcând speriate în scaunele lor, prizoniere fundelor, ciorapilor și adulților care le mângâiau pe frunți cu duioșie și apoi le zăpăceau cu muzică și dansul acela din care nu înțelegeau nimic. Tu puteai să le ignori pe Laura Lavric și Sofia Vicoveanu chiar dacă ar fi cântat în duet, în timp ce cădeai într-un șpagat între bucătărie și ușa de afară, pe care te prindea întotdeauna maică-ta că te furișai. Îmi aduc aminte că aveai un unchi durduliu și cu o mustață cât Marele Zid Chinezesc, întotdeauna bine-dispus, care te oprea din goană și te urca pe genunchii lui. Cu față roșie și mirosind încontinuu a tutun te țuca pe obraji și spunea că din toată familia de tine e cel mai mândru și că tu o să conduci toată ceata de băieți slăbănogi și răpciugoși cu care a fost blestemat familionul.

Nu mă îndoiesc, blondo, nu mă îndoiesc!

Uneori, înainte să sară maică-ta cu gură pe tine, îți culegeam eu de pe jos moațele din păr și ți le strecurăm în mâinile pătate de sirop. Începeai să ți-l împletești singură și mă uităm cum degetele îmbibate în creme și ulei ți se răsuceau în șuvițe. Tu îți retrăgeai mâinile nervoasă și trăgeai cu ele și jumătate din coamă. Mi-era mie milă pentru ai tăi.

Eu mă îmbătăm întotdeauna primul. Când cheful se pornea de-adevăratelea, casa începea să se învârtă cu mine înaintea piruetelor doamnelor cu verighete de la turci. Buimac și rușinos până în vârful urechilor, mă forțăm să tac, ca să fiu sigur că nu mă fac de râs ca ultimul idiot, intrând astfel în gură mătușilor, care oricum mă ocheau febril. Cu două picioare stângi și ranchinuos împotrivă oricui putea să învârtă o horă, mă plantăm în scaunul meu și răspundeam monosilabic oricărei discuții bărbătești în care eram implicat din greșeală. Tot ce știam era că trebuia să mănânc cât mai mult – ca să ies din regimul meu de cartofi prăjiți – și să o șterg  de acolo cu prima ocazie.

În ziua în care ai împlinit 11 ani, deși știam că maică-ta o să mă țină minte pentru asta, ți-am dăruit, împachetată frumos cu fundă roz, o minge de fotbal. Te-ai jucat 2 ore ca descreierata în parcul din față, cu tot cartierul și apoi ai spart-o în spinii unui trandafir primit de la taică-tău.

Eu tot nu ghiceam ce mă așteaptă.

 

(Prologul aici)

Cand am implinit 20 de ani, m-am mutat singur intr-o garsoniera la etajul 4, unde doamna de la asociatie imi batea in teava in fiecare seara, iar vecinul de la 5 purta mereu pe langa dansul o copila blonda, cu ochii de jad, coatele belite si genunchii intotdeauna plini de vanatai.

Vecinul n-avea baieti si, pentru ca ma vazuse cu ochelari de cal si slab ca un manz necopt, ma trata ca pe un fiu/nepot de care era musai sa aiba grija. Sa-i aduca o farfurie de ciorba pe seara. Sa-i zica ceva de freza aceea pacatoasa si cate ceva de femeile demne, cum fusese nevasta-sa o data si cum avea sa fie copila de sub cotul lui intr-o zi. Copila care scotea ochii papusii si cadea in fund la orice prag.

Copila care mi-a intors noptile pe dos.

Sapte ani mai tarziu m-am indragostit de mandra asta cu ochii ca ai fiarelor salbatice si genunchii plini de cicatrici. In cei sapte insa, n-am cunoscut inca fierea, ma uitam la ea cum te uiti la papusile din vitrine.

M-am indragostit de printesa asta de la etajul 5, cu pletele blondele, ochii mici, ca doua pastile de fericire, o zvarluga cu rasetul in vant, in rauri, in munti si-n tot ce-i al tau, fara sa fie al tau de fapt. O salbatica cu mainile de copil si suflul unui atlet de cursa lunga. O femeie capabila sa danseze o noapte intreaga in picioarele goale si apoi sa se arunce singura in mare, cu stelele pe umeri si Poseidon in piele. Iar eu stau in nisipul care m-a ars o zi intrega si ma simt oparit si sfarsit pe dinauntru. Iar tu nu stii decat sa razi.

In lumea asta nu mai exista decat lumea mea, iar lumea mea e undeva intre umarul tau stang si gatul acela lung, un loc unde te-as musca sa te insemn cu minunea foamei asteia fara se sfarsit.

In lumea asta nu mai existi decat tu.

Eram in parcare, fugisem la o tigara singuratica, in pauza de masa. Ce, nu ti-am zis ca si poetii lucreaza in cooperative? Nu stii ca fiecare trebuie sa-si castige painea, tigarile si prietenii? Ascultasem un pic de Elvis, un pic de Joe si ma gandeam la zanatica mea, undeva intre casa parintilor, masina unchilor si o campie fara de sfarsit, cu maci salbatici si fluturi imensi. Zbughind-o cu zmeul ei la fuga, zvac-ul ala mereu constant, de parca intotdeauna ar fugari-o un animal fantastic, pe cale s-o prinda de gleznele mici. Dansand de una singura, bolnava de ras si de tinerete si impleticindu-se in propriile zambete, pe care le daruieste oricum tuturor, fara discriminare si fara cap.

Si in parcarea asta amara am realizat ca eu am 27 de ani si ea abia coace saptispe. Ca mie imi indeasa o matusa maritisul in casa si-mi face, constiincioasa, lista cu muierile de maritat de la ea din palier, alea de-ti gatesc un cozonac de miroase toata scara si alea cu parinti prin strainataturi si zestre cat sa cresti trei copii din ea. Eu nu stiu decat sa intreb de ce nu-s maritate pana acum, daca tot tot sunt asa de merituoase, de ar trebui sa ma prefaca, ca pe eroul din poveste, din zmeul burlac si cu ochi bulbucati, in printul asezat la casa lui de la Corbu.

Ma mai intreb de ce barbatul matusimii n-o mai priveste vreodata in ochi, nu-i mai stie ziua de nastere sau semnul din varful umarului, zbarcit de dureri existentiale.

Poate ar trebui sa ne insuram toti cu femei mai tinere. Sa le luam cand se-arunca singure cu capul inainte, pe la 16 si 17 ani, cu narile frematand dupa mirosul dragostei si cu mintea ametita de fierbinteala primei iubiri. Cand inca sunt ale tale pe de-a-ntregul pentru ca n-au avut timp sa te compare cu alti iubiti, ai caror amintiri au ramas inclestati ca spinii otravitori in coastele lor, spini pe care unele n-o sa mai fie in stare sa-i scoata vreodata de acolo. Pentru ca inca n-au lipit alte nume de buzele lor care miros a capsune si au gust a Dumnezeu si inca n-au invatat sa iubeasca inclestarea unei maini de barbat in parul lor pana la sani. Pentru ca inca nu stiu sa-si ceara drepturile cu toata puterea, nu stiu inca ce putere au si cum poate curba unui sold sa paralizeze mintea unui intelectual si gatul unui muncitor cinstit. Ah, pentru ca atunci ti se dau cu totul, fara sa invete inca sa-si calculeze fiecare miscare, sa zambeasca exersat si la timpul potrivit, pentru ca atunci orice ai face, esti in ochii lor o zeitate pe care au avut norocul s-o iubeasca si in mainile careia cade asa usor rochia aceea din voal.

E o arsita nebuna vara asta! Aici, in parcare, in miros de benzina, praf si after shave-ul prea puternic al unui director de banca. M-as lepada de tot, te-as fura de-acasa si-am fugi in lume, cum faceau strabunicii nostri, din nebuniile carora suntem noi aici, suferind ca haiducii prinsi de potera si incarcerati pentru o tinerete intreaga. Tineretea noastra e o pisica nebuna, zbughind-o posedata intre zidurile inimilor noastre, in timp ce noi ne facem veacul prin birouri, ne fumam tigarile prin terase si ne vindem vietile pentru o casa.

Ah, cum ar fi, daca te-as prinde de-o glezna intr-o zi si te-as stapani?

Cum ar fi daca mi s-ar opri ochii peste ai tai si ai ramane prinsa acolo, in valtoarea verdelui pamantiu, ca genunchii tai cand te impletucesti printre maracini? Cum ar fi daca ti-ar ramane suflarea in gat, daca ti s-ar ineca corabiile si ti s-ar pravali sufletul in palma mea marsava, care l-ar lipi de-al meu si l-ar tine acolo o vesnicie? Te-as lua de nevasta, sa te trec pragul alb, s-o vad pe maica-ta plangand si pe taica-tau cu ochii fulgerand ca i-am trecut pragul de atatea ori, fara sa-i zic vreodata ca o sa vina ziua in care o sa-i ademenesc fata in nebunia mea.

Sunt un om bolnav, blondo! Blondo c-un picior pe varful muntelui si cu altul spanzurat in aer pentru ca nu mai stii sa cobori. Blondo cu rochiile rupte in toate crengile copacilor din curtea bunicilor tai, unde tu ti-ai spart capul si bunica-ta mi-a descantat nenorocul in amor, fara macar sa banuiasca de cine aveam sa ma enamorez cativa ani mai tarziu, ca un vitel prostanac, ca un gansac ametit, ca un musteriu ametit de aburi de alcool ieftin.

Dar pana s-apuce tie sa-ti creasca sanii pe de-a-ntregul, cat sa mi se infierbante mie randurile astea ratate, n-am stiut decat ca esti copila blonda a caror plamani, cand tipa la joaca, imi zguduiau geamurile. Nu te vazusem decat impiedicandu-te pe scari, te auzisem protestand la masa… in timp ce-mi plangeam dezamagirile in amor si treceam dintr-un ghinion in altul. Cand ma uit acum in urma, ca prin vis, realizez c-au fost de fapt 7 ani in Paradis. Sapte ani langa copila blonda, inainte s-o ghicesc femeie, sapte ani fara belele, sapte ani fara sa te injur si sa te chem in acelasi vers.

Fir-ar toti dracii, dac-as fi stiut!