Author Archive

moments

Intai e atractia. E ceva din miscarile mainilor celuilalt, felul cum intoarce cuvintele si hainele pe care le poarta, care ne opresc in loc si ne fac sa ne intrebam: “Cum ar fi daca?”. Adica in loc sa ne luam catrafusele si mintile si sa avansam mai departe ne oprim acolo ca un copil in fata unei case noi din cartier. In loc sa cautam alte fericiri, ne gandim sa incercam causul din mana celuilalt, sa vedem daca ni se potriveste sufletul acolo.

Apoi e atingerea. Cand intalnesti pe cineva nou ceremonia impune o strangere de mana. Piele pe piele. A doua oara contactul asta trebuie castigat. Intimitatea se castiga prin cuvinte, gesturi, proximitate, iar in cele din urma abia, atingeri. Amicii se pupa pe obraz. Prietenii adevarati se imbratiseaza secunde intregi. Un cuplu se poate saruta minute intregi. Dar inainte sa ajunga acolo intai se unesc iarasi mainile. Degetele trec unele printre altele pentru a vedea daca-si gasesc loc.

Uneori dragostea incepe navalnic. Degetele nu mai trec unele printre altele, ci se inalta de la genunchi spre sold. Buzele nu se mai testeaza stangace ci se gusta la fel cum gusti un vin bun. Nimeni nu se gandeste la dimineata de dupa.

caption

Nu exista reguli pentru cum se incepe o relatie. Oh, ba da, exista, dar nu le respecta mai nimeni. 3 zile pana suni inapoi. 2 luni pana cand iti deschei rochia. Minim 6 luni pana va mutati impreuna. Un an pana cand ii cunosti parintii.

Uneori focul se aprinde din primele zile si amandoi aveti nevoie de caldura. Uneori fiecare miscare e stangace, dar necesara. Uneori, inveti sa taci pentru ca nu-ti vine sa crezi ce asculti. Nu pricepi ce te-a sucit asa, de ti-e dor de un lucru de care n-aveai habar pana mai ieri.

Apoi vine incercarea. The deal breaker. Confruntarea cu demonii celuilalt, de parca nu-ti ajungeau ai tai. Greselile si fuga de tine insuti. Interpretarile gresite. Orgoliile ofensate. Prejucatile dictate de ceilalti. Nepotrivirea cu modelele de dragoste de la televizor.

Dar vorbim de…

Miros de omleta in bucatarie. Aftershave. Parfum fructat. Sunetul uscatorului de par. Aparatul de ras in baie. Untul de corp scapat pe canapea. Ambalajele de la dulciuri imprastiate prin camera. Plimbari cu masina in miezul noptii. Ochi albastri dimineata.

Florile imbratisate de zeci de ori. Tinutul de mana in fata cabinetului de la urgente. Telefonul de “Ai ajuns cu bine?”. Pielea calda care miroase a lapte cald si aduce aminte de serile de vara de la bunici.  Saptamana departe si impresia constanta ca in timpul ala esti nevoit sa inveti niste lucruri de la 0. Pasiunile in comun. Pasiunile la polul opus si incercarea de a i le explica celuilalt.

Toate astea sunt castigate in timp, niciodata primite de-a gata. Toate astea apar cand a trecut magia inceputului, in care orice detaliu nou descoperit la celalalt tindea sa fie buricul pamantului. Relatiile se construiesc acolo unde iubirea nu fuge pe fereastra cand un orgasm e mai putin intens decat cel de dinaintea lui. Pentru ca se intuieste ca vor urma altele, si mai capabile sa te zguduie din toata fiinta.

Nu exista relatie perfecta. Nu va zic nimic nou prin asta, stiu. Dar va zic ca relatiile se construiesc. Relatiile ne deconstruiesc. Cu cat iesim mai mult din zona noastra de comfort si construim una impreuna cu celalalt, cu atat mai multe temeri trebuie depasite. Nesigurantele, gelozia, frustrarile. Zilele proaste puse in carca celuilalt. Temerea de a nu repeta greselile celorlalte cupluri. Teama ca celalalt o sa fuga cand o sa ne fie lumea mai draga.

Totul se invata in dragostea de cursa lunga. Totul se descopera, nu mai exista secrete, si astea se intuiesc de la un punct incolo. Si cand nu se intuiesc le spui tu deschis si pana la capat, pentru ca nu suporti sa minti. Totul se invata: rabdarea naturala, nefortata. Impartirea cumparaturilor. Incurajarile in cele mai grele momente. Mangaiatul aceleiasi pisici pe strada. Dulciurile cumparate celuilalt in ziua de salariu. Discutiile cu orele. Saruturile cu sutele: in parcare, inainte de job, ultimul lucru seara tarziu.

 

 In cele din urma, in timp, e pacea. Impacarea acea cu tine din care vine la pachet cu o pofta de a trai nemaivazuta. Conexiunea aceea mai puternica care te intoarce spre soare si te arunca in vartejul unui scop. Pentru ca stii ca celalalt va fi fix in spatele tau, gata sa te prinda cand te impiedici sau te indoiesti de tine. Pentru ca stii ca nu-ti cere sa-l faci fericit, ci sa fii tu mai bun decat erai ieri, si asta e de ajuns pentru a-i oferi bucurie. Si viceversa. Dragostea sanatoasa nu cere de la celalalt decat sa fie el impacat si fericit cu sine.

blog love is art

 

red lolita

A fost cel mai sfasietor tipat pe care l-am auzit vreodata din gura unei femei.

Aplecat asupra laptopului, la auzul lui, am ramas cu mainile in aer, inima injunghiata si sufletul refugiat in gat. Apoi am ridicat spasmodic gatul in sus si te-am auzit strigand dupa maica-ta. Impiedicata si lovindu-se de mobila si fotolii, ai sarit peste prag si ai aterizat la maica-ta in brate, plangand si tipand in acelasi timp ceva neinteligibil. Ma asteptam sa aud femeia – ferma si cu un raspuns intotdeauna pregatit- intorcandu-ti replica sau aplicandu-ti o palma. Dar, ridicandu-ma pe canapea ca sa fiu cat mai aproape de apartamentul de deasupra n-am auzit decat cateva murmure stalcite si pe tine linistindu-te complet in cateva minute.

Nu te-am mai zarit vreo doua saptamani. Nu te-am mai vazut. In blocul asta in care te stia toata lumea si se tipa dupa tine ca atunci cand anuntau stramosii venirea tatarilor, intrasesi in pamant. Nu ma mai trezeai dimineata cand iti aruncai ghiozdanul in coltul usii ca sa incalti pantofii de lac ciuntiti in varfuri. Nu te mai jucai pe calculator cu sonorul la maxim seara si nici nu te mai auzeam incercand sa-ti conduci parintii pe calea vreunei nazbatii. Dar, si mai rau,, nu te mai vedeam in fata blocului inscriind goluri in poarta darapanata si certandu-te cu baietii. Disparusesi total. Intrasesi in bezna. Caput. Daca nu ti-as fi vazut parintii intorcandu-se in fiecare zi de la servici as fi zis ca s-au mutat brusc in China si ca au luat bestia, monstrul cu sapte capete cu ei. In primele zile am zis ca esti bolnava. In primavara aceea rece circula o epidemie de gripa cum nu se mai auzise.  Descurajat de atata liniste voiam sa urc sus si sa intreb de sanatate. Dar, din experienta, cand o familie trece printr-un problema, nu au nevoie de curiosi din afara. Cu ce puteam eu sa-i ajut?

In a 3-a saptamana insa, ma luase o panica nemaintalnita. Nu te vedeam nicaieri. Nu te auzeam deloc. Nu stiam ce te lovise si, in panica mea, ma uitam des pe geam sa vad daca nu-i vreun convoi funerar pe jos. Disparusesi si luasesi cu tine toata viata din blocul asta.

In a 4-a saptamana m-am trezit nas in nas cu tine. Ieseam din camera sa ma plimb de nebun, iar tu urcai scarile spre casa ta. Cand m-ai vazut proptit in fata ta cu un zambet tembel te-ai prins bine de balustrada si te uitai la mine golita de orice emotie in ochii cruzi. Livida, ti-i miscai stanga-dreapta rapid si degetele ti se invinetisera de frig si de spaima. Contagios, ti-am imitat imediat starea si n-am stiut ce sa-ti spun. In cazurile astea te chemam pana in hol la mine si-ti strecuram dulciuri trimise de ai mei, cat timp imi dictai ce jocuri ai fi vrut sa-ti cumpar si cu cine a jucat Real Madrid. De data asta, dupa vreo 2 minute de chin, ti-ai luat talpasita repede, impiedicandu-te de fiecare treapta, in timp ce o zbugheai ca apucata spre casa parintilor. Ce facusem?

Mi-am petrecut noaptea incercand sa ghicesc si mi se impletuceau gandurile intre ele cum li se incurca picioarele musteriilor beti la ceas de petrecere. Ma foiam in cearsafuri, speriat pe de-o parte ca facusem ceva sa-l supar pe vecin, care in lipsa altui pretendent, inca ma trata ca pe un fiu ratacit. Ce anume insa, nu stiam nici eu, nici fantasmele mele.

Te-am intalnit din intamplare in oras, la sfarsit de saptamana, in rochie albastra, de duminica, asezata intre parinti, cu privirea aiurea si picioarele chiniuindu-se sa-si gaseasca linistea. Pantofii tai bej, cu toc abia ridicat din asfalt, semanau mai mult a accesoriu de domnisoara de pension. De unde iti aparusera gulerele albe, rochiile inflorate, ciorapii din lycra care-ti acopereau vanataile? Cand mi-ai intalnit privirea te-ai desprins cu un zambet dintre ei si ai avansat rapid spre mine. Nu-mi aduc aminte nimic din ce mi-a zis in duminica aceea insorita, doar ca te-ai asezat in fata mea si ai vorbit pe-un ton pe care nu ti-l cunoscusem inainte, indulcit cumva. Miscarile tale – intotdeauna bruste si cu tinta – erau incetinite. Iti alintai din cand in mainile in blana vreunei pisici sau alteia.

Eu ma uitam la tine si mi se parea ca vedeam pe altcineva.

Lolita

***

Am citit Nabokov cu sila. Lolita, singura carte la care s-a oprit toata lumea, mi-a lasat un gust metalic in gura, de parca citind, ma infruptasem din toate copilele din fata blocului. Cu toate astea, desi mi se umpleau de repulsie degetele, dadeam pagina cu pagina cu nesat. Lolita, cea respinsa de editura dupa editura si acceptata in cele din urma de o editura obscura tocmai in Paris, Olympia Press. Trei sferturi din ce publicase Olympia Press pana atunci fusese “gunoi pornografic”. Nabokov semnase un contract, in disperare de cauza, satul sa-i fie respins volumul la care muncise 5 ani. Doi ani a stat cartea in bezna. Apoi Sunday Times o numeste cea mai buna carte a anului 1955 si de acolo devine istorie.

Nabokov exagereaza procesul. Toate cartile bune se nasc din hiperbolizare unei idei. Dar se intampla ceva cu fetele in jurul varstei de 13 ani, ceva ce barbatii intotdeauna simt, dar niciodata nu inteleg. E ceva miraculos in felul in care soldul drept si stingher al unei fete se arcuieste in curba unei femei.

In unele parti din lumea asta, 13 e varsta la care fetele se casatoresc si fac primii copii. In Occident, incercam sa le protejam cat mai mult, pentru ca ni se pare ca sunt gata sa se arunce flamande cu capul inainte in tot ce e interzis, pana isi astampara setea, cu rezultate dezastruoase. Noi insistam sa credem ca le putem proteja. Viciul nostru este sa le pastram copii cat mai mult timp, ca sa nu incerce viciile altora. Dar se deschid catre lume ca o floare catre soare, descoperind in ele vicii pe care le aveau si predecesorii, care fac acum pe sfintii. Au patima si teama asta de a descoperi lumea, pacat cu pacat, sarut cu sarut, granita cu granita.

Tu aveai privirea la fel de speriata si agresiva ca a pisicilor pe care le mangaiai. Se bateau in tine doua lumi si, spre deosebire de un meci de fotbal, partida nu se termina niciodata si nu castiga nimeni.  Pe mine ma soca linistea ta, pasii tai usori, saptamanile in care dispareai. Dar mai mult de atat, ma umpleau de repulsie, ca si cartea lui Nabokov, privirile barbatilor. De la prietenul de familie a carui privire urca mai sus de genunchi pana la pustii de liceu, care intorceau capul dupa pleata ta blonda in drumul spre casa. Tu taceai in continuare si nu-ti facusesi niciun prieten. Dar barbatii isi intindeau gatuiti capurile dupa ochii tai cu jaratic, in timp ce mainile lor n-aveau liniste in preajma ta.

Tu mergeai cu ochii in jos, cu umerii grei de insemnatatea privilor lor. Si nici macar nu-ti dadeai seama.

Eu ma uitam la cele de varsta ta si mi-era teama pentru tine. Descopeream, in spatiul dintre tine si ele, cand va intorceati de la scoala, pe acelasi drum pe care ma intorceaum eu la birou, niste diferente teribile. Tu iti carai ghiozdanul greu si purtai jeansi aproape barbatesti si tricouri cu insemnele unei echipe de fotbal sau alteia. Ele miroseau a parfum de vanilie, ocheau baietii mai mari la fiecare doi pasi si tastau incontinuu pe telefoanele cu carcase colorate. Un gen de comportament pe care mi-l imaginam potrivit doar liceencelor. Erati in clasa a saptea abia si nu intelegeam atunci ca unele femei sunt in stare sa fie adolescente o viata intreaga. Si incep devreme.

Era inceputul unei veri innabusitoare. Tu dispareai tot mai des pe bicicleta noua obtinuta pentru ca, in ciuda cicalelii maica-tai obtinusesi premiul intai la scoala. Si, pe deasupra, iti luasesi pe timp de vara angajamentul ca o sa mergi la tenis, in loc de fotbal. Renuntarea asta iti era atat de necaracteristica incat stateam in preajma ta doar ca sa-mi dau seama ce se intampla, pentru ca pareai desprinsa din personajele copilariei mele, doar ca sa te pierzi in peisaj cand ma asteptam mai putin.

***

Era o namila de om aparuta de nicaieri in sufrageria alor tai. Din cate imi aduc aminte era unul dintre sefii lui taica-tau si, cand s-a proptit in holul vostru mic, ai tai intrasera intr-o frenezie ametitoare, ciocnindu-se caraghios unul de alta in goana de a-i face pe plac. Eu eram acolo in trecere si singurul care parea sa observe ca in timp ce-o complimenta pe maica-ta cu replici de telenovela, ochii ii zburau spre tine, incercand sa te strecori in camera ta. Te trageau ai tai inapoi de fiecare dat pentru ca namila intreba de scoala ta, de hobby-uri si de alte chestiuni care nu-l priveau catusi de putin. Cand ai tai intindeau platourile pe masa eu il supravegheam cu ochii dupa picioarele tale brozate de soarele verii si salopeta in care ieseai afara.

Te lauda in fata alor tai fara sa te fi vazut inainte. Spre deliciul mamei tale, satula sa duca cafele directoarei ca sa n-o mai innebuneasca cu “pasiunea ta distructiva pentru fotbal care era foarte posibil sa te transforme intr-o tanara capabila sa sufere deviatii sexuale majore”, namila bolborosea aiureli ca intr-un discurs de vanzari. Ba chiar, din cand in gand, degetele sale grase se revarsau peste bratul tau, ba ciupind, ba mangaind scurt. In tot timpul asta, pe fata obeza plutea un ranjet care-l inmarmurea pe taica-tau si ma scotea pe mine din minti.

La un moment dat a cerut pe balcon, la tigara. Si sa vii si tu dupa el sa-i arati cum ai construit cuibul ala pentru pasari. Eu ma apropiasem si va urmaream innegurat de dupa perdea. Tu aveai obrajii ca doua cirese, inrositi de vinul pe care insistase sa-l gusti: din toate paharele. El te incoltise in balconul neinchis, in timp ce trancaneai inconfortabil despre una-alta. Iti luase o suvita de par si-o rasucea intre doua degete. Te-a prins de lobul urechii.

Tu l-ai intrebat daca mai vrea vin. Fericit – credea ca i-a mers cu tine, el, seful cel interesant, cel caruia ii fac toti pe plac, ametise o fata care abia acum iesea dintr-o copilarie cruda si a carei piele inca mirosea a lapte cald – incredibil de fericit, a ras cu maxilarul trosnind. Tu i-ai adus carafa din sufragerie, inaintand si intorcandu-se intr-un pas sprintar, de nimfa. Cand ai ajuns inapoi in fata lui, ai mijit ochii pe el si i-ai turnat in pahar – pana la refuz. Inainte sa-l duca la gura insa ai scos un tarus lung, ascutit, dintre cateva tevi uitate intr-un colt, ramas de la construirea cuibului. Cand sa incerce din nou sa puna mana pe tine, din jumatate de miscare varful ascutit era la jugulara lui. Namila de om a facut un pas in spate si si-a clatinat toate cele cele 120 de kg sub privirea ta rece, ca un tipat surd. Ca si cum il lovise cineva in moale capului si ii spulberase suflarea din cosul pieptului, s-a prins cu ambele maini spre usa si a fugit inapoi in sufragerie. Tu ai aruncat bucata de lemn si ai scuipat dezgustata: tocmai imitasesi o scena dintr-un film de groaza pe care il imprumutasesi de la mine.

***

In ziua in care ai implinit 13 ani, ai batut la usa mea pe seara . Stiai ca eram plecat intr-un teambuilding si ca voi ajunge tarziu. M-ai asteptat sa urc scarile, sa  inchid usa in urma mea si imediat dupa ti-am auzit pumnii energici ciocnindu-se de metal. Cand am deschis usa, mi-ai servit un zambet larg, strengaresc si ai inceput sa turui:

“Azi e ziua mea, stii ca nu mi-ai luat nimic, nu? Eu de ziua ta ti-am luat fularul ala gros pe care am cheltuit o intreaga alocatie; tu ce mi-ai luat?”

Asa, domnisoara contabila, tine-mi calculele, apaream dator in registre.

“Si nu zi ca n-ai bani: mama spune ca lucrezi in informatica si castigi bine.”

Nu-ti luasem nimic. Ma angajasem de curand si ma lucrau intensiv, ploconindu-ma si in weekend cu un teambuilding de doua zile de la care veneam epuizat si mai confuz ca inainte.

Tu, cu o traista petrecuta dupa umar, mi-ai spus ca mergem intr-o aventura, sa te iau undeva cu masina. M-am conformat, mai mult pentru ca ma bucuram sa te revad in spirite mai bune, decat pentru ca stiam in ce ma bag. Mi-ai luat cheile de pe dulap, ai asteptat sa ma incalt si ai fugit inainte mea in parcare, avertizandu-ma sa am bani multi la mine. Te-ai urcat in dreapta, ti-ai pus centura si m-ai bagat in toate gropile din drum pana cand am ajuns intr-un fel de padure, in afara suburbiilor. Acolo, ai coborat cu traista cu tot si ai inceput sa alergi si sa strigi caraghioslacuri vreo 2 minute. Cand parea ca te-ai potolit, un catelandru flocos si cu limba de jumatate de metru iti sari in brate si te linse frenetic peste tot. Slinosul, care nu parea sa aiba mai mult de vreo 3-4 luni, se agita intre bratele tale cu o fericire nebuna, isi cuibarea capul la gatul tot si-l scotea de acolo uitandu-se la tine de parca nu te vazuse de vreo zece ani. Se vedea ca va cunosteati bine si abia cand ai scos din traista o combinatie de oase de la friptura si un plic pentru catei din supermarket, am inteles unde dispareai tu cu bicicleta in fiecare seara. Veneai  sa-ti hranesti metisul asta, pe jumatate labrador si pe jumatate Dumnezeu cu mila, murdar din cap pana in picioare, scarpinicios pana la sange si cu o coada mai energica decat pendula unui ceas dereglat.

Inainte sa ma bucur ca ai impartasit cine stie ce secret cu mine m-ai anuntat clinic aproape ca pasul urmator era sa ne prezentam cu potaia la un veterinar. Tu sunasesi deja la el si-l convinsesi sa fie la cabinet duminica seara promitand ca-i vei achita triplu costul vizitei. Din banii mei, bineinteles.

M-am conformat. Si dupa alte cateva ore in care catelul, injurand pe limba lui veterinarul in toate felurile, se afla curat, deparazitat, hranit bine si inregistrat provizoriu pe numele meu, m-ai rugat sa te duc acasa cu el cu tot. Asa deci, trebuia sa te ajut sa-l faci frumos, inainte sa-l pui in pragul alor tai, fix de ziua ta: isteata miscare.

Doar ca, atunci cand usa vecinilor s-a deschis si lighioana a inceput sa latre vesel mirosind mancare calda, inainte sa apuc sa deschid gura, ai decretat dulce si rugator:

“Nu-i asa ca-i minunat? El mi l-a facut cadou! Si cadourile nu se dau inapoi ca sa nu jignim pe ceilalti, nu? Deci il pastrez!”

Ca ma socase cel mai tare insa a fost ca atunci cand gesticulai rapid in fata alor tai, umarul bluzei iti cazuse lenes si sub ochii mei trona dunga imbulinata de pe umarul tau stang, care nu putea sa fie decat de la un sutien.

blog hardly a fairytale

Nu-mi aduc aminte foarte bine de tine în acea perioadă. Nu-mi amintesc decât lupta asta continuă alor tăi să te învețe care ți-e genul, înainte să te arunci cu toată îndârjirea în pantalonii de fotbal.

Eram prea prins să mă mistui în flăcările propriului iad. Eram în ultimul an de facultate și-mi pierdusem minitile după femei și tărâmul nesfârșit de dorințe din care erau zidite. Femei cu sânii rotunzi, ghiciți în toată splendoarea în spatele bluzelor strânse, de deasupra cărora se întrezăreau văi dintr-o altă lume, a fantasmelor din nopțile mele nedormite.  Nu-mi aduc aminte decât mijlocuri care se lăsau prinse de brațele vânjoase ale altora, în timp ce mă îmbătăm singur în baruri, cu cele mai ieftine beri pe care le aveau la dispoziție și-mi fumam plămânii cu ardoarea cu care poeții își căutau versurile. Eu nu căutăm însă decât fustele, rochiile strânse peste piele de femeie tânără, pantofii înalți până la granița raiului.

Mă lovise atunci, într-un prag târziu de bărbăție, o febră teribilă care-mi încețoșa privirea, îmi transpira cearșafurile și îmi întorcea stomacul pe dos în diminețile cu cafele negre.

În zilele în care alții căutau sensul vieții la băute, se gândeau dacă să emigreze după absolvire sau să tragă cu dinții de-un post în țară, eu nu mă gândeam decât la un singur lucru. În nopțile în care alții își vedeau de licență, eu nu-mi imaginam decât studenți alergând în paturile strâmte de cămin spre o fericire cu gust de salcâm, aflată adânc în scobitura gâtului unei muze sau alteia. În nopțile acelea de iunie, în care toată lumea trăia panica viitorului și-a caniculei și capitula coborând jos în campus la țigări și băutură, eu nu făceam decât să mă plimb de aiurea pe holurile căminelor, strecurându-mă când nu mă vedea portarul, și avansând pe scările de serviciu până la etajele fetelor. Odată ajuns acolo mă opream vinovat să-mi trag sufletul îndesat în mărul lui Adam, îmi băgam mâinile în buzunare și, cu obrajii pocnind de rușine și de o foame teribilă, mergeam cu pașii hăcuiți de temeri de-a lungul holurilor lungi,  semănând a inchsioare. Cu cămașa boțita și ochii flămânzi, dar resemnați, îmi ridicăm din când în când privirea către o studentă, dar nu reușeam să urc ochii mai sus de picioarele dezgolite, în acest univers al lor în care nicio fustă nu era prea scurtă, nici un pantalon prea strâns.

Aici, la etaj, era o lume exclusiv feminină, cu carne tânără, sâni tari și păr despletit. Mergeam cu umerii aduși în față și mă uitam cu ciudă la picioarele dezgolite, sub fuste de tenismene, mergând fie agale, fie în cea mai mare grabă de la o cameră la altă. Când se deschidea câte o ușă în dreptul meu rămâneam blocat preț de câteva secunde apoi avansam împiedicându-mă de propriile picioare.

Unele chicoteau în urmă mea. Altele mă înjurau.

Cele din a treia categorie veneau după mine.

M-a prins de mâneca transpirată. M-am întors ca un apucat spre ea cu sufletul zbuciumat și inimă arțăgoasă și răzbunătoare între coastele slăbănoage. Mi-a râs în față câteva secunde bune și apoi s-a lăsat jos, pe scările de serviciu, lângă mine. Feriți de privirile tuturor.

Mi-a oferit o țigară.

“Avem voie să fumam aici?” am deschis gura ca un nătâng.

S-a întors către mine și mi-a zis că dacă vine gardianul o să spună că eu le-am adus. Îmi lăsasem buletinul jos? Nu. Dar la cine venisem, poate m-am pierdut, mă îndrumă ea. N-am venit la nimeni.

Mi-a aruncat în față niște ochi negri și sticloși, lucind a păcat. Am aprins țigara și deasupra capătului arzând mușcam cu privirea curba sânului stâng, umplând tricoul alb în același fel minunat în care îmi umplu mie visele nopțile de mai. Stăteam rezemat de caloriferul învechit și , din bucătărie venea miros de mâncare proaspăt gătită. Mie mi-era însă poftă de un singur lucru.

O întrebasem cum o cheamă. Cu mișcări leneșe mi-a întins o mână s-o ajut să se ridice – mână strașnică de sportivă  – apoi mi-a zâmbit pieziș și a dispărut pe hol, lăsându-mă singur cu aceleași năluci.

***

Te-au adus doi colegi acasă. V-ați întrecut până la bloc. Eu tocmai mă ridicasem din pat cu tricoul ud leoarcă și mințile sufocate în cearșaf: deschisem fereastră să-mi aduc aminte că mai e o altă lume în afara otrăvii nediluate din instinctele mele. Tu te cățăraseși pe bara de bătut covoare: pusesi un pariu că poți să te plimbi pe ea ca acrobații la circ. Îți trântiseși cât colo ghiozdanul și sacoul de la uniformă și parcă alunecaseși contra gravitației, până în vârf. Cu fundul pe bară și agitând picioarele în aer, le râdeai în față celor doi colegi, care, mai îndesați, se mulțumiseră să te șicaneze de pe margine.

“Ți se văd chiloții!” țipă unul dintre ei dintr-odată, arătând cu degetul spre fusta ta în carouri și începură să râdă amândoi tare și fals ca într-un desen animat prost. Ca la circ, te-ai prins cu mâinile de bara de sus, ți-ai făcut vânt și ai venit cu picioarele în stomacul celui care țipase. Mie mi-a căzut țigara arzând pe covor. Tu te-ai smucit cu năduf, ți-ai agățat picioarele de marginile barei și din două mișcări ai fost din nou în vârf. Mâinile perfect întinse pe lateral, picioarele sincronizate. Eu mă țineam cu ambele mâini de geam și-mi venea să te strig. Tu țineai capul sus cu mândrie și privirea concentrată în jos: un picior în fața celuilalat, un tremur scurt pe buze și îndârjirea care-ți încorda mușchii. Din când în când, cât să mă prind eu cu mâinile de cap, un braț îți scăpa în aer, te înclinai repede ori spre dreaptă, ori spre stânga, doar ca să-ți recapeți echilibrul câteva fracțiuni de secundă mai târziu; sub tine era asfalt. Când ai ajuns la capăt, ai sărit întâi spre soare, ca un Dedal pueril, apoi ai aterizat în ambele picioare și ți-ai ridicat mâinile în aer, ca Nadia Comaneci victorioasă.  În loc să primești un zece însă, te-a ars pe obrazul roșu palma maică-tii, apărută de nicăieri și scăpărând fulgere dintr-o pereche de ochi identici cu ai tăi. Fără să-ți spună un cuvânt ți-a cules ghiozonadul și apoi pe tine de-un cot și te-a tras așa cinci etaje, până când a trântit ușa în urma ta și tu ai izbucnit în plâns.

***

Am dus-o la ceainărie și i-am oferit flori.  În localul și așa înghesuit cineva ataca pianul. “Artistul” se-aruncase ca o dihanie asupra clapelor rezultând ceva grotesc și pe cale să-mi spargă timpanele. Ea părea destul de enervată și de chelner și de pian și de flori și își flutura des mâinile în aer. De fiecare dată când degetele acelea lungi se ridicau neașteptat deasupra ceștii îmi aminteam de degetele tale deasupra asfaltului care ar fi putut să-ți boțească genunchii de campioană nedeclarată. În același timp, când întorcea spre mine ochii de-un albastru spălăcit, mă uitam întotdeauna întrebător înapoi. Sătulă de chestionarul meu își scoase repede portofelul, plăti pentru amândoi și mă scoase de acolo.

În stradă, ne plimbasem fără vreo direcție pentru ceva timp. Din loc în loc, citeam pancartelele alungite de pe garduri, cu reclame la teatru sau operă. Mă pișca limba s-o întreb dacă n-ar vrea să vină cu mine, dar îmi părea mult prea în lumea ei și nu aveam nici determinarea, nici energia s-o întreb. Așa că o urmam de-aiurea prin orașul ăsta în prag de vară, care mirosea a salcâm și-a amintiri. În timp ce mergea înălțată pe tocurile mici, eu observam gleznele subțiri și imposibil de albe ale femeii ăsteia pe care abia o cunoscusem și totuși acceptase să-mi dea un număr de telefon și să iasă cu mine. Femeia asta care-și pusese o rochie de voal, care se ridica periculos deasupra genunchilor cu fiecare pas pe care îl făcea. Femeia asta cu talia cât s-o cuprinzi între brațe și s-o ții prizonieră acolo și cu rotundul unor sâni de la care nu-mi puteam lua ochii. Urcam spre marginea străzii, eu însoțit de-o fierbințeala care-mi grăbea tălpile și un suflu întretăiat  de cu totul alte motive decât urcușul, ea pășind lin și hotărât, nepărând să conștientizeze prezența și privirile mele hulpave.

O priveam cu teamă și îmi transpirau palmele groaznic. Mi-era teamă să nu mă descopere în toată nerușinarea și foamea mea – ușor de ghicit dacă ar fi întors o secundă capul spre mine – și să-mi iasă din câmpul vizual. Eram un nemernic până la ultima coastă sfrijită, care o pândea ca un adolescent virgin de 15 ani, aflat la o petrecere cu studente. Ochii mei fugăreau spațiul dintre buzele întredeschise, gâtul subțire și decolteul acela în care mi-aș fi petrecut fiecare noapte. Simțeam o transpirație rece pe șira spinării și mă gândeam că din moment în moment o să se urce într-unul dintre taxiurile parcate leneș la marginea drumului și-o să o ia cu grație la sănătoasa, lăsându-mă plantat acolo ca ultimul idiot.

S-a întors spre mine rânjind. Mi-a căzut suflarea în stomac.

“Măcar știi unde te afli?”

Nu știam. Am căscat ochii la stânga și la dreapta și habar n-aveam când ajunsesem în colțul acela de stradă, cam întunecat și fără țipenie de om în apropiere. Până când să mă dezmeticesc a fost din doi pași lângă mine și parfumul ăla puternic m-a făcut să închid brusc ochii și strâng dinții ca pregătit de luptă. Ea și-a lipit buzele de-ale mele și s-a lăsat cu toată ușurimea corpului ei pe pieptul meu.

La mine în garsonieră nu mai fusese nicicând așa debandadă, dar mă bucuram cu fiecare pahar spart, căzut de pe masă în cutremurul camerei, de fiecare colț de mobilă care mi-a intrat în coaste când o căutam în beznă, de fiecare țipăt scurt urmat de râsetul ei în toată încăperea. Degetele mele se încrucișau în părul ei și-o trăgeam întotdeauna mai aproape de mine, de parcă mi-ar fi fost teamă să-mi dispară din brațe când buzele mele alunecau de pe umărul ei spre urechea care  tresărea întotdeauna. Undeva, în fundal, pe când membrele ni se încrucișau ireversibil, se auzeau o seamă de melodii de inimă albastră și seducție unilaterală care îmi răceau carnea în ciudă căldurii șoldurilor tale vânate în întregime. Ea aluneca spre mine și mă apuca de-un braț, doar ca să-mi scrijelească cu unghiile ceva pe spate, tocmai când mi se părea că ne ghicim mai bine. Când cuprindeam părți din ea cu mâinile astea de om hăituit de propriile dorințe, dinții ei se infingeau în umărul și gâtul meu, apoi mângâia urmele cu buricele degetelor și zâmbea în întuneric, la urechea mea.

Dimineață și-a făcut singură cafeaua și nu s-a atins de niciuna dintre hainele mele. În loc să se învârtă prin casă în cămașa mea, îmbrăcase afurisita aia de rochie,  se înarmase repede cu toate brățările și, prin mormanele mele de haine îți găsise loc la fereastră, unde își limpezea mintea sorbind inghițituri mici și amare. Îmi explicase ceva pe scurt: cum că tocmai rupsese o relație de vreo trei ani, că avea alte treburi pe cap și că se mai gândește ea dacă mă mai caută sau nu. S-ar putea totuși să mă mai sune.

Când să încerc să-i răspund, o pierdusem deja. Își uitase cafeaua pe noptierea și se holba cu un zâmbet straniu la o scenă de la parter. Acolo, stăteai tu cocoțată  triumfător pe aceeași bară de bătut covoare, cu jocul video al unuia dintre puștii care te enervasera, pregătită să-l zvârli pe asfalt.

“Cine e mierlă aia împrăștiată?”

Înainte să mă apuc să-i răspund, își mai scutură o dată capul în râs și continuă:

“Nici nu mai contează. Mi se pare c-o să-i chinuie pe mulți mai târziu și n-o să le fie deloc bine.”

Părea extraordinar de fericită de treaba asta. Eu mă uităm de la ea la tine și nu înțelegeam nimic.

***

Când ai împlinit 12 ani te-am dus la teatru. Sub privirea aprobatoare a mamei, care s-a uitat de 3 ori pe bilete și încă de 2 ori pe program, să fie sigură că nu te zvârlu în altă sală de teatru care ți-ar putea polua mintea naivă; am mers la un spectacol pentru tinere domnișoare, o piesă obscură dar amuzantă, scrisă de un debutant. Nu știam atunci ce ți s-ar fi potrivit oricum, doar că, râzând cu ochii mari și agitându-de entuziasmată în scaunul confortabil, nimerisem cumva.

Eu, ca și cei din jur, rădeam de chiuiturile tale înăbușite, saltul sus-jos în scaunul roșu și agitația continuă a mâinilor, care ajunseseră în cârlionții madamei din față și țineau strânși de ei.

(PrologCap I)

blog young confused

Aveai 10 ani. Te purta maică-ta cu cozile împletite și aveai părul lung până la mijlocul spinării. Când îl purtai desprins, la sărbători, când te îmbrăcau întotdeauna ai tăi în rochie albă, toată lumea îți atingea pletele de un blond imaculat:  toți îl preziseră șters până la vârstă asta. Se uitau la tine cu ciudă ceilalți părinți, cu teamă bunica-ta, un boț de femeie cu cele mai mici mâini pe care le-am văzut. Și cu mândrie ascunsă în niște priviri piezișe maică-ta, când se ofticau celelalte mame că zgatiile lor schimonoseau fețele mici fără prea mult șarm.

În mijlocul lor tu, tută mică și neștiutoare, te fugăreai cu băieții vecinilor și vărsai întotdeauna cafelele celor mari pe jos.

“Tu-ți Paștele mătii!” urlă bunică-tău.

Știam toate astea pentru că stăteam pitit într-un colț la fiecare sărbătoare, la invitația lu’ taică-tău, care-și făcea milă de mine – mereu singuratic și târâindu-mi cu greu pașii pe scară – și mă chemă la câte-un chef nouzecist, mult după ’90. La combina trimisă  de unchiu-tău din Germania suna întotdeauna populară sau ceva de petrecere și eu stăteam stingher și pe jumătate amețit de vișinată și pălincă, în cel mai vechi scaun din casă. Au ținut scaunul ăla pentru cinci ani până când s-au prins că doar eu îmi așezam fundul acolo și-l ridicăm destul de suferind.

Toată familia ta era adunată la chefurile astea, care aveau loc de vreo 4 ori pe an. Erau mătușile întoarse din afară, cu brățări și lanțuri de aur, pe care le comparau de fiecare data, încercând să afle care făcuse o afacere mai bună. Apoi, erau cele rămase, care lucrau 9 ore pe zi în birouri și povesteau cu patimă, la țigări ascunse și palmate între ele pe la bucătărie, de năzbâtiile clienților cu care interacționau și care le făceau zile fripte.

Deși, din poveștile lor, mie întotdeauna mi se părea că situația stă total invers.

Erau apoi casnicile, femeile acelea micuțe și care-și îmbrățișau mâinile una într-alta. Ele erau cele care aduceau, de regulă, cele mai multe  dintre bunătățile de pe masă, pe care îndrăzneam să le înfulec doar după ce mă asigurăm că nu mă privește nimeni.

Bărbații fumau ca niște turci și vorbeau de politică și tinerețile pierdute. Vorbeau ceva de-amor cu lumina stinsă, când ritmul muzicii se încingea și puteau să râdă în hohote nemăsurate. Cu mine nu prea știau ce să facă, doar îmi puneau din când în când câte-o palmă pe umăr și mă întrebau de facultate și de fete. Ofeream răspunsuri nesatisfactoare pentru ambele. Între paharele de palincă nimeni nu părea să-și amintească al cui sunt și cum am aterizat acolo, incapabil să dau pe gât măcar două pahare. Ei, după al cincilea își ghiceau cu greu femeile, le prindeau de mijloc și le învârteau transpirați pe Laura Lavric. Covorul se umplea de piruete și amintiri din vremea tinereții. Sufrageria devenea neîncăpătoare, vocile lor mă asurzeau și stomacul mă arda ulceros.

Până în momentul asta tu îți agățaseși rochia în vreo două locuri, împinseși un pumn unui văr de-al doilea și te cățăraseși pe fotoliul din hol declarând stare de asediu în tărâmul prăjiturilor de casă. Te strecurai hapsâna, zgâriindu-ți ciorapii noi în genunchi, pe sub scaune și îți umpleai părul de firmituri, iar vârfurile deveneau lipicioase de la degetele încleiate de suc. Când te înșfăcă maica-ta de-o mâneca cu ochii fulgerând și obrajii înroșiți de așa rușine, îți ardea una peste coate și șoptea cu năduf:

“Fată sau golan îmi  ești tu?”

Apoi scuturându-te de toate cele:

“Stai, copilă, liniștită o data, nu te uiți la ceilalți?”

Ceilalți erau de fapt celelalte. O mână de fete de vârstă ta sau cu juma’  de centimetru mai înalte, zăcând speriate în scaunele lor, prizoniere fundelor, ciorapilor și adulților care le mângâiau pe frunți cu duioșie și apoi le zăpăceau cu muzică și dansul acela din care nu înțelegeau nimic. Tu puteai să le ignori pe Laura Lavric și Sofia Vicoveanu chiar dacă ar fi cântat în duet, în timp ce cădeai într-un șpagat între bucătărie și ușa de afară, pe care te prindea întotdeauna maică-ta că te furișai. Îmi aduc aminte că aveai un unchi durduliu și cu o mustață cât Marele Zid Chinezesc, întotdeauna bine-dispus, care te oprea din goană și te urca pe genunchii lui. Cu față roșie și mirosind încontinuu a tutun te țuca pe obraji și spunea că din toată familia de tine e cel mai mândru și că tu o să conduci toată ceata de băieți slăbănogi și răpciugoși cu care a fost blestemat familionul.

Nu mă îndoiesc, blondo, nu mă îndoiesc!

Uneori, înainte să sară maică-ta cu gură pe tine, îți culegeam eu de pe jos moațele din păr și ți le strecurăm în mâinile pătate de sirop. Începeai să ți-l împletești singură și mă uităm cum degetele îmbibate în creme și ulei ți se răsuceau în șuvițe. Tu îți retrăgeai mâinile nervoasă și trăgeai cu ele și jumătate din coamă. Mi-era mie milă pentru ai tăi.

Eu mă îmbătăm întotdeauna primul. Când cheful se pornea de-adevăratelea, casa începea să se învârtă cu mine înaintea piruetelor doamnelor cu verighete de la turci. Buimac și rușinos până în vârful urechilor, mă forțăm să tac, ca să fiu sigur că nu mă fac de râs ca ultimul idiot, intrând astfel în gură mătușilor, care oricum mă ocheau febril. Cu două picioare stângi și ranchinuos împotrivă oricui putea să învârtă o horă, mă plantăm în scaunul meu și răspundeam monosilabic oricărei discuții bărbătești în care eram implicat din greșeală. Tot ce știam era că trebuia să mănânc cât mai mult – ca să ies din regimul meu de cartofi prăjiți – și să o șterg  de acolo cu prima ocazie.

În ziua în care ai împlinit 11 ani, deși știam că maică-ta o să mă țină minte pentru asta, ți-am dăruit, împachetată frumos cu fundă roz, o minge de fotbal. Te-ai jucat 2 ore ca descreierata în parcul din față, cu tot cartierul și apoi ai spart-o în spinii unui trandafir primit de la taică-tău.

Eu tot nu ghiceam ce mă așteaptă.

 

(Prologul aici)

Cand am implinit 20 de ani, m-am mutat singur intr-o garsoniera la etajul 4, unde doamna de la asociatie imi batea in teava in fiecare seara, iar vecinul de la 5 purta mereu pe langa dansul o copila blonda, cu ochii de jad, coatele belite si genunchii intotdeauna plini de vanatai.

Vecinul n-avea baieti si, pentru ca ma vazuse cu ochelari de cal si slab ca un manz necopt, ma trata ca pe un fiu/nepot de care era musai sa aiba grija. Sa-i aduca o farfurie de ciorba pe seara. Sa-i zica ceva de freza aceea pacatoasa si cate ceva de femeile demne, cum fusese nevasta-sa o data si cum avea sa fie copila de sub cotul lui intr-o zi. Copila care scotea ochii papusii si cadea in fund la orice prag.

Copila care mi-a intors noptile pe dos.

Sapte ani mai tarziu m-am indragostit de mandra asta cu ochii ca ai fiarelor salbatice si genunchii plini de cicatrici. In cei sapte insa, n-am cunoscut inca fierea, ma uitam la ea cum te uiti la papusile din vitrine.

M-am indragostit de printesa asta de la etajul 5, cu pletele blondele, ochii mici, ca doua pastile de fericire, o zvarluga cu rasetul in vant, in rauri, in munti si-n tot ce-i al tau, fara sa fie al tau de fapt. O salbatica cu mainile de copil si suflul unui atlet de cursa lunga. O femeie capabila sa danseze o noapte intreaga in picioarele goale si apoi sa se arunce singura in mare, cu stelele pe umeri si Poseidon in piele. Iar eu stau in nisipul care m-a ars o zi intrega si ma simt oparit si sfarsit pe dinauntru. Iar tu nu stii decat sa razi.

In lumea asta nu mai exista decat lumea mea, iar lumea mea e undeva intre umarul tau stang si gatul acela lung, un loc unde te-as musca sa te insemn cu minunea foamei asteia fara se sfarsit.

In lumea asta nu mai existi decat tu.

Eram in parcare, fugisem la o tigara singuratica, in pauza de masa. Ce, nu ti-am zis ca si poetii lucreaza in cooperative? Nu stii ca fiecare trebuie sa-si castige painea, tigarile si prietenii? Ascultasem un pic de Elvis, un pic de Joe si ma gandeam la zanatica mea, undeva intre casa parintilor, masina unchilor si o campie fara de sfarsit, cu maci salbatici si fluturi imensi. Zbughind-o cu zmeul ei la fuga, zvac-ul ala mereu constant, de parca intotdeauna ar fugari-o un animal fantastic, pe cale s-o prinda de gleznele mici. Dansand de una singura, bolnava de ras si de tinerete si impleticindu-se in propriile zambete, pe care le daruieste oricum tuturor, fara discriminare si fara cap.

Si in parcarea asta amara am realizat ca eu am 27 de ani si ea abia coace saptispe. Ca mie imi indeasa o matusa maritisul in casa si-mi face, constiincioasa, lista cu muierile de maritat de la ea din palier, alea de-ti gatesc un cozonac de miroase toata scara si alea cu parinti prin strainataturi si zestre cat sa cresti trei copii din ea. Eu nu stiu decat sa intreb de ce nu-s maritate pana acum, daca tot tot sunt asa de merituoase, de ar trebui sa ma prefaca, ca pe eroul din poveste, din zmeul burlac si cu ochi bulbucati, in printul asezat la casa lui de la Corbu.

Ma mai intreb de ce barbatul matusimii n-o mai priveste vreodata in ochi, nu-i mai stie ziua de nastere sau semnul din varful umarului, zbarcit de dureri existentiale.

Poate ar trebui sa ne insuram toti cu femei mai tinere. Sa le luam cand se-arunca singure cu capul inainte, pe la 16 si 17 ani, cu narile frematand dupa mirosul dragostei si cu mintea ametita de fierbinteala primei iubiri. Cand inca sunt ale tale pe de-a-ntregul pentru ca n-au avut timp sa te compare cu alti iubiti, ai caror amintiri au ramas inclestati ca spinii otravitori in coastele lor, spini pe care unele n-o sa mai fie in stare sa-i scoata vreodata de acolo. Pentru ca inca n-au lipit alte nume de buzele lor care miros a capsune si au gust a Dumnezeu si inca n-au invatat sa iubeasca inclestarea unei maini de barbat in parul lor pana la sani. Pentru ca inca nu stiu sa-si ceara drepturile cu toata puterea, nu stiu inca ce putere au si cum poate curba unui sold sa paralizeze mintea unui intelectual si gatul unui muncitor cinstit. Ah, pentru ca atunci ti se dau cu totul, fara sa invete inca sa-si calculeze fiecare miscare, sa zambeasca exersat si la timpul potrivit, pentru ca atunci orice ai face, esti in ochii lor o zeitate pe care au avut norocul s-o iubeasca si in mainile careia cade asa usor rochia aceea din voal.

E o arsita nebuna vara asta! Aici, in parcare, in miros de benzina, praf si after shave-ul prea puternic al unui director de banca. M-as lepada de tot, te-as fura de-acasa si-am fugi in lume, cum faceau strabunicii nostri, din nebuniile carora suntem noi aici, suferind ca haiducii prinsi de potera si incarcerati pentru o tinerete intreaga. Tineretea noastra e o pisica nebuna, zbughind-o posedata intre zidurile inimilor noastre, in timp ce noi ne facem veacul prin birouri, ne fumam tigarile prin terase si ne vindem vietile pentru o casa.

Ah, cum ar fi, daca te-as prinde de-o glezna intr-o zi si te-as stapani?

Cum ar fi daca mi s-ar opri ochii peste ai tai si ai ramane prinsa acolo, in valtoarea verdelui pamantiu, ca genunchii tai cand te impletucesti printre maracini? Cum ar fi daca ti-ar ramane suflarea in gat, daca ti s-ar ineca corabiile si ti s-ar pravali sufletul in palma mea marsava, care l-ar lipi de-al meu si l-ar tine acolo o vesnicie? Te-as lua de nevasta, sa te trec pragul alb, s-o vad pe maica-ta plangand si pe taica-tau cu ochii fulgerand ca i-am trecut pragul de atatea ori, fara sa-i zic vreodata ca o sa vina ziua in care o sa-i ademenesc fata in nebunia mea.

Sunt un om bolnav, blondo! Blondo c-un picior pe varful muntelui si cu altul spanzurat in aer pentru ca nu mai stii sa cobori. Blondo cu rochiile rupte in toate crengile copacilor din curtea bunicilor tai, unde tu ti-ai spart capul si bunica-ta mi-a descantat nenorocul in amor, fara macar sa banuiasca de cine aveam sa ma enamorez cativa ani mai tarziu, ca un vitel prostanac, ca un gansac ametit, ca un musteriu ametit de aburi de alcool ieftin.

Dar pana s-apuce tie sa-ti creasca sanii pe de-a-ntregul, cat sa mi se infierbante mie randurile astea ratate, n-am stiut decat ca esti copila blonda a caror plamani, cand tipa la joaca, imi zguduiau geamurile. Nu te vazusem decat impiedicandu-te pe scari, te auzisem protestand la masa… in timp ce-mi plangeam dezamagirile in amor si treceam dintr-un ghinion in altul. Cand ma uit acum in urma, ca prin vis, realizez c-au fost de fapt 7 ani in Paradis. Sapte ani langa copila blonda, inainte s-o ghicesc femeie, sapte ani fara belele, sapte ani fara sa te injur si sa te chem in acelasi vers.

Fir-ar toti dracii, dac-as fi stiut!

 

 

Pentru cine a locuit sub o piatra in ultimele zile, mai anunt inca o data, cu admiratie, ca Simona Halep e vicecampioana la Roland Garros, facand-o pe Sharapova sa exclame imediat dupa meci ca a fost cea mai grea finala din cariera ei si ca Simona a jucat incredibil.

Si a jucat intr-adevar incredibil. Cei care s-au uitat la meci stiu cu ce tensiune s-a dispustat meciul. Stiu ca au fost game-uri de cate 7 minute, puncte pentru care mingea s-a disputat intre adversare de vreo 20 de ori. Stiu ca Simona a salvat niste mingi care au parut absolut imposibile, ca a surescitat-o atat de tare pe adversara incat aceasta a comis vreo 11 duble greseli pe parcursul meciului (fata de cele 2 ale lui Halep).

Si sa nu uitam ca Sharapova, desi campioana de necontestat cu o serva extraordinar de puternica, a parut aseara  un veritabil Tarzan in jungla. Cu 20 de cm mai inalta si urland din toti plamanii la absolut fiecare lovitura, in teren ea parea pradatorul, iar Simona prada. Dar, Simona, cea poreclita “Mangusta”,  a dat dovada de rabdare si lucididate: chiar si cand Sharapova lovea cu peste 160km la ora (ce serva, domnule!), cand Sharapova intarzia fiecare serva ca un copil emotiv pentru prima oara in teren (si-a luat si un avertisment pentru asta, iar cei de la Daily Mail au taxat-o destul de rau in editia de azi), chiar si cand Sharapova lua un avantaj de doua game-uri.

N-a fost un meci pentru cei slabi de inima. In cele 3 ore si 3 minute (una dintre cele mai lungi finale de la Roland Garros, din toate timpurile) tensiunea a fost maxima. Mai ales in setul doi cand, in ultimul game, Sharapova si Halep ne-au facut sa transpiram la fiecare lovitura spectaculoasa, fiecare luptandu-se pentru suprematie: Sharapova putea sa castige meciul atunci, Halep a tinut cu dintii de fiecare punct ca sa duca partida in setul 3.

Si a fost absolut minunata! Atmosfera din teren (unde o super galerie de romani au sustinut-o atat de frenetic incat si Sharapova a recunoscut la urma ca au fost faini) si cea de acasa au fost incredibile. N-am mai vazut de multa vreme atatia romani emotionati, fascinati, inamorati de o persoana la un loc. Sportiva si omul Halep au reusit sa ne aduca cumva impreuna. Sa ne faca sa uitam de diferentele dintre noi si sa o sustinem la unison.

Au fost si voci sarcastice bineinteles: “Bine ca v-ati transformat voi toti acum in iubitori de tenis!”. Nu, ne-am transformat doar in iubitori de Simona.  Simona cea diplomata, cea modesta, cea luptatoare pana in ultimul moment. Si eu m-am indreptat tarziu catre televizor; in noianul de vesti proaste vestile bune bune despre Simona pareau un pic ireale, ca o serie de evenimente care se intampla intr-un taram indepartat. Am ajuns la televizor abia prin seminfinale si mi-a sarit inima din loc pe tot parcursul partidei. Ah, ce Simona!

Sa ne asumam mandrie pentru perfomanta ei e gresit. Sa o admiram insa e minunat! :)

Si despre cum ne ajuta pe noi perfomanta ei… pe langa faptul ca ne-a adus impreuna… Ganditi-va in felul urmator: numele ei este acum in presa internationala. O romanca despre care s-a tot vorbit in ultimele saptamani ca despre cineva cu o evolutie spectaculoasa, care a castigat 7 turnee intr-un an de zile. Gustati doar acest minunat articol.

Si, ca natiune, te ajuta cand se vorbeste de bine despre unul dintre ai tai. Cand nu se mai vorbeste despre tine ca despre o adunatora de hoti, de oameni needucati si alte apelative mai urate, pe care chiar n-as vrea sa le insir aici. Cum s-ar spune, altfel scoti capul in lume atunci cand stii ca Halep a creat pentru tine un context in care cei din afara ar putea sa te intrebe fascinati “Ah, tu esti din Romania, tara din care e Halep, nu?”

Asa ca, inainte sa cobiti, ganditi-va ca sunteti conationali cu o veritabila campioana!

Si inca un lucru, la 22 de ani este un model absolut. De perseveranta, de curaj, de lupta. In finala s-a luptat pana la capat pentru absolut fiecare minge. Cate mingi n-au parut imposibile si pe cate dintre ele nu le-a intors in favoarea ei! N-am mai vazut niciun alt sportiv roman cu o asemenea determinare. Pentru asta, inainte de toate, este un model! Pentru determinarea asta, dragii mei conantionali, atat de rara la noi, care renuntam atat de usor.

Iti multumim, Simona! Ca existi si ne dai taria sa fim mai buni, mai performanti, mai determinati! Ca ne dai taria sa fim luptatori.

Asa, ca tine.

 

(Sursa: Tumblr)

Ne maturizam o data cu cartile pe care le citim. Pentru unele dintre ele avem nevoie de anumite experiente de viata, de dureri sau fericiri ca sa le intelegem. Iar ca sa le cuprindem pe de-a-ntregul, avem nevoie sa citim intreaga opera a unui autor.

Eu cred ca Visniec ar trebui predat in licee.

Bineinteles ca sunt subiectiva. Sigur ca sunt mai multe si adolescentii dintr-a doispea m-ar brutftului fara resentimente cand le-as spune ca si ce studiaza ei e de mare angajament pentru mintile lor. Dar atunci cand ni se pare ca scoala nu ne ofera tot ce avem noi pentru viata ne aducem aminte ca vine un moment cand trebuie sa incetam sa dam vina pe circumstante si sa ne educam singuri. Prin urmare, toate lucrurile care nu ne-au venit din scoala, de la parinti, din mediul in care traim sunt cele in cautarea caror ar trebui sa ne urnim singuri.

E ok sa incepem cu cartile.

Vorbesc de Matei Visniec asadar. Cronica Ideilor Tulburatoare. Un titlu mai degraba rece si distant, care te face sa te gandesti, in prima instanta, la conspiratii internationale, ca tot e sezonul lor. Dar e o colectie de articole si interviuri publicate de Matei Visniec, noua mea obsesie literara. Si pentru cei care n-au auzit de el (mare pacat, va zic), e un autor contemporan, cu un limbaj viu si, ma scuzati pentru expresia repetata in zilele astea doar de bunicii nostri sau politicieni “de mare angajament”. Unul de care n-ai cum sa te plictisesti pentru ca scrie despre atatea minunatii in cartile sale, incat impresia generala pe care ti-o lasa cand termini de citit una dintre cartile sale este ca stii de doua ori mai multe ca inainte. Ca mai vrei. Ca ai citi-o din nou.

Cartea ar putea fi privita foarte bine, si ca un manual de cultura generala contemporana. Ar starni ceva rumoare printre francofili si ceva amintiri printre nostalgi. V-ar face pe voi, astia tineri, dornici de a colinda un pic printre cele 4 zari in cautarea locurilor, oamenilor si intamplarilor de care vorbeste.

Nascut in Radauti si iubind literatura inca din timpurile comuniste, unde nu prea era loc de ea Visniec pleaca in Franta in 1987, ducand cu el dragostea de scris si de Romania si combindu-le cu magnifica muza a Parisului. Un fel de scurta biografie de iubitor de literatura, cartea atinge multe subiecte din jurnalism, literatura si, mai ales din societatea de astazi. De astfel, pe langa evocarile despre Paris – de la imaginea idilica a cafenelelor pana la imaginea catacombelor cu ziduri din oase umane – Visniec vorbeste si despre oamenii de seama care l-au ajutat sa se formeze intr-o perioada in care orice incercare de a face literatura care nu-l ridica in slavi pe tovarasul risca sa fie cenzurata, iar autorul ei poftit nitel la intr-o celula. Vorbeste de oamenii frumosi ai generatiei sale, un fel de temerari in numele literaturii.

Mai vorbeste despre festivaluri de literatura sau teatru din Europa, despre sirul nesfarsit de restaurante japoneze tinute de chinezi la Paris si un pic despre Japonia, tara unde oamenii lucreaza mult, iar ca sa-ti cumperi o masina mai intai nevoie sa demonstrezi ca ai un loc de parcare. Visniec aduna impresii din calatoriile sale, din parcursul sau literar si paradoxul pe care il traiesti cand esti jurnalist si scriitor in acelasi timp. Mai vorbeste despre delirul mediatic actual, despre hibele si memoria scurta ale occidentalilor si cautarea libertatii. Care-i mai greu de inteles pentru cei care au avut-o tot timpul.  Adica noi, zic. :)

Pe Visniec multa lume il stie drept dramaturg. Dar nici cu proza nu sta rau (daca-mi permiteti sa formulez asa). Eu am am mai citit de el Sindromul de panica in orasul luminilor (o minune!) si ma pregatesc de Dezordinea Preventiva. Las deci teatrul la urma. Si cred ca, pentru a savura opera unui autor cu adevarat, trebuie sa treci prin toate cartile lui. Si prin cele bune, si prin cele extraordinare.

De ce zic ca trebuie predata in scoli? In licee mai degraba, undeva dupa toate curentele literare, pentru ca si-asa nu prea se studiaza literatura contemporana. Pentru ca povestile sale scurte vorbesc despre lume, trimitand un mesaj de deschidere (ponderata) spre intreaga civilizatie contemporana, cea la care visam atat de arzator. Ori liceeni au nevoie de-un wake-up call, de un overview asupra lumii in care or sa-si deschida aripele s-o cuprinda.

E, pana la urma, o colectie de impresii, povestite simplu, fara fast, dar cu acea candoare care ti se lipeste de suflet cu fiecare pagina citita.

Un deliciu cronica asta, zau! :)

 

Draga Generatie ’90,

Am crescut cu tine.

Am crescut intr-un sol al schimbarii aparent fertil, dar cultiva in practica de cei mai incompetenti oameni pe care i-a vazut Romania. Am crescut langa parinti carora le-au trebuit ani de zile ca sa inteleaga tranzitia si care traiau constant cu senzatia ca au ramas in urma fata de ceva, ca nu se pot adapta timpurilor astea, atat de diferite de trecut, si totusi cu aceleasi metehne. In sfarsit scapati de comunisti, parintii nostri au trebuit sa se obisnuiasca cu gustul amar al faptului ca cei ajunsi la putere nu erau cu nimic mai Feti-Frumosi ca cei din perioada apusa.

La terminarea liceului, parintilor nostri li se  decidea cumva job-ul si viata pe cel putin 20 de ani, fiind impreuna o generatie ca o matrice din care nu se putea evada.

Nu si noi. Noi am crescut cu posibilitati infinit mai valoroase decat cei de dinainte noastra, iar in majoritatea, sa-mi fie cu iertare, ne-am bagat picioarele. Am crescut cu vise – aparent imposibile inainte de ’90, acum o realitate – pentru care se putea munci, spre care se putea tinde. Oricate hibe ar avea Romania, la o concluzie comuna sigur ajungem: noi, astia tineri, avem de o suta de ori mai multe perspective ca inainte.

Sunt unul dintre putinii care inca mai crede in noi. Unul dintre cei care nu-i convins ca de la generatie la generatie vin altii mai rai in urma noastra  (lucrez zi de zi cu oameni pana in 23 de ani, stiu ce zic). Unul dintre cei care nu se grabeste sa manjeasca imaginea Romaniei. Unul dintre cei care, desi e pregatit sa incerce si Occidentul, n-ar spune ca tara sa e de cacao.

Am avut o rugaminte la voi: sa mergeti la vot. Sa va exercitati dreptul de a vota, castigat printr-o revolutie (stiu ca se vota si inainte de ’89, dar cred ca suntem in stare sa constientizam ca acelea nu erau alegeri democratice), unde niste oameni au murit. OK, incepem cu teoriile conspirationiste, ca de fapt altii ne-au organizat revolutia? Bine, chiar de-ar fi fost asa, niste tineri, cam asa ca voi, au murit incercand sa atinga libertatea. Libertatea de a purta jeansi si parul lung, de a vizita Vestul, de a-si alege singuri viitorul. De a vota.

S-a murit si pentru asta va asigur.

Iar voi, prin afirmatia domnitei din poza de mai sus, nu faceti altceva decat sa va bateti joc de oamenii aia, va reamintesc, de aceeasi varsta si cu aceleasi dorinte ca si voi. Uitati-va bine la prietenii vostri cei mai buni, cu aceleasi convingeri si dorinte ca si voi si ganditi-va ca prietenii altora au murit instant sub focuri de arma incercand sa le puna in practica.

Saptamana trecuta am tot incercat sa conving oameni sa mearga la vot. Am scos doi din casa, in cercul meu de prieteni. Ultima lor intrebare inainte de a iesi pe usa a fost: bine, si acum zi-ne: cu cine votam? Acelasi lucru mi s-a zis si pe FB. Si de fiecare data am ramas putin consternata. Oameni buni, aveam cu totii mijloacele sa ne informam pe cine alegem. Aveam cu totii internet, televizor, ziare la indemana. Putem vizualiza candidatii, le puteam citi ideile si promisiunile. Puteam, de asemenea, sa le vizualizam CV-ul si acele lucruri pe care incearca sa ne faca sa le uitam.

Cum sa va zic eu, insa, cu cine sa votati? De asta e nevoie ca sa mergem la vot? De cineva sa ne impinga de la spate, cum sunt impinsi batranii nostri, cu pomeni electorale care constau intr-o farfurie de mancare si un discurs al preotului din sat, spre cabina de vot ca sa punem stampila pe ceva anume? De cineva care sa zic “Votati-l pe X, ca asa cred eu” ca sa ne intrecem toti sa-l votam pe X?

N-am cum sa fac asta.

As vrea sa cred ca noi nu suntem asa. As vrea sa cred ca suntem informati si cand zic cuiva “hai la vot” nu mi se va raspunde “n-am chef”. As vrea sa realizati ca rezultatele acestor alegeri vor atarna cel mai greu pe umerii vostri. Ca voi aveti cel mai mult nevoie de deschiderea spre Europa si ca acum am trimis o serie de eurosceptici sa ne reprezinte. Ca voi ati fi fost cei care ar fi putut sa schimbe cursul lucrurilor, pentru ca majoritatea parintilor si bunicilor vostri vor vota, din inertie sau pe baza unor promisiuni false, acelasi partid pe care-l voteaza de 25 de ani.

Iar prezenta la vot a fost un pic peste 30%.

Voi de ce ati ramas acasa?

Si-atunci, spuneti-mi: pe voi ce va misca? Ce ati astepta de la un candidat ca sa puneti stampila pe el?

Ce fel de om ati vrea sa va reprezinte tara? Ce fel de om v-ar scoate din casa pentru ca v-a convins ca e in stare sa faca ceva pentru viitorul vostru?

Cabina de vot nu-i pisoar, domnita!

 

Surse foto: Mediafax si Pawel Kuczynski.

Mergi la vot pentru ca pentru tine nu  s-a facut campanie electorala niciodata. Daca esti pe blogul asta probabil ai pana in 35 de ani, ai studii superioare sau esti student si castigi decent. Probabil ca arunci ochi in presa si esti la fel de scarbit ca si mine de unele comportamente din clasa politica.

Esti cineva care gandeste si care nu voteaza doar pentru ca primarul si preotul din sat l-au chemat la o chermeza intr-o zi de sarbatoare.

Prin urmare, esti mai greu de convins. La naiba, e greu cu tine! Ca sa pui stampila pe acronimul lui un partid politic, reprezentantii lui nu pot doar sa-ti indruge verzi si uscate, sa-ti zambeasca frumoasa si sa te cinsteasca c-un mic din cand in cand. Un partid politic nu poate sa-ti mai ascunda atat de usor toate pacatele din spatele cortinei, pentru ca esti oricum informat despre ce e ascuns sub pres. Si nu uiti asa de usor.

Asa ca pentru tine nu se face campanie, catre tine nu ajunge niciun mesaj personalizat.  De ce sa se chinuie? Nu esti in targetul lui de oameni care o sa-l propulseze in fata, nu esti printre cei care o sa-l voteze indiferent de ce-a facut, pentru o farfurie de mancare si o sticla de ulei. Pentru tine conteaza imaginea partidului, conteaza arestarile membrilor lui, conteaza mai mult actiunile parlamentarilor si mai putin aiurelile din show-urile televizate.

Tu nu esti usor de manipulat.

Asa ca nu pentru tine nu prea depune nimeni efortul. Oricum, si tu declari in stanga si in dreapta ca esti scarbit de ce face clasa politica la tine in tara si nu te duci la vot. Boicotezi. Ti se pare ca asa o sa-ti inteleaga frustrarea, supararea.

Dar, surpriza! Cand se anunta rezultatele, tot cei pe care ii blamezi se pupa zgomotos pe obraji, se imbratiseaza trecand peste burtile care ies din costum si varsa o lacrima de fericire pe microfon. Cand se anunta rezultatele realizezi ca faptul ca ai stat deoparte n-a schimbat absolut nimic.

Au votat altii in locul tau.

A votat bunica ta, care nu s-a mai uitat la televizor de cand prezenta Andreea Marin surprizele, dar au urcat-o intr-un autobuz impreuna cu totii vecinii si “s-a dus si ea, maica, ca s-au dus toti din jur si le-a zis domn’ primar ca o sa le mareasca pensiile.”

Au votat cei de la coltul strazii. Au votat cei din cocioabele unde informatia nu ajunge niciodata, dar saracia e atotprezenta. Si cineva le-a promis “o sa le dea ajutoare”, chiar si fara sa mearga la munca. Se rezolva cumva.

Tu nu vrei sa primesti nimic. Tu esti cel care da. Tu esti cel care da banii pe taxele din care sunt platiti politicienii. Din salariul tau ar trebui sa se faca si autostrazile si ar trebui sa se restructureze sistemul medical, asa incat sa nu-ti fie frica pentru viata mamei tale cand calca intr-un spital de stat. Tu esti cel al carui parinti au muncit zeci de ani in slujbe prost platite. Iti aduci aminte cat de obositi veneau uneori seara acasa? Din banii lor sunt platiti parlamentarii romani.

Si acum vor sa mearga sa ne reprezinte tara in Parlamentul European.

Si apropo de salarii, un europarlamentar castiga cam 100 000 euro pe an. Ar face bine sa merite banii astia, nu?

Daca esti euroentuziast ca mine si realizezi cum s-a schimbat tara asta in anii de cand facem parte din UE, atunci stii ca nu putem trimite pe oricine la Strasbourg si Bruxelles. Atunci stii ca avem nevoie de oameni capabili, care si-au demonstrat competenta si care pot face ceva pentru Romania. Stii ca ne aflam la granita unui conflict.

Nu e rolul meu sa fac campanie pentru nimeni. N-o sa-ti sugerez sa votezi cu un candidat sau altul, judeca singuri. Te rog doar sa nu votezi aceleasi personaje de care ti-e e sila la televizor. Care petrec prea mult timp in studiourile Realitatea sau Antena 3 pentru a mai avea timp efectiv sa lucreze pentru tine.

Cum afli cu cine votezi?

Intai, citesti presa. Dintre toate sursele de stiri romanesti, hotnews.ro mi se pare cea mai impartiala. Dar mai arunc un ochi pe gandul sau mediafax. Hai sa ne ferim totusi de Realitatea si Antena3, da?

Apoi, poti afla ce partid iti impartaseste valorile. Poti completa un un chestionar ca sa vezi ce partid politic are o agenda compatibila cu ideile tale.

Si in cele din urma, poti afla ce au facut pana acum. Ce decizii au luat europarlamentarii nostri in trecut, in legatura cu subiectele care ne macina pe toti.

N-ai nicio scuza sa nu fii maine in cabinele de votare. Noi suntem categoria de varsta care voteaza cel mai putin si totusi, pe umerii nostri sta viitorul acestei tari. Poate nu vom schimba starea lucrurilor intr-o singura zi, dar cu siguranta ne vom face vocea auzita. Imagineaza-ti doar spaima politicienilor siguri pe ei si pe mamaie care ii voteaza constant, cand vor vedea ca majoritatea tinerilor au votat contra lor. Imagineaza-ti socul!

Nu uita ca poti vota chiar daca nu te afli maine in localitatea trecuta pe adresa din buletin. Nu uita ca daca nu iti spui opinia acum, nici la alegerile din toamna n-o sa dea nimeni doi bani pe tine.

Iar tu contezi! 

“Du-te la doctor.”

“Da, lasa ca ma duc eu.”

Am auzit conversatia asta de zeci de ori in trafic. Am avut-o, de tot atatea ori, cu fetele dragi mie. Comoditatea, credinta ca “n-are cum sa fie asa de rau”, ca suntem toate tinere si sanatoase oricum, ne tine departe de cabinetele medicale. Teama de o discutie sincera cu un medic  (pe care mi-e greu sa o inteleg), gandul ca vor trebui sa cheltuie multi bani pe investigatii si tratamente, stilul de viata alert care vine la pachet cu un “n-am timp” de lucrurile importante, le tine pe femei la distanta de ginecolog.

Stiu exact ce inseamna sa nu mergi la medic la timp. Aproape am pierdut pe cineva din familie din motivul asta.

De aceea sunt cea care merge le medic la cea mai mica neregula. Cea care ia mai intotdeauna suplimente alimentare. Care e atenta la ce mananca.

Pentru ca am ales sa constientiez ca nimeni nu e nemuritor, dar putem fi toti prevazatori.

Pentru ca am ales sa nu fiu una dintre cele 6 femei care mor zilnic de cancer col uterin. Mai ales cand poate fi detectat de un examen atat de simplu ca Testul Papanicolau. Care este si ieftin la majoritatea cabinetelor, sau gratis cu trimitere de la medicul de familie (daca te incadrezi in media de varsta 25 – 55 de ani).

Stiu ca pare ca noua nu ni se poate intampla niciodata, dar nu suntem invincibile. Mai ales cand cancerul de col uterin are cauze atat de diverse ca:

-fumatul (fumatoarele au risc de 2 ori mai mare de a se imbolnavi);

-infectia cu Chlamydia;

-Infectia cu HIV;

-dieta saraca in fructe si legume (persoanele mai plinute prezinta un risc mai mare de a se imbolnavi);

-folosirea anticonceptionalelor pe termen lung;

-sarcini multiple;

-istoric familial (daca ai cazuri de col uterin in familie, trebuie sa te imprietenesti cu un doctor ginecolog care sa-ti monitorizeze evolutia).

Din pacate insa cancerul de col uterin nu are simptome in cazurile incipiente, sangerarile, durerile si secretiile vaginale anormale aparand in stadiile avansate.

Din toate aceste motive am ales sa ma alatur campaniei de constientizare a cancerului de col uterin, initiata de Centrul Medical de Excelență în Obstetrică-Ginecologie Medis. Am ales sa fiu ambasadoare a sanatatii si am o singura rugaminte catre voi:

Mergeti la doctor. Stiu ca pare (doar pare) ca n-aveti timp. Stiu ca poate fi rusinos sa te prezinti la ginecolog mai ales ca, daca e sa vorbim franc, facem parte dintr-o societate inca inchistata, in care mamele noastre au refuzat sa vorbeasca cu noi de unele lucruri, sau poate, din jena, ne-au inoculat o anumita rusine. Stiu, de exemplu, foarte multe femei care refuza sa mearga la ginecologi de gen masculin. Carora le este rusine de consultul in sine si tot amana momentul unei vizite.

Insa asta este o perspectiva foarte nociva. Mai ales dupa ce ti-ai inceput viata sexuala. Un medic ginecolog bun poate fi unul dintre cei mai buni prieteni, iar nu cineva de care trebuie sa ne temem.

Poate fi un salvator. 

Mergeti la doctor. Eu revin cu alte informatii, mai ales ca ma voi intalni cu o doamna doctor de la Medis. Asadar, daca aveti intrebari despre cancerul de col uterin pentru dumneai, puteti sa le lasati aici, iar eu le voi transmite mai departe. :)

Aveti grija de sanatatea voastra!