Author Archive

Acum cateva luni am ajuns, dupa o noapte cu febra 39, la urgent.La prima ora. Galbena si cu frisoane, ma pregatisem stoic, cel putin emotional, pentru sistemul medical romanesc si eram pregatita fie sa dau bani, fie sa tip la cineva, atat cat mai aveam energie. Am nimerit in schimb, la camera de garda, intr-o mana de studenti cu fete blande si glasuri moi care pareau ca ma priveau de parca le satisfaceam mai degraba o curiozitate aprinsa, decat de parca as fi fost un pacient bolnav. Studenta care m-a consultat era o tanara blonduta, care m-a intins pe pat de parca i-ar fi fost frica sa nu ma sparg si mi-a luat tensiunea de parca i-ar fi fost frica sa actioneze mai rapid, ca sa nu dispar de acolo. Imi aduc aminte mainile ei delicate pe fruntea mea febrila, mainile alea moi care mi-au adus aminte de mama, in vremurile in care eram copil si avea vocea aia calda care s-a pierdut intre timp.

Studenta mi-a luat analizele si mi-a pus 2 perfuzii la loc automat. Insa cel mai bun tratament a fost mana ei calda pe fruntea mea, glasul calm si rabdarea aceea cuminte cu care a stat langa mine.

Si-apoi, dupa controale facute de medici plictisiti de toti si toate si saloane pe care le-am impartit cu adolescenti cu picioarele rupte, batrani betegi si cu dor de tinerete si batrane ingramadite in ele insele de atata durere m-au trimis frumusel spre alt spital, unde ar fi trebuit sa existe specializarea de care aveam nevoie.

Si-aici a inceput calvarul. Ecografii facute de inca 3 ori, mutatul meu, ca o minge de ping-pong de la o specializare la alta, uitatul in paturi de spital cu multa lumina dar fara caldura, femei de serviciu care lasau geamurile larg deschise in urma lor, pe coridoarele de asteptare, desi era clar ca toata lumea tremura de frig si toata lumea era bolnava.

Si doctorii… doctorii mai interesati de barfe de birou decat de bunastarea unui om trimis de la urgente. Doctori care nu-s in stare decat sa ridice o spranceana persiflanta la diagnosticul anterior, doar pentru ca ti l-a pus alt spital si sa te mai puna sa treci prin a treia ecografie unde cineva te intreaba din nou daca esti insarcinata (pentru ca, nu-i asa, nu s-a vazut la primele doua sau la radiografie) in timp ce iti intinde lichidul acela rece pe stomac chiar daca te vede ca tremuri din toti rarunchii pe masa aceea. Si-atunci izbucnesti: te stropsesti la medici, le spui sa-ti dea naibii un diagnostic si un tratament pentru ca n-ai dormit o noapte de durere si n-ai mancat de 24 de ore.

Si de rusine ca te-au auzit si altii pacienti de pe hol se urnesc din loc. Nu te-a intrebat oricum nimeni daca te mai doare ceva, daca ti-e bine sau simti c-o sa cazi acolo. Dac-ai reusit sa mananci fiind toata ziua prin spitale. Daca ai avut vreun istoric de vreo boala anume in familie.

“Nu-s pietre la rinichi, domnisoara, aveti o simpla infectie!”

Intre reteta de antibiotice si rictusul doctorului, m-am intrebat insa cand s-a transformat studenta blanda in doctorita zeflemitoare. Cand s-a transformat grija pentru un om suferind in indiferenta cu care indesi un pumn de medicamente intr-un om in timp ce musti din covrig. Cand s-a transformat calmul in plictiseala, rabdarea in nepasare si omul in neom?

Intr-un timp, se spunea ca singurii care pot schimba clasa politica romaneasca sunt cei tineri. Tinerii politicieni deci, nepatati de matrapazlacurile generatiei comuniste de politicieni, cei educati, eventual in afara, gata sa implementeze idei noi si schimbe Romania in bine. Ce s-a intamplat intre timp este ca cei noi s-au contagiat de crezurile celor vechi, iar educatia primita din afara a venit doar sub forma unor doctorate plagiate/studii inexistente trecute in CV-uri luminoase, dar false. Asa a fost dintotdeauna sau politica a scos ce-i mai rau din ei? La fel ca in cazul doctorilor care si-au pierdut umanitatea in urma uzurii emotionale de ani si ani de zile, s-au pierdut pe parcurs sau doar e imposibil sa fii altfel daca faci parte dintr-o clasa politica?

Dar daca este sa ne uitam in propria curte, o sa observam cu trecerea timpului ca si noi ne intoarcem impotriva unor valori carora cu ani in urma le eram adepti. Dupa 20 si ceva de ani, dupa terminarea studiilor si intrarea in lumea reala, cum s-ar spune, abia atunci caracterul unui om incepe sa se definitiveze. Pentru ca este pus in situatia de a lua decizii definitorii, pentru ca mediul sau se schimba radical, prietenii gasindu-si drumuri noi dupa facultate si master. Si mai ales pentru ca intervine factorul financiar care cam schimba tot. Pentru ca abia acum, cand intretinerea si viitorul depind in totalite de tine, realizezi ce esti dispus sa faci pentru bani si ce nu. Si acum se bat cap in cap gandurile tale din anii studentiei cu realitatea din jurul tau.  Cu job-ul care iti place, pe care il iubesti sau pe care il urasti. Si cu banii pe care acesta ii adulce.

Iar banii au puterea asta malefica, dar constanta de-a lungul mileniilor, de a schimba radical un om. Sau de a scoate tot ce-i mai rau din el, daca vreti sa privim asa lucrurile.

Intrebarea mea este insa cand ne schimbam de fapt in rau?

Si cum putem impedica asta?

O sa ne dam seama ca ne-am transformat, atunci cand o sa vina timpul?

Altfel suntem sortiti sa repetam greselile pe care le-am urat ani de zile la parintii nostri si cei din generatia lor.

 

Am pierdut de atatea ori lupta cu pagina alba de laptop incat uneori ma mai mir de ce mai incep. Masochisto! Mi-au ramas cuvintele in gat de atatea ori si degetele intepenite pe tastatura, iar eu cu ochii vraiste si plini de ciuda spre monitor ca, de m-ar fi vazut un doctor bun, mi-ar fi spus ca sufeream de vreo boala si m-ar fi pus imediat o perfuzie.

Dar nu exista vreun leac pentru cuvintele inchistate in tine, ademenite de vreo muzica sau vreo muza undeva in stomac, strangandu-l intr-un nod insuportabil si o anxietate care pune atata stapanire pe intreaga fiinta ca pentru minute in sir simti ca esti pe cale sa o iei la goana spre un loc necunoscut: nu stii incotro te indrepti si de ce exact, dar stii ca trebuie sa ajungi acolo.

Dar nu stii exact cum. Intai e nevoia. Apoi e zbuciumul de pasare cu ochi cat sa vada zarile, dar prinsa in colivie, de partea nepotrivita a ferestrei. Sentimentul acela ca intre coastele tale se zbate o dilema veche, ca revista ta de joi, al carei raspuns esti intotdeauna pe cale sa-l ghicesti, dar rareori il afli cu adevarat. E momentul in care iti vine sa zgarii cu unghiile marginea laptopului, momentul in care toate amintirile se ingramadesc o data sa patrunda pe usa spre eternitate, dar le refuzi tuturor dreptul de a se aseza pe pagina alba. Ele concureaza cu fete, intamplari si imagini care nu s-au intamplat niciodata, dar care te nepadesc de parca ar fi aievea. Simti ca esti pe post de fereastra intr-o poveste a altcuiva si ca personajele isi joaca rolul cu voce tare si cu o viteza uluitoare, provocandu-te si ordonandu-ti in acelasi timp sa le prinzi si sa le asterni pe pagina de hartie.

De ce ideile bune vin doar la miezul noptii? De ce atunci cand toata lumea se scufunda in somn ca o femeie frumoasa intr-un ocean cald, gata sa o spele de pacate, muza se strecoara pe gaura cheii si se amesteca cu ultima gura de vin, astfel incat sa se incarneze in fiinta ta si sa nu-ti mai dea pace pana cand nu incerci sa-ti faci maruntaiele sfinte, incercand sa fii cel mai umil tip de Dumnezeu, artistul.

Si tocmai cand credeai ca ai dobandit si esti pe cale sa construiesti din nou pamantul in urmatoarele ore pana se lumineaza de zi, te impiedici de marginile minunii si observi ca ale tale idei au urcat din stomac spre buze cu un ritm ametitor, doar ca sa se ciocneasca unele de altele in gat, ca un accident in lant pe o autostrada proaspat redescoperita de grupuri de adolescenti in drum spre mare.

Atunci cand ai cheia catre usa care o sa te duca spre eliberare, pe care o asteptai ca un soldat in ultima luna de armata, nu mai nimeresti gaura cheii. Eliberarea nu vine.

“Si tocmai cand credeam ca s-a terminat armata, ne-au mai dus 2 luni in Vrancea, la vie,” povestea deunazi tata, cu naduf.

Da, atunci cand credeai ce ti-au zis si alti, cum ar fi ceva miza de om caruia i se aseaza cuvintele in causul palmei, doar ca sa patrunda in piele si sa farmece buricele degetelor intr-un ritm de vals al versurilor, tocmai atunci te poticnesti si realizezi ca de fiecare data esti copil care abia invata sa mearga, iar nu un alergator de cursa lunga, cum iti spuneai.

Si te uiti in continuare  la copertile netede si lucioase ale cartilor altora, in timp ce tie iti bat amici obrazul – inca cu bun simt – “dar tu, pe cand?”

Eu, pe cand o zbura porcul si eu spre alte planuri de realitate.

Sufletul asta de om anxios decreta recent la o masa unde facuse prea multe firmituri si figuri in acelasi timp, ca nu-i rost de scris o carte intre patru pereti, folosind drept inspiratie un pahar de vin rosu, prea dulce, cumparat de la Duty free-ul dintre Romania si o Romania pe cale de devenire. Scriitor devii, sa stii si tu, Maria ta, cititorule, aruncandu-te un pic cu capul inainte, explorand si gustand un pic viata, iar nu doar alintandu-te pe internet ca ai fi mai cu mot decat alte mii de fetite, cu suflete pretinse, de artiste. Trebuie sa traiesti, ca sa ai ce povesti. Trebuie sa te asezi printre haimanele, sa tragi maestri sacri de maneca cum ca tu ai vrea sa inveti de la ei, sa fii prost de dudui astfel incat sa vrea altii sa te destepte, trebuie sa fii tu mai demn decat altii, cand vor sa te inece in amarul lor de pacate si whisky, trebuie sa-ti setezi niste standarde care sa te faca sa simti ca te ustura numai cand te gandesti sa te atingi de ele si apoi sa mergi cu pielea arsa mai departe.

Si nu in ultimul rand trebuie sa traiesti cu demonii tai. In scris, nu-i mai confrunti. Ii inviti la masa, le faci cafea, ii privesti cum se uita intai curiosi si te zgandara doar asa, sa vada daca e de-adevaratelea, daca tu chiar ii primesti la masa ta, iar nu doar te faci sperand ca o sa-i faci sa se potoleasca o data pentru totdeauna. Apoi, dupa ce i-ai servit pe toti corespunzator, lasandu-i sa se mai infrupte putin din tine, ii lasi sa se dezlantuie, sa-ti atarne sabia deasupra capului in timp ce se lasa dusi de mirosul prazii si-ti povestesc exact cum o sa te atace si ce slabiciune a ta le face munca atat de usoara. Au lucruri sa te invete, deschide bine sufletul la intalnirea asta desueta, din care speri sa nu iesi terfelita.

Dar pe cand ei isi fac treaba tu inca te chinui in fata albului si poate de asta il porti in majoritatea hainelor. Poate te vezi pe tine insati ca o panza alba pe care trebuie sa insire cuvintele adevarate. Acum. In orice ora. O sa vezi, din secunda in secunda trebuie sa inceapa ceva, trebuie sa gasesti un stilou si sa apuci sa scrii pe tine orice vrei sa transmiti lumii, sa-ti scrie clar in frunte, cum iti spunea bunica despre destin, ce e de scris mai departe.

Acum fix in momentul asta esti aplecat peste scaunul de la birou in loc sa stai pe el si te apleci hulpava asupra laptopului, insirand cuvinte care au stat zidite in tine prea mult timp.

Si-apoi in haul ala imens in care te-a aruncat dragostea de scris si spaima de cuvinte descoperi un vulcan care iti arde si ultima farama de minte si te reconstruieste ca o pasare mitica! Picioarele nu mai au stare, e un tremur nebun acolo si mainile tale se misca teleghidate si respiri in ritmul in care tastezi. In sfarsit cuvintele, blestematele, se arunca asupra ta, ca sa te ridice de jos si sa indrume pe drumul potrivit. Si observi ca te inalti pe marginea vulcanului si privesti mediul tau ars, in timp ce fiecare rand nou te inalta. Dupa atata febra, fiecare lucru are rostul lui din nou, personajele cadactisesc sa incetineasca o secunda, cat sa se te priveasca pe sub ochi si sa-ti dea inteles ca e in regula sa le dai intelesuri, sa-i faci eroi sau sa-i pui sa savarseasca lucruri oribile: te iarta oricum, uneori chiar de pe lumea celalalta, pentru ca pe unii, trebuie sa-i pedepsesti.

Momentele astea insa sunt mai rare decat datile in care gasesti o carte buna la oferta. Uneori iti vine sa-ti numesti inspiratia apa, pentru ca simti ca-ti scapa printre degete, tocmai cand ti-e mai sete de ea. Asa ca atunci cand soseste, dupa ce te tachineaza mai ceva decat ar pati-o un june cu o femeie fatala in exercitiu, o lasi sa te miste in directia cea nebuna si speri tu in fiecare centimetru de fiinta ca o sa produci ceva care o sa-ti faca nepotii mandri. Speri ca e ceva in tine, incarcat de genul acela de poezie care se aseaza drept alifie pe inimi uitate in negura timpului si a dezastrului, care inalta omul in orice mocirla ar fi prins. Speri tu ca indiferent cat de neputincioase ar fi mainile tale care n-au mai imbratisat de mult un prunc si nu mai stiu cum sa fii curat, cuvintele carora se dedau ca sotiile supuse de altadata o sa aiba vreun sens pentru sufletul cuiva. Speri tu ca o sa se intample miracolul din nou, ca o sa afle cineva pe strada, din prostie, cum ca tu este Madama J care se strofoca pe blog si o sa-ti multumeasca pentru ce au insemnat cuvintele alea pentru el.

Pana atunci insa e intr-o batalie constanta cu ea insasi si cuvintele ei. Si merge la razboi seara de seara aproape sa le imbuneze, sa le zica printre altele ca ea nu poate altfel decat sa le iubeasca pentru ca in ele sta tot sensul ei, pentru ca-i maritata cu ele si maritisul asta e ireversibil.

Asa ca se s-a indarjit inclusive cu titlu:

“Cum sa fii artistu’ de la coltul blocului” (ei, hai ca nu facem rap aici)

“Come as you are” (Nu asculti destula Nirvana pentru asta)

“Scriitorul ratat de le etajul 1” (Sa nu recunoastem totusi, chiar tot)

“Muza de la miezul noptii! (da-o naibii, prea romantat).”

 

Sunt putine lucruri pe care nu le-am face pentru cei pe care-i iubim. Pentru ei suntem capabili de acte de eroism de care nu ne credeam in stare, pentru ei putem sa ne calcam pe inima si pe principii si sa mergem pana in panzele albe ca sa-i vedem fericiti.

Dar, uneori, salvarea lor nu e in mainile noastre. Uneori, oricat ne-am zbate, oricat ne-am juli mainile si genunchii confruntandu-ne cu monstri zilnici dinauntru nostru, fie ei boli ai sufletului sau ai trupului, salvarea nu sta in puterea noastra. Nu putem sa fim intotdeauna eroii lor, oricat ne-am dori. Dar daca noi am fi in stare sa mutam muntii pentru un suflet drag noua, de ce nu incepem sa facem acelasi lucru si pentru cei dragi ai altora? De ce nu constientizam ca fiecare are nevoie de-o sansa, ca fiecare dintre noi are pe cineva pentru care ar face orice? Si ca pierderea acelei persoane doare pe cineva la fel de naprasnic cum ne-ar durea pe noi.

Bolile oamenilor cauzeaza boli ale sistemului. Stim cu totii ca in Romania sistemul medical are deficiente. Ne-am confruntat cu ele de multe ori. Dar uneori, oamenii sunt mai mult decat un sistem si nici macar nu realizeaza cat de multe pot sa faca. Uneori, in acel sistem lucreaza oameni care au curajul necesar de a schimba lucrurile in bine.

Pentru un bolnav de cancer optiunile nu sunt multe. Stie ca orice arme ar alege pentru a infrunta boala tot va avea de suferit. Tot va avea nevoie de bani, de rabdarea celor din jur, de o tarie interioara care sa-l faca sa deschida ochii dimineata stiind ca nu va fi usor pentru tot restul zilei. Stie ca va trebui sa mentina speranta vie ca se va vindeca, ca va avea parte de toate acele lucruri pe care toti ceilalti le trateaza de parca oricum li s-ar cuveni, fara sa fie constienti de binecuvantarile de care au parte.

Dar daca am putea face ceva pentru ei?

Am cunoscut-o pe Iulia Nanescu, initiatoarea proiectului de care vreau sa va vorbesc, la radio, unde lucreaza si unde m-a chemat intr-o sambata sa stam de vorba pe larg despre cauza ei, dupa ce i-am zis ca nu ma incanta deloc doar sa scriu un text in necunostinta de cauza. Asa ca am baut ceai de kiwi, am discutat despre facultatea pe care am terminat-o amandoua si am deschis reportofonul ca sa tin minte toate detaliile; n-a fost nevoie. Din momentul in care Iulia a inceput sa vorbeasca n-a mai fost nevoie sa tin minte nimic pentru ca oricum mi-a ramas intiparita pe retina imaginea ei de om dedicat total cauzei pe care o sustine, mi-a ramas in urechi ritmul vocii calde, de om curajos si perseverent, si, in minte, determinarea cu care lupta impotriva zvonurilor care ii face pe oameni sa ramana in sfera lor de confort, incapabili de a realiza ce lucruri mari pot sa faca.

Stiu despre Iulia ca e fan Justin Timberlake si ca va merge singura la Praga la concertul lui. Mai stiu despre ea ca e initiatoarea unei campanii care isi propune sa salveze vieti si ca investeste in asta o energie si un entuziasm cum rar am mai vazut si de care m-am molipsit.   Asa incat stiu ca n-a mai fost nevoie sa ascult inregistrarea ca sa va povestesc despre COMUNITATEA DONATORILOR DE CELULE STEM pentru ca au fost de ajuns 2 ore cu ea ca sa inteleg de ce e important sa reactionam. Si apoi sa dam mesajul mai departe.

In Romania exista aproximativ 10 000 de oameni in comunitatea donatorilor de de celule stem, acei voluntari care pot oferi o sansa la viata pentru bolnavii de leucemie. Pentru ca ei sa aiba o sansa reala este nevoie sa fim aproximativ un milion.

Stiu ca multi dintre noi ne inchidem undeva in interior si zavoram usa cand vine vorba de ajutorul acordat altora, pentru ca in majoritatea cazurilor umanitare este vorba despre bani si asta este inca un subiect care ne doare pe toti. Dar cum ar fi daca v-as spune ca in trupurile noastre exista o sansa la viata pentru un bolnav de cancer? Daca v-as spune ca putin sange poate oferi o viata noua unui bolnav. Ca daca priviti in jos, la bratele voastre si venele din ele acolo sta sansa la inca o zi pentru un bolnav?

Ca donand celule stem puteti salva, in mod practic, iar nu metaforic, o viata de om.

Stiu ca exista multe, multe controverse legate de aceasta donare. Stiu ca sunt propagate controverse religioase si medicale, zvonuri menite sa intarate si sa influenteze negativ, ca de fiecare data cand este vorba de ceva nou, necunoscut si nepopularizat destul.

Haideti sa le lamurim atunci. Pentru ca din cauza acestor zvonuri in Romania exista doar 10000 de donatori, iar in intreaga lume 20 de milioane.

Asadar, ca sa devii donator de celule stem trebuie sa te adresezi unuia dintre cele 18 centre din tara. Ti se vor face toate analizele in urma recoltarii a 15 ml de sange. Apoi intri intr-o baza de date si primesti un card de donator, in aproximativ cateva saptamani. In cazul in care este identificat la nivel national un pacient diagnosticat cu leucemie care are aceeasi structura a sangelui cu al tau, tu, ca viitor donator, esti contactat si i se vor face noi analize gratuite. Tine minte insa ca poti fi donator doar daca:

  • ai vârsta cuprinsă între 18 și 45 de ani (cei înscriși în baza de date pot dona celule stem până la 60 ani);
  •  ai peste 51 kg;
  •  nu folosești droguri;
  • nu suferi de afecțiuni maligne;
  • nu ai boli infecțioase care se pot transmite prin sânge;
  • nu ai călătorit în Africa;
  • nu esti  pensionat medical;
  • nu esti beneficiarul unui transplant;

Si haideti sa lamurim un pic discutia despre riscuri discutand despre procesul de donare.

 Cu 5 zile înainte de donare, voluntarului (adica donatorului) i se administrează 4 injecţii, câte una pe zi. Se injectează o proteină sintetizată care are rolul de a multiplica numărul celulelor stem existente în organismul donatorului. În a cincea zi, printr-o simplă analiză a sângelui, se stabileşte dacă s-au mobilizat suficiente celule stem hematopoietice şi are loc donarea de celule stem hematopoietice din sânge.

Donarea de celule stem hematopoietice din circulaţia sanguină presupune recoltarea a 250 ml de sânge. (In conditiile in care la o donarea de sange normala se recolteaza aproximativ 400 ml). Se montează un cateter pe vena femurală (pe picior), cu ajutorul căruia donatorul este cuplat la un aparat care va colecta prin filtrare celulele stem necesare pentru transplant. Sângele filtrat revine în organism pe cale intravenoasă. Procedura nu este dureroasă, nu necesită anestezie şi durează în medie 3-5 ore, timp în care o echipă medicală stă la dispoziţia donatorului. După reuşita procedurii se va scoate cateterul şi donatorul va putea pleca acasă.

Si asta este tot ce trebuie sa faceti, dragilor. Aceasta procedura simpla este modul practic in care puteti contribui la imbunatatirea unei vieti si chiar o puteti salva.

Cat despre incoveniente, tratamentul cu factor de creştere (injecțiile) este în general bine tolerat. Ca orice medicament, poate provoca reacţii neplăcute cum ar fi: dureri osoase sau musculare, dureri de cap (care se tratează cu paracetamol) sau scăderea pasageră a tensiunii arteriale.

Asadar, sa trecem la fapte:

Persoanele din zona Moldovei care vor să devină donatori voluntari pot accesa următoarele date de contact:

Institutul Regional de Oncologie Iași

Centrul de Recrutare al Donatorilor Voluntari de Celule Stem Hematopoetice

str. General Henry Mathias Berthlot nr. 2-4 Iași

Conf.dr. Elena Albu :tel 0754883231; 0744435439

Asist. Oana Crețu: tel. 0743692505

Iar pentru ceilalti am lasat mai sus un link cu datele celor 18 centre din tara. Eu sun saptamana aceasta pentru a-mi fi recoltat sange si pentru a vedea daca pot intra in comunitate. Daca ma incadrez, promit sa revin cu poza cardului, imediat ce imi va fi eliberat.

Iar daca mai aveti intrebari sau nelamuriri puteti folosi numerele de telefon de mai sus. Inainte de a le accesa insa, puteti gasi absolut toate informatiile de care aveti nevoie pe blogul comunitatii, comunitate pe care o puteti urmari si pe Facebook.

Fiti eroii cuiva; ganditi-va la cate lucruri ati face pentru cei pe care-i iubiti cu adevarat.

Cu toate tendintele feministe pe care le manifest constant (adicatelea: si femeile pot, pe intelesul oricui) si cu toate ca stiu o prietena care i-a cumparat iubitului seria Game of Thrones cu banii castigati din asta, cred cu tarie ca n-am sa pricep vreodata care-i treaba cu pariurile sportive.

Sa zicem ca eram mai degraba genul de fata tatei, care a invat de la el sa completeze un bilet de 6 din 49, sa tina cu echipa Ferrari la Formula 1 si cu Ronnie O’Sullivan la Snooker si cam atat. Treceam pe langa cozile de la Pariuri Sportive cu ochii mari, vazand baietii (numai cromozul Y astepta infrigurat de fiecare data cand treceam pe acolo) cu biletele in mana si sperantele pana la cer. Si ma intrebam daca o sa-i vad pe afis, la fel cum ii vedeam la Loterie pe cei din urbea natala. Adicatelea, o seama de barbati de peste 40 ani, stand fix ca la fotografia de clasa I, cu milioanele (de lei) in mana dreapta.

De pariuri sportive  mai auzi discutandu-se vara, la terasa, cand aceeasi baieti discuta (sau exagereaza) sumele castigate, modificandu-le cu fiecare bere in plus. Am inteles insa ca, pe langa bani, ar mai fi vorba si de ceva adrenalina care ii face pe impatimiti sa mai verse cote ridicate din salariu pe biletele acelea pe care nu mi le-a explicat nimeni inca.

Asadar, daca sunt impatimiti pe aici, tin sa va intreb care e mecanismul (in termeni de noobie, va rog) si de ce m-as apuca. Pentru ca ideea mea preconceputa despre pariurile de genul acesta a ramas cea din filmul Lucky Number Slevin (fantastic, de altfel, dar cu un final cam tragic) si as vrea un upgrade. :)

Mai ales ca mai nou, ca toate celelalte domenii, si pariurile se pot face de pe smartphone. Deci la bere, deci cu prietenii. Pentru interesati , pe acelasi site gasiti si asa-numitele Cote Pariuri (incep sa invat).

Sa vedem dara: care-i minunea si de ce m-as apuca? :)

Langa biroul meu este un fast food. Si un grill. La ambele ma duc spasita la amiaza, cand stomacul protesteaza dureros dupa mancarea sanatoasa, dar frugala de dimineata (iaurt si fructe plus cafea). Stiu cat de rau o sa-mi faca ambele si totusi, cand mai ai in fata inca 4-5 ore de lucru, covrigii de la colt n-o sa ajute prea mult. Si pe timp de iarna, stomacul are nevoie de ceva cald.

Si totusi, in afara de pizzerii, (bine, hai, restaurantele – pizzerii) in Iasi restaurantele nu prea livreaza la domiciliu. Oferta e destul de restransa si majoritatea se multumesc cu fast food-ul de la coltul strazii si kilogramele in plus.

De aceea astept sa ajunga FoodPanda in Iasi. Si ca sa lamurim despre ce-i vorba(desi bucurestenii si clujenii stiu deja), FoodPanda este un serviciu online de comandat mancare la domiciliu. Sau la birou, oriunde aveti de gand sa realizati ca dietele sunt cel mai nociv lucru care se poate intampla organismului si ca mancarea buna are rolul ei in a ne face mai fericiti. Si mai productivi.

Si pentru ca traim totusi in era “There’s an App for that“, acum puteti sa comandati si direct de pe telefonul mobil, instaland aplicatia asta. Care e chiar usor de folosit (ca sa nu mai zic ca ofera si o motivatie pentru utilizarea indelungata a smartphone-ului pe timpuri de deadline).

Pana la sfarsitul anului aplicatia isi propune sa ajunga in toate orasele din Romania cu peste 40000 de locuitori. Cum de n-a ajuns inca la Iasi, e un mister, mai ales ca sunt sigura ca sunt multi care prefera sa-si comande mancarea online, in loc sa lipseasca o ora de la birou ca sa mearga la restaurant, sau sa faca vanzare la covrigaria -patiserie – cofetarie. :)

Revin cu impresii imediat ce ajunge la Iasi. Sau cand pun piciorul in Cluj sau Bucuresti. :)

Pofta buna!

Cu totii am dat si peste dascali de care ne-a fost rusine. In generala am avut o profesoara care urla la noi ca suntem dobitoci daca vorbeam in ora, arunca cu cartile in noi daca o supara cineva, facea crize o data la cateva zile in ore daca i se parea ca e ceva in neregula  si, ajunsese prin urmare, spaima elevilor si motivul sprancenelor ridicate ale celorlalti profesori, care ne faceau sa realizam, ca mai exista si alternative si ca n-o sa ajungem la liceu traumatizati.

In facultate am locuit intr-un camin de studente la Litere. Majoritatea, sa-mi fie cu iertare, pareau ca formeaza o ceata de introverite suferinde, pentru care sesiunea era o mini-apocalipsa si care voiau sa devina profesoare, ca “sa aiba un post”. Imi si imaginam viitori copii invatand pe de rost comentarii scrise dupa dictare si plesniti cu rigla peste palma daca poceau lectia si negociam cu mine insami ca educatia facuta acasa n-o fi asa de rea.

Nu stiu daca ati auzit (ca aparent nu prea mai are nimeni chef sa mediatizeze asta), dar invatatoarea spagara n-a patit nimic. Ba din contra, se poate intoarce linistita la ora si, cu atat mai mult, poate da scoala in judecata.

Pana aici ni s-a ridicat tensiunea si ne vine, pe buna dreptate, sa spunem ca s-a comis o nedreptate. Ceea ce si este, pentru ca din pacate, traim intr-o tara in care o profesoara care a stors bani de la parinti in  vazul unui popor intreg, poate da scoala in judecata pentru ca ea n-a fost condamnata.

Si-acum as vorbim de ce ne meritam soarta.

Pentru ca, si-acum citez din Simona Tache, care a urmarit cazul mai bine decat mainstream media:

Ce fac între timp părinții din aceeași școală? Păi, conform informațiilor care mi-au parvenit, mai mult de jumătate dintre ei au pus, sub semnul urgenței, bazele unei Asociații a Părinților Școlii și trag de ceilalți să doneze bani școlii, pe bază de chitanță, iar pe cei care nu vor să dea îi pun la zid și îi acuză că vor răul copiilor. Unul dintre obiectivele urgente ale acestei Asociații este să suplimenteze salariul femeilor de serviciu cu 200 lei lunar, din partea fiecărei clase. E urgent și esențial să se strângă bani, disperarea e maximă în acest sens.”

Deci… v-a cerut bani incontinuu, ati acuzat-o pe mama care a dat-o in vileag ca vrea raul copiilor si-acum, cand n-a patit nimic si e pe cale sa se intoarca la ore, strangeti bani ca s-o primiti cu lauri inapoi?

Intelegeti acum de ce emigreaza (aproape) toti oamenii destepti din Romania?

Intelegeti acum de ce se chinuie sa gaseasca orice portita posibila pentru a se stabili intr-o alta tara, desi poate o duc mai rau acolo decat acasa, in loc sa se intoarca in locurile astea pline de minti mizerabile?

Pentru ca daca invatatoarea se face vinovata  de spagi, manipulare, prostie, parintii care accepta tot ce li se cere de ce se fac vinovati? Daca dau cu stangul in dreptul in graba de a multumi o afacerista care le educa copii, ce exemplu le ofera acestora? Daca sunt de acord sa vireze in continuare bani munciti in buzunarul unei profitoare, atunci nu e mai usor de inteles ca suntem o natie usor de calcat in picioare de orice clasa politica?

Daca se comporta atat de slugarnic in fata cuiva care le transmite cel mai nociv exemplu progeniturilor, ce pretentii ar putea sa mai aiba de la acestia o data ce vor creste?

“Sa nu furi, tata, ca te baga astia la puscarie.”

” Ce puscarie, tataie, esti nebun, n-ai vazut nebuna aia de invatoare ce usor a scapat?”

Dragi parinti care abia asteptati sa se intoarca la catedra si sa-i faceti pe plac, astept sa vad, in 10-15 ani ce au invatat copii vostrii de la voi. Dragi parinti care spuneti ca vreti sa-i suflati in bors madamei pentru binele copiilor, n-ar fi fost mai bine daca ati fi protestat toti impotriva ei si acum aveati o clasa la care n-ar mai fi avut cum sa predea vreodata dumneaei, sau cineva ca madama?

Si, mai ales, nu-i asa, ca prin putina vana v-ati fi castigat respectul in ochii odraslelor de dragul carora ati face orice (dupa cum se vede si lucruri nu tocmai ortodoxe?) ?

Pentru ca mama care a dat in vileag filmuletul a dat dovada de curaj si de un bun-simt cum rar am mai vazut. N-a acuzat-o pe invatoare pentru mai multe pacate decat  cele de care se facea vinovata, nu s-a plans muieristic de situatia ei ci a cerut sa i se face dreptate in fata unei nesimtiri crase si lacome, nu a exagerat spunand ca i s-a traumatizat copilul. Ori sa fii in situatia ei si sa lamuresti raspicat ca, in ciuda defectelor, madama era o invatoare buna si copiii o iubeau, tradeaza totusi un caracter.

Si sunt multe de invatat de acolo. Chiar daca a pierdut pana la urma sunt, multe lucruri pe care le va invata atat copilul ei, cat si (sper) noi:

1. Cand vezi o nedreptate, nu astepti sa-i treaca buldozerul peste tine si sa te puna la pamant. Stai drept, analizezi problema, iti cauti armele, integritatea, faci un pas in fata si lupti. Stii ca desi n-o sa fie usor, stii ca o sa incerce multi sa te traga in jos, pentru ca e mai usor sa lancezesti in mizerie decat sa lupti impotriva sistemului,  trebuie totusi sa stii ca macar ai incercat.

2. Nu vorbesti pe nimeni de rau gratuit. Nu ataci persoana, ataci faptele. 

3. Nu te dai batut cand iti sar altii in cap. Cum a fost cazul celorlalti parinti care o acuzau pe mama de rea-intentii din cauza efectelor pe care marturia ei le-ar putea avea asupra relatiei invatatoarei cu elevii.

4. Nu alegi solutia mai comfortabila. Ar fi fost usor pentru mama sa-si mute pur si simplul copilul la o scoala privata. Dar a incercat sa schimbe ceva, sa incerce sa dea in vileag o afacere profitabila, pe seama educatiei unor copii.

5. Nu dai nimanui gratuit, banii tai munciti.

6.Nu te supui sistemului, ca nu esti o oaia intr-o turma, ci creezi un precendent in a indrepta lucrurile.

Macar cu lucrurile astea sper sa ramanem, pe langa dascalii care sunt mai degraba afaceristi de ocazie.

 

Pentru ca roz.

Pentru ca brusc e plin de inimioare pufoase pe nasucurile lor de masculi, detinatori de gene de vanatori feroce si razboinici desavarsiti.

Pentru ca e atat de aproape de de 8 Martie si atat de departe de salariu.

Pentru ca trebuie sa fie sensibili. Ori toata lumea stie ca nu e un centimetru din sufletul barbatului care sa fie sensibil, el este o bestie puternica, care nu are nici macar un calcai vulnerabil si sensibilos. Pentru ca, uneori, un barbat ar accepta mai degraba, sa stranga din dinti si sa-l crestezi cu lama, sa reziste, nu-i asa, stoic torutrii, decat sa faca o declaratie de iubire vreunei mademoiselle. Ca sa citez mai multi clasici in viata, pe care-i stim cu totii: “Da’ ce, wa, eu-s vreun ghei?”

Pentru ca, admit, exista acele exemplare feminine care, din femei normale, se transforma in masinarii de vanat ursuleti de plus si mormane de trandafiri. Vanat in sensul in care asteapta cuminti sa le primeasca si sa suspine gingas “Oh, ce surpriza!”, cand de fapt e Ziua Indragostitilor, iar nu a Indragostitei. Pentru ca exista femei care isi imagineaza ca in ziua de 14 februarie poarta, de cand se trezesc, o tiara invizibila pe cap si marsaluiesc spre restaurantul cu inimioare roz la usa, pe fundal de Mariah Carey si mirosind a caramele.

Pentru ca e “o chestie comerciala”. Pentru ca media (ah, media astea) ne spun sa cheltuim, sa cheltuim, sa cheltuim pe nimicuri, iar ei sunt baieti economi care stiu sa puna bani de-o parte de-un bax de bere buna, nu se lasa ei, pacaliti asa, de-o oaresce sarbatoare americaneasca.

Pentru ca “Dragobete.” (Hipster alert, unde va sunt iile si bunditele alea?)

Pentru ca “ha,ha,ha, doar fraierii sarbatoresc asta.”

Sa zicem ca nu-s mare fana a sarbatorii asteia, gaselnita de marketing profitabila, de altfel. Si n-am sarbatorit-o niciodata. Dar, domnilor dragi, nu uitati ca…

Nu degeaba site-urile de lenjerie intima pentru femei au reduceri in perioada asta.

Nu degeaba e coada la saloanele de infrumusetare acum.

Vinul si ciocolata sunt afrodisiace.

Intr-o relatie sanatoasa, e frumos sa faci ceva dragut pentru celalalt din cand in cand. E frumos sa vezi ca celalalt se straduieste sa fie cea mai buna versiune a lui pentru tine, ca imbraca cele mai bune haine pentru a iesi la bratul tau, ca si-a ars creierii ca sa-ti ia ceva frumos.

Ca vrea sa te faca fericit.

Si, stiu (din surse sigure) ca oricat de comerciala, mediatizata si cliseizata ar fi sarbatoarea asta, nu toti domnii (observati alegerea cuvantului domn, da?) sunt deranjati de sarbatorirea ei, pentru ca stiu cum sa sarbatoreasca. Daca as fi site de seductie pentru barbati (mai tineti minte ce in voga erau acum vreo 2 ani?) v-as spune s-o surprindeti nu neaparat cu lucruri, ci cu experiente. Chiar daca asta inseamna sa va plimbati de aiurea cu masina prin oras, sau sa dublati durata preludiului. :) Dar cum sunt doar o bloggerita, va zic doar sa faceti ce stiti ca va face fericiti pe amandoi.

Pardon, mi se pare ca am cazut in sticluta de sirop cu dulcegarii, dar ma redresez si va zic doar sa va iubiti mult. :) In fiecare zi.

We all have a next door girl we love to hate.

Photoshop. E pe buzele tuturor de cand s-a descoperit ca niscavaia vedete de peste tot ar arata de fapt mai bine dupa un makeover in programul pe care putini l-au deschis vreodata, dar despre care par sa stie totul.

Daca vedem vreo duduie care aproape straluceste pe coperta unei reviste, primul instict al nostru, celelalte dudui, este ca intai sa suspinam dureros, dorind cu ardoare sa aratam fix la fel ca mai sus mentionata, apoi sa  ne ingalbenim bolnavicios si sa decretam ca asa ceva este imposibil. Sigur nici o femeie nu poate sa semene asa de mult cu o exponata de muzeu de arta contemporana si vreun artist mester in photoshop a desenat-o suprarealist si cu defecte minimaliste pe coperta care ne strange nervii in pumn.

E drept ca in reclamele de la L’Oreal Beyonce arata de parca ar avea gene diferite, pentru ca pielea ei e cu 5 nuante mai alba si tot ea s-a cam luat la tranta cu cei de la H&M pentru ca i-au subtiat formele din cateva tuse cum n-a reusit sa i le subtieze antrenorul personal in luni intregi de fitness.

E drept si ca majoritatea mademoiselle-lor de apar la televizor au o seama de insusiri false, de la unghiile deloc finute, la extensiile de par si de gene si la scurtarea fustelor cand defileaza mandre pe o seama de mijlocuri indreptate standardizat cu ceva liposuctii. Prilej pentru suete cu pahare de barfe intre doamnele respectabile care “nuuu si-ar face niciooooodata asa ceva”, dar viseaza obsesiv cum sa intre in rochia aia de la Mall.

Femei suntem si nimic din ce e femeieste nu ne e strain!

Oh si mai stiti filmuletul asta? A fost viralizat cu garnitura de lacrimi si indarjiri de rigoare. Pentru ca deh, se stia de ani buni de tupeul “industriei” de a perfectiona tot ce n-a nimerit natura intr-un program pe calculator, dar acum it screams in our faces. Vezi tu, tehnologie versus naturel. Cum indrazneste oare industria sa otraveasca sufletele adolescentelor din lumea intreaga cu modele care nu exista in realitate?!

Cu toate astea… Shakira are la 37 de ani corpul unei adolescente de 17. Si ati vazut cum arata? Nu? Lamurim imediat.

 

E doar din cauza luminilor? Bine, hai sa spunem, dar totusi…

In grupul fiecaruia exista cel putin o femeie care mananca oricat si tot nu se ingrasa. In fiecare liceu exista o gasca de fete frumoase, care arata in orice zi ca frumoasele de pe copertile revistelor. In dormitoarelor anumitor norocosi exista femei care se trezesc dimineata aratand divin si, nu doar pentru ca sunt iubite.

Asa ca, pe cat e de gresit faptul ca anumite trasaturi sunt hiperbolizate in reviste, nu e la fel de grotesc sa pretindem ca femeile acelea nu exista, cand ar trebui sa recunoastem ca problema e si la noi? Ca ne roade oaresce invidie, gelozie si orice alt simtamant pe care noi nu l-am experimentat “niciodataaaa”, pentru ca noi suntem fete finute si naturale toate, de o frumusete interioara absolut incomparabila! Si daca Dulcineea del Rey arata bine pe coperta, atunci e doar din cauza a zece operatii la estetician si a alte inca zece la editarile videoclipurilor. Nu este ca si cum ea ar putea sa fie, nu-i asa, doar o femeie frumoasa.

Cred ca nu trece zi in care sa nu aud vreo Madama plangandu-se cat este de nedrepatatita, fata de suratele ei, pentru ca, bineinteles, daca ar avea si ea o armata de stilisti, desigur ca ar defila pe podiumuri. Nu, n-ar defila. Dar ne chinuiam sa mentinem tirada asta in care ne justificam esecurile pe orice plan prin faptul ca altii ar fi mai inzestrati de la natura.

Here’s what they don’t tell you: frumusetea inseamna putere, nu perfectiune. Nu fericire.

Da, stiu, ca si femeile si barbati intorc capul, din motive diferite, dupa un chip frumos, un mers leganat si un corp clepsidra. Dar femeile atat de frumoase incat sunt capabile sa instaureze nebunia intr-un spirit mai slab, starnesc pe atat de multa infatuare pe cat iubire. Starnesc vintrele si dorinta, iar nu neaparat nevoia de o relatie. Frumusetea starneste nu doar admiratie ci si patimi si nevoia de posesie. Frumusetea unei femei trezeste instincte pe care nu le poate controla intotdeauna, daca nu are si ceva minte. Ba uneori, nici daca are. Ceilalti o admira, o doresc, ii daruiesc atentie dar astea trei nu sunt intotdeauna echivalente cu dragostea sau fericirea. Si frumusetea e un avantaj  (inca n-am vazut vreo femeie cu cupa D la sutien care sa stea la coada), dar nu garanteaza intotdeauna succesul.

Si, mai ales, nu este singurul lucru pe care o femeie poate sa-si bazeze viitorul. Femeile imbatranesc rapid si n-au decat vreo 10 ani de glorie si chip fara probleme. Asa ca daca vreti sa mizati pe asta, ar fi bine sa stiti la ce va asteptati. Ar fi bine sa aveti un plan si pentru apusul erei asteia.

Dar daca va aflati in categoria cealalta, a femeilor normale cum ar veni, poate ar fi bine sa nu priviti din umbra si cu chipul schimonist de invidie darurile de la natura primite de femeile din anturajul vostru. Poate ar fi bine sa constientizati ca orice femeie are defecte si ca nimeni nu poate sa le ascunda la nesfarsit. Si ca alea pot sa fie la fel de frumoase ca avantajele. Si ca defectele acelea nu trebuie sa i le cautati voi, le aveti pe alea voastre si sunt minunate si alea. Asa ca dati pe spate paharul de barfa, gata cu discutatul pe la colturi, gata cu invidia asta bolnavicioasa. Mai degraba va descoperiti propriile daruri decat sa aruncati cu noroi in ale altora sau va uratiti de atata gelozie, pretinzand ca nimic din ce e frumos nu poate fi si natural.

Si poate ar fi bine sa va invatati fetele, de mici, ca nu vor creste sa fie niste printese minunate, ci niste femei stapane pe sine, capabile sa-si identifice propria frumusete, mai departe de orice mesaj ar incerca sa transmita media.

Sunteti toate frumoase, va jur! Dar fiecare in felul ei. ;)

Foto de pe Tumblr, ca intotdeauna.

If you’re going to write, make you sure you bleed out. They only love dramas, my friend,  to see you shattered all over the internet, to cut open a vein and let it pour, pour, pour, until your personal misery is written is all over the place, until they get a sense of the much needed sympathy.

They want you to fail.

They want you to get your heart broken. They believe nobody happy ever produced something of value, or that they can not relate to happiness. All those paintings in the Louvre and all the pages in our literature books must have come from the atonement of a form of misery, and sure as hell not from inspiration or observing the world as it is.

You must go gonzo. Have you heard of Gonzo Journalism? It means to be so immersed in the subject you write about that you ride along with Hell’s Angels. And oh, no, I’m not talking religion here, but motorcycles. Have you heard about Hunter S. Thompson and his adventures, dear? An even worse Bukowski on the prowl.  Well, maybe telling you that Johnny Depp himself played him in a movie will spike your interest. But what made Hunter so interesting was the lenghts he would go to write about something. To show a point.

Is the same with love? Is is true that, in order to write about true pain, you have to always be miserable, to write about unrequited love, heartbreaks and things that didn’t work? Is is true that in order to be believable, you have to be caught up in your own nightmare and leak out the horrors in order to be worthy of honour?

Is it true that you can only connect to readers if you suffer twice as them?

My darling, well then, it seems they want to see you fail again.

And if you’re feeling out of ideas it’s only because you’re thinking you’re not giving them what they want.  It’s because they’re so used to saying “Yes, me too” all those times that you fed them constantly, when they thought they were the same as you. And if you feel that, by gaining a love, you lost your following that’s because the Earth might just have shifted a bit and it takes time to accomodate the change.

But if they have not risen with you, if they have not experienced the same things they’ll want to see you fall again. Because the same way they found comfort in your disaster and warm advice, the same way they’ll have to adapt to the sunshine. Every soul needs the warmth of the sun from time to time.

You and I, we are creatures of night. We know how it’s like to live in the darkness of our devils. We know how it’s like to sit at the dinner table with them and have one of those conversations that turn into art. We know what it’s like to yearn for something, to crash the daily schedule for daydreaming, to fall into despair if only just a little.

But here we are, stepping out of everything and wondering who will come along. You and I, we dared to let out our fears, to be vulnerable in our words, to seek a connection and now that’s taking its toll. But if even one ounce of the heavyness of our soul is worthy of a novel there is no other way but write constantly. Sure, we could always go back to our old ways and pretend we’re all so, oh, rebel debonairs, but why not admit we’re looking for a home to return to? Sure we can abandon this sailing ship for the land of cigarettes and wine, old blues and midnight crimes, but isn’t that time far behind? Sure, we know heartbreak and mistakes sell movies and win literary awards, but there is a time to be brave and a place to be bold in love.

People can forgive anything you do, expect you being happy. Is this that botheres them the most, mostly because all of us, with no exception, have moments when we indulge in a comfortable self-pitty, when  we let a whiny alter-ego take hold of us. They might present your past trials as poetic and maybe they were, and maybe they were inspiring, but they fed themselves so much from them that they became addicted to that state of mind.

Get out of there, run as fast as you can!

We dont’ have many shots at happiness. We don’t get to experience this kind of peace too often. And even if it may end up abruptly or not turn into the “happy ever after” we expected, it is a chance we don’t want to miss just because some might not understand. Yes, at first it might feel like we live in an alternate reality that we can’t quite comprehend, but there is a reason why our lovers hold us so tight when the earth seems to slip from underneath our feet.

And don’t look back. Never look back.

Let’s not create a drama, where there is a place for adventure.

I know, right?

Nu stiu daca am marturisit vreodata cat de ahtiata sunt dupa dulciuri. Prajiturile in mod special, cheescake-ul cu o pasiune supranaturala. Cum sa va zic, ma confrunt cu niscavaia kilograme de fericire in plus si imposibilitatea de a refuza ciocolata.

Atunci, cum as fi putut sa refuz o invitatie la redeschiderea unei cofetariei, fix intr-o vineri seara? Cofetarie, unde, la o adica, stiam (cum sa nu stiu tocmai eu) peste ce bunatati o sa dau.

Si uite-asa am ajuns vineri, la ceas de seara, in fata unui decor de genul acesta.

Ma rog, am observat vag in jurul meu ca se schimbase si decorul cofetariei, dar va zic sincer ca am fost preocupata mai putin de acest aspect si mai mult de sampania si minunatiile de pe platouri. E usor sa dai in mintea copiilor si sa vorbesti de parca ai recita basme cand locul in care ajungi  si care e prezentat ca “o cochetarie de cofetarie” se dovedeste a fi aievea descrierii. (Felicitari responsabililului cu rebranding-ul).

Am observat in ultimii doi ani o schimbare pozitiva in Iasi la nivel de localuri. Au inceput sa apara, unul dupa altul, locuri cu decor frumos, meniuri cu cocktail-uri bune, personal care zambeste relaxat. Ori toate astea sunt si mai esentiale intr-o cofetarie, unde trebuie sa satisfaci atat gusturile copiilor cat si gusturile copiilor din noi. Mi-a placut sa vad toate astea la Tuffli. In spatiul (cam mic ce-i drept), s-au reunit oameni frumosi din Iasi si s-au degustat minunatii. Si le numeste asa cineva care are ceva experienta intr-ale dulciurilor. :)

Pe scurt, au fost vreo doua ore in care am gustat cate un pic (mai mult) din fiecare, am stat de vorba cu oameni frumosi si m-am uitat cu admiratie la doamnele care ne-au pregatit dulciurile si care au zambit frumos si modest cand au fost chemate in fata si felicitate. Mi-a placut asta pentru ca, de regula, cei care muncesc mai mult sunt cei care ies cel mai putin in fata, ori uneori e nevoie sa constientizam a cui a fost migala responsabila de momentul nostru de bine.

Eu m-am simtit tare bine si abia astept sa le calc pragul din nou. Nu c-ar fi greu de ajuns, pentru ca Tuffli se afla in mijlocul Iesilor, pe Lapusneanu. Online ii gasiti si aici.

Pofta buna, sa le treceti pragul si sa va rasfatati cum trebuie! :)