Holocaustul e genocidul de 6 milioane de oameni din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Cea mai mare parte dintre acestia au murit la Auschwitz, lagarul de munca si exterminare din sudul Poloniei.

De la Cracovia pana in  Oświęcim, orasul la capatul caruia e Auschwitz e ora. Un oras mic in care te asteapta soferi in gara si iti percep o taxa de 15 zloti ca sa te duca pana in locul de unde iei autobuzul. Autobuz care e gratuit, la fel ca si intrarea in lagar, dar tururile organizate cer cel putin 100 zloti. Se pot face bani din orice pana la urma.In statie sunt in jur librarii si un muzeu memorial. Autobuzul vine din ora in ora, uneori mai des chiar si e gratuit. Si intotdeauna plin, iar noi am fost intr-o zi de luni.

Primul lucru la care privesti sunt zidurile inalte si gardurile de sarma ghimpata. Celebrul motto Arbeit Macht Frei (“munca te elibereaza”) de deasupra portii a fost luat de acolo. In poarta principala intra direct o linie de cale ferata care se opreste in mijlocul campusului. Astfel incat prizonierii erau aruncati direct in mijlocul infernului.

E o liniste mormantala. Oamenii vorbesc in soapta aproape si schimba povesti despre istorie si priviri grave. Asta daca nu pui la socoteala ocazionalii turisti care-si fac poze cu zecile de cabine renovate; imi imaginez ca orice loc are potential de poza de profil.

Inscriptiile cu explicatii sunt la tot pasul. Insotite de cele mai multe ori de poze. Poze ale unor oameni care nu aveau habar ce-i asteapta atunci cand au ajuns in lagar. Pentru ca li se promitea un loc de munca si nu o condamnare la moarte.

Lagarul e inconjurat de copaci. La sfarsitul lui octombrie pare un loc impietrit in timp, un colt de natura. De-a lungul caruia sunt cateva lacuri care la prima vedere par boeme. Dupa care afli ca acolo au fost aruncate ramasitele si cenusa celor arsi in crematorii. Broastele nu par sa se supere.

Crematoriile si camerele de gazare in sine au fost detonate: nazistii n-au vrut sa lase prea multe in urma. Astazi tot ce au ramas sunt cateva ruine si numere. Sute de mii de oameni gazati si cateva sute de poze pe un perete.

Despre Auschwitz s-au scris multe carti. Asta dupa cel putin 10 ani de la genocid cand lumea a fost in sfarsit gata sa-i asculte pe supravietuitori, pentru ca la inceput nu i-a crezut nimeni. Dintre toate copertile sumbre din librariile din jur (pentru ca nu e chiar un loc de unde sa cumperi suveniruri) am ales cartea lui Shlomo Venezia, Inside The Gas Chambers. Marturia unui supravietuitor al trupelor Sonderkommando (evreii care aveau in grija camerele de gazare si crematoriile), cartea povesteste cel mai clar despre ororile lagarului. Despre cum e sa traiesti fara nimic si cum e sa-i vezi pe cei dragi intrand in camerele de cazare fara sa stie ca vor muri. Despre cum e sa scoti cadavrele afara si apoi sa le arzi.

Zi de zi.

Acum insa e tacere.

Asta daca nu pui la socoteala sutele de tineri de israelieni batand campusul la pas cu zeci de steaguri in mana. Imbracati toti in alb, infiltrandu-se in fiecare colt din campus, ascultand fiecare cuvant al ghidului. Tinand cont de faptul ca majoritatea evreilor supravietuitori au fost deportati in Israel, nu e asa de greu de inteles de ce urmasii lor vizitau locul. Si totusi toata aceasta parada a steagurilor ne-a lasat un gust amar.

Auschwitz-ul merita vazut. De la gardurile de sarma la baracile goale, ruine si balti. Merita intelese locurile acelea. Merita citit despre ele.

Unii dintre voi vor plange. Unii vor simti sila pentru tot ce s-a intamplat. Altii se vor cutremura speriati si vor refuza sa auda finalul povestilor din carti. 

Dar poate unii dintre voi se vor simti responsabili. Responsabili pentru sansele pe care le au acum, pentru libertatea de care se bucura (n-am nevoie sa aud teorii conspirationiste, ce traim noi acum este o libertate). Poate, privind in urma, vor vedea mai clar drumul pe care trebuie sa mearga inainte. Poate vor intelege ca tragediile lor sunt mult mai marunte si e un lucru minunat sa te bucuri de viata ta in propriile maini. Sa te straduiesti in fiecare zi sa faci ceva minunat cu ea.

Sa traiesti in asa fel incat Auschwitz sa fie o experienta care se intampla O SINGURA DATA in istoria umanitatii.

Noi am plecat cu aceste ganduri de acolo. Cu umerii grei si privirile mute.

Trenul nostru trebuia sa plece intr-o ora. La casa de bilete, inainte noastra un turist francez intreba gafaind daca are timp sa prinda trenul din urmatoarele 5 minute. Am fugit si noi dupa acelasi tren. Si l-am prins.

Acelasi sentiment in...

• Bloguri/Site-uri de calatorie romanesti.
• Hipsteri, Paris si carti. :)
• Istoria unei tari intr-un oras: Cracovia
• Viata in Varsovia. Versiunea Erasmus.