“Curajul asta aproap ...
Alexandra este prima romanca care mi-a scris cand am inceput seria “Romani in jurul lumii.” Mi-a scris sa imi spuna ca ...
Cu si despre dragoste. Iub ...
Iubim. Pentru ca n-avem si nici nu cersim alta optiune. Ne aruncam, cu capul inainte, in promisiunea unui sentiment care sa ...
Viata intre doua lumi. Via ...
“I’m asking you out!” spune Helene si rade. In strada inghetata din mijlocul Varsoviei rasetul ei vine in contradictie cu tacerea ...
De ce n-ai facut si tu ca ...
Traim intr-o societate in care vecinii ne guverneaza viata mai ceva decat religia sau politica. Vezi tu, pana ajungi la judecata ...
“Curajul asta aproa ...
Alexandra este prima romanca care mi-a scris cand am inceput seria “Romani in jurul lumii.” Mi-a scris sa imi spuna ca ...
Cu si despre dragoste. Iu ...
Iubim. Pentru ca n-avem si nici nu cersim alta optiune. Ne aruncam, cu capul inainte, in promisiunea unui sentiment care sa ...
Viata intre doua lumi. Vi ...
“I’m asking you out!” spune Helene si rade. In strada inghetata din mijlocul Varsoviei rasetul ei vine in contradictie cu tacerea ...
Recent Articles
Sunt oameni care traiesc viata altcuiva.
Oameni care uita de sine pana la gradul in care nu mai fac diferenta dintre ei, cei cu ambitiile abandonate in cafeaua de dimineata si ei, cei care se misca mecanic printre multimile de oameni care intotdeauna le cer ceva.
Sunt oameni care traiesc viata altcuiva. Nu in sensul idealist, pentru ca fiecare dintre noi si-a dorit la un moment dat sa fie erou de film sau personaj de carte. Nici macar in sensul pustoaicelor de 16 ani care se cred superstaruri nedescoperite inca, ca planete sigur miraculoase din Calea Lactee, dar la care oamenii de stiinta n-au ajuns inca.
Ci oameni care lasa viata sa curga fara sa se mai chinuie sa-i gaseasca un scop. Oameni care arunca pe ei primul lucru gasit dimineata in dulap si abia asteapta seara ca sa-l arunce in cosul de rufe. Oameni care fac ce li se spune fara sa contraargumenteze, fara sa arate vreo reactie, de parca ar fi niste statui proaspat impietrite in fata ta. Oameni care aleg mereu intre doua rele si care isi taraie pasii in virtutea inertiei cu tot ce era odata viu in ei, mort si ingropat de mult.
Sunt fantome din acestea ratacite peste tot in zapada de februarie. Oameni care au pe post de Biblie o agenda si care habar n-au ce sa faca daca au doua ore libere, in care vor fi obligati sa se gandeasca la altceva decat ceea ce se cere de la ei.
Fantome cu un amalgam de cuvinte blocate in gat si o minte inghetata in alte vremuri. Oameni pe jumatate, intorsi inauntrul lor, acolo in sufletul-seif caruia nu-i stie nimeni codul. Oameni inchirciti de inertie ca batranii de boli. Care isi rezeama nadajdea unor placeri, unor emotii in vicii marunte precum o tigara la ora doua sau o supradoza de amintiri. Care intotdeauna sunt surprinsi cand vrei sa le vorbesti si cand le arati afectiune si care se lasa pe mana ta atunci cand n-au curajul sa te refuze, desi vezi in tacerea lor ca n-ar vrea nimic mai mult decat sa taci si sa pleci. Dar de fapt sa nu faci asta pentru ca, odata ramasi singuri, toate horror-urile singuratatii ii vor asalta fara drept de apel.
Oameni pe care i-ai asorta cu vremea afara, cu gramezile de zapada murdara in care te ineci incercand sa mergi. Pe care i-ai lua de o maneca si i-ai smuci bine, pentru ca par adormiti intr-o hipnoza malefica din care sunt incapabili sa se desprinda. Oameni pe care ai vrea sa-i binecuvantezi cu ceva, dar te frustreaza pentru ca te fac sa simti ca ai mainile legate si te sfideaza prin indiferenta lor fata de ceea ce li se intampla.
Dar pana la urma oameni.
If you’re walking in the dark, keep walking.
Sursa foto: weheartit.com
Traim intr-o societate in care vecinii ne guverneaza viata mai ceva decat religia sau politica.
Vezi tu, pana ajungi la judecata de apoi trece o viata intreaga, ai la dispozitie spovedanii, preoti, matanii si ani buni sa gresesti si sa repari. Vecinul te repereaza imediat.
Si, nu-i asa, privirea aia dezaprobatoare e mai ceva ca o ghilotina. Un cuvant zis pe la spate dezaprobator ne arde pe rugul necuviintei.
Din copilarie, cand mama te imbraca frumos pana la ultimul nasture al camasii ” sa nu fii mai prejos decat altii”, insufland un spirit de competitie cu origini dubioase, pana in adolescenta, cand aceeasi parinti nu te lasa sa porti blugi taiati “ca ne rad vecinii” ,suntem invatati sa facem pe plac mai mult altora, decat noua insine.
Se spune ca “Advertising has us spending money we don’t have on things we don’t need to impress people we don’t like.” Vecinii sunt primii dintre acestia. Sa ne-ntelegem, vecinii ca metafora a tuturor celor care vad dar fara sa cunoasca, si spun ca ne cunosc fara sa ne vada cu adevarat. Pentru acestia am uitat sa ne iubim pe noi un pic mai mult, de teama ca ne vor aproba ei mai putin.
In taramul asta unde n-avem loc sa fim destui de ipocriti ca sa nu mai realizam ca haina face pe om in mai toate cercurile sociale, suntem destul de masochisti incat sa ne facem pe noi nefericiti pentru a nu arata prost in ochii altora. Si pe cand vecina de la sase tine predica despre pacatele Mihaelei Radulescu suntem prea prinsi in paranoia imaginii noastre ca sa realizam ca reputatia si caracterul pot fi si doua lucruri diferite.
Oh, dar cum e vecinul reper de moralitate si buna-cuviinta! Si pe cand noi ne crizam in fata oglinzii si a CV-ului gandind la parerea oamenilor pentru care n-avem nici o afinitate, partea proasta e ca, cel mai probabil, ei trec prin aceleasi drame gandind la ce vom spune noi despre ei. Capra vecinului e prima condamnata, s-o sacrifice cineva odata!
Din spiritul de competitie cu vecinii si-a pus tot cartierul geamuri termopan, desi n-a crescut salariul niciunuia dintre ei. Din acelasi spirit de competitie vecinele compara zilnic, asa, in trecere doar, notele odraslelor multi-talentate si se inverzesc daca plodul uneia dintre ele are scoruri mai inalte decat al celeilalte. Cu acelasi avant razboinic iau cu asalt gospodinele bucataria de sarbatori, doar-doar or avea de insirat o lista mai lunga de bucate cand se viziteaza intre ele.
“De ce nu faci si tu ca toata lumea?” Cine spune ca toata lumea are dreptate? Lumea e plina de convingeri inguste si minti robuste. Lumea face ea si ea ce au invatat-o altii, uitand sa gandeasca pe cont propriu, afundandu-se in rutina repetabilitatii pe care o uraste pana in ultima masura, dar pe care, pentru ca nu mai are curajul sa i se impotriveasca, o predica si altora.
Si cand nu reuseste sa faca din toti masinute programate sa se comporte dupa acelasi standard, atunci izvoraste tumulte de barfe si rautati, maratoane de aratat cu degetul si operatiuni mizere de defaimare.
Dar asta nu inseamna ca si tu trebuie sa faci la fel, am eu incredere ca esti perfect capabil sa rationezi pe cont propriu, sa deosebesti intre ce e bine si ce e rau pentru tine.
Fii un vecin mai special deci! 
Sursa foto: ibnlive.in.com
Alexandra este prima romanca care mi-a scris cand am inceput seria “Romani in jurul lumii.” Mi-a scris sa imi spuna ca ii place initiativa mea si ca rezoneaza cu lucrurile pe care le citeste, pentru ca traieste in Paris. Ori nu puteam trece cu vederea ca am dat peste o romanca in legendarul Paris. 
A fost de acord sa-mi spuna povestea ei. Am asteptat raspunsurile, ca de fiecare data cand vorbesc cu un roman care e gata sa-mi impartaseasca experienta lui de peste hotare, cu multa curiozitate si chiar si mai mult entuziasm. Despre cum se simte viata in Franta aflam in randurile urmatoare.
Alexandra a lasat in urma Romania acum patru ani. Crezul ei?
Povestile pe care le ducem in spate ne definesc si ne formeaza in mod continuu, dar curajul asta aproape inconstient al copiilor de 22 ani care vor sa cucereasca lumea, sacrificand ce e stiut pentru ce urmeaza a fi descoperit si nu oricum, ci orbeste, imi da puterea de a lupta cu distanta, ploaia, destinul si tot ceea ce ne inconjoara si ne pune obstacole in drumul pe care noi il consideram luminos.”
Si-a dorit sa locuiasca in Paris din copilarie. Dar pe cand multe dintre visurile noastre din copilarie mor pe parcurs, al ei a devenit realitate; a facut facultatea acolo.
Acolo, in locul unde par sa se nasca cele mai mari prejudecati despre romani. Dar ce parere au oamenii obsinuiti despre toata tevatura televizata?
Acesta este un subiect foarte delicat. Eu nu cred in opinii generalizate despre un anumit popor sau cel putin nu ofer credibilitate oamenilor care judeca in acest fel. Parerile sunt diverse in functie de gradul de cultura si de nivelul de cunostinte al fiecarui individ, incat opinia mediatica poate trece neobservata uneori. Am avut ocazia sa cunosc oameni care vizitasera tara noastra si nu se limitau la imaginea creata de documentare realizate in sate uitate ale Romaniei, oameni care il citisera pe Eliade si care stiau ca Ionescu este de origine romana. Totusi imaginea pe care o au este aceea pe care am creat-o noi in tara lor si continuam sa o facem. Eu am incercat din rasputeri sa arat o fata “normala” a tarii din care veneam, cu adevaruri si realitati. Ar fi fost hilar sa exagerez sau sa nu recunosc faptul ca suntem victime ale unei politici de adaptare sociala precara si a unui grad de analfabetism ridicat la nivel national, cand adevarul de cele mai multe ori e sub ochii lor, la fiecare colt de strada.
Din fericire am o mare capacitate de adaptare si m-am integrat relativ repede. Nu m-am simtit neaparat tratata diferit deoarece eram romanca. Am sesizat de-a lungul timpului diferente de tratament in comparatie cu nationalii doar pentru ca eram straina, fara tangente cu statul meu de origine.
Deosebiri si … asemanari.
Vorbim de un popor mai educat decat al nostru, cu toate avantajele care ar putea decurge de aici.
O majoritate coplesitoare de lucruri diferite, dar nimic socant. Avem totusi origini latine comune, uneori am constatat ca in medii plurinationale exista o anumita solidaritate intre romani si francezi. O complicitate care m-a surprins in mod placut.
Facultatea franceza. Cum functioneaza si cum pot studia romanii acolo?
De cand am acceptat propunerea ta, am dorit ca aceasta prezentare sa ajute studentilor care intentioneaza sa urmeze cursuri in Franta. De aceea, voi lasa literatura deoparte si ma voi axa pe informatile de ordin tehnic.
Procesul de inscriere in universitatile franceze nu presupune un grad ridicat de dificultate. Toate informatile necesare prealabile admiterii se gasesc pe siteurile universitatilor. Daca inaintea aderarii Romaniei la Uniune existau obstacole legate de obtinerea titlurilor de sejur si de recunoastere a diplomelor, acum procedura a fost semnificativ simplificata. Elevii si studentii care au intentia de a se inscrie intr-o universitate de drept (pentru ca aici ma pricep) trebuie doar sa verifice informatile cu aproximativ un an inainte de inceperea anului universitar pentru care doresc sa aplice. Sistemul de invatamant universitar in domeniul stiintelor juridice este organizat pe trei cicluri de invatamant : 3 ani pentru licenta; un prim an de master intr-un domeniu specific, urmat de ceea ce francezii si doar ei numesc Master 2, fara de care nu se poate obtine un ciclu complet de studii universitare si care poate avea o durata de un an sau doi. In functie de finalitatea masterului, studentii au doua optiuni: fie sa se inscrie in Master profesional pentru absolvirea caruia vor fi obligati sa efectueze un stagiu, fie sa aplice pentru un Master de cercetare angajandu-se la redactarea unui memoire, ce ar putea constitui punctul de plecare a unui eventual viitor doctorat.
In ceea ce priveste stagiul, acesta poate ridica o serie de probleme care s-ar traduce printr-un blocaj la obtinerea diplomei din cauza concurentei si lipsei posturilor aferente stagiilor. De aceea procesul de cautare trebuie sa inceapa din timp si cu foarte multa rabdare si trebuie luat in calcul faptul ca stagiul este o veritabila metoda de recrutare. Din acest motiv selectie e stricta si cere experienta profesionala deja realizata, iar acesta nu e neaparat cazul unui absolvent de facultate. Este o dificultate demna de luat in calcul inaintea unei decizii referitoare la tipul stagiului care va fi urmat.
O alta imagine obiectiva ce trebuie luata in calcul este disponibilitatea pe piata muncii. Din cauza faptului ca Parisul este cel putin o varianta de atractiva ca oras in care am dori sa ne incepem cariera, in domeniul juridic, piata muncii e relativ blocata. Obtinerea unui stagiu de prestegiu presupune rezultate exceptionale la finalul masterului si recomandari din partea profesorilor.
Iar o zi din viata unui student in Franta arata…Am avut o surpriza sa vad ca viata studentului din Franta e net diferita de cea a studentului roman. Din cauza controlului continuu, studentii sunt nevoiti sa isi petreaca o mare parte din timp la biblioteca si sa se pregateasca in mod regulat. Visul pregatirii pentru examene in perioda imediat premergatoare sesiunii nu exista. De aceea experienta ca student e marcanta si presupune ca o mare parte din timpul cotidian sa fie alocat studiului.
Momente grele si regrete.
Cel mai greu moment se repeta de fiecare cand imi conduc mama la aeroport la plecare.
Atunci cand am ajuns la un nivel de maturitate suficient incat sa inteleg ca trebuie sa imi asum alegerile, nu am regretat nimic . Si din fericire, intuitia a fost de partea mea, iar alegerea de a face studii la Paris a fost cu siguranta corecta.
Parisul, cliseu turistic?
Inutil sa explic de ce Parisul e cliseu turistic )). Merita sa fie si va fi mereu. E suficient sa mergi o singura data pentru a transa clar chestiunea. Ca orice metropola este victima propriului succes, dar asta nu inseamna ca trebuie demitizat. Viata localnicilor e diferita, nu mai face nimeni sute de fotografii dupa ce trece a o mia oara prin fata turnului ( pe care, de altfel, parizienii il detesta ), insa sunt toti imbatati de atmosfera si de frumusete si mandri de asta. Daca ar fi sa criticam aspecte dincolo de idioteniile care se vehiculeaza legate de lucruri neinsemnate la adresa unui oras minunat, cu siguranta nu suntem noi romanii in postura a o face pentru ca nu dispunem inca de nimic similar.
Si in minunea de oras care starneste pasiuni si intretine fantezii sunt multe lucruri de iubit.
Zambesti, dar nu stii cat de lunga ar fi lista. Nu o sa fac o insiruire a locurilor si lucrurilor care imi plac, dar, ca fiecare om, am o succesiune de mici placeri bine intiparite in suflet, la care m-as intoarce oricand si care nu se gasesc decat acolo. Doar ca sa iti dau un exemplu, de fiecare data cand am avut senzatia ca viata o ia inainte ca eu sa gasesc forta de a tine pasul cu lumea inconjuratoare, ma plimbam pe cheiul Senei in apropiere de Grand Palais, Podul Alexandre III, esplanada din fata Domului pentru a imi aminti de ce am ales sa fiu acolo. Si a functionat de fiecare data. Am locuri mici, imagini, mese in restaurante, parfumuri, peisaje din anumite perspective, in momente precise ale anului si ale zilei pe care le iubesc si care sunt unice si pentru care as da orice sa le revad.Dar nimic in lumea asta nu e gratis…Daca tot discutam de mituri in Paris, acesta este unul adevarat. Viata e scumpa, preturile cazarilor sunt exorbitante si spatiile oferite sunt foarte mici. In ceea ce priveste alimentatia, Franta nu e cel mai scump stat. Preturile la mancare sunt acceptabile. Distractiile sunt costisitoare si de aceea rare.
Paris for ever?
Nu m-am gandit sa ma stabilesc nicaieri inca .
Paris, je t’aime. Dar dupa patru ani dragostea pentru oras ramane aceeasi?
Poate mai puternica decat atunci pentru ca eu cu Parisul am avut un mariaj reusit.
Iubim.
Pentru ca n-avem si nici nu cersim alta optiune. Ne aruncam, cu capul inainte, in promisiunea unui sentiment care sa le inrobeasca pe toate celelalte. Ceva mai presus de noi. Toata viata nu cautam un scop, un ideal sau sa schimbam lumea. Asta e ceea ce profesam vecinilor, prietenilor si mai ales copiilor nostri. Dar cautam de fapt o emotie care sa ne faca sa ne simtim reali, clocotind si innebunind pana la ultima celula din sangele care zvacneste in temple si in locuri mult mai primejdioase.
Dragostea e perfectiunea sufletului uman. Emotiile noastre nu vor mai fi niciodata la fel de intense ca in momentele in care tinem in palme chipul celui pe care-l adoram, atunci cand buzele noastre se leaga de ale celuilalt, sau cand trupurile noastre se imbraca in pielea altui suflet. Dragostea e cea care ne impinge sa uitam de cei care ni s-a spus ca suntem si sa descoperim toate lucrurile care zac in noi, fie ele minunate sau corupte.
Nu, dragostea nu ne redefineste, ea ne arata cine suntem de fapt.
Iubim. Doamne, cum ne aruncam sub trenul de mare viteza al iubirii, sub pretextul divinitatii unei clipe!
Iubim. La inceput fara minte si fara destinatie. Ne indragostim de o persoana, de o atitudine, de un ideal. Punem un picior in fata celuilalt si pasim inainte dar mintea noastra alearga in urma, spre ochi, spre buze si spre ceea ce ameninta sa fie morminte, dar noi nu vedem acolo decat eternitatea.
Apoi cu un foc tacut. Ne incalzeste sufletul dimineata, cand intindem mana spre umarul celuilalt, mult inainte sa deschidem ochii. Cand brusc toate filmele, cantecele si cartile despre dragoste capata sens si ni se pare ca toate spun povestea noastra. Cand declaratiile pe care le facem ne surprind si pe noi. Cand ne pierdem mintile in planuri si inimile in cearsafuri. Cand lumea se intoarce pe dos la fiecare Breaking News, dar pasiunea noastra pare mai importanta decat orice altceva.
Apoi vin furtunile si deziluziile mari. Testele.
Unii dintre noi cad. In lantul slabiciunilor, in morbiditatea rutinei, in focul altor pasiuni care promit mai mult.
Altii dintre noi refuza sa se mai ridice. Din teama ca n-au decat un singur soulmate pe lume, din egoismul pe care ni-l induce suferinta, din lipsa constientizarii ca de fericirea noastra suntem doar noi responsabili si nicidecum altii. Asa se nasc marile drame si irecuperabilele ratari. Din suferinte din dragoste s-a inventat destinul.
Dar de iubit iubim din nou. Iubim pana la capat atunci cand putem, pe jumatate atunci cand tanjim dupa lucruri pe care nu le vom primi niciodata, si uneori pentru totdeauna, chiar daca dragostea noastra, la fel ca noi, isi schimba filosofia de-a lungul vietii. Pentru ca poti face dintr-o mare pasiune cea mai frumoasa amintire a ta, dar pana la urma este in ADN-ul nostru sa cautam pe cineva care sa daruiasca la fel de mult.
Si iubim, iubim atat de mult, incat atunci cand se intampla sa nu fim indragostiti ni se face brusc teama ca de un dezastru iminent. Iar atunci cand sperantele noastre au si o pereche de ochi pe care ii vedem atunci cand ii inchidem pe ai nostri, nu e nimic pe lume sa ne opreasca. Corpurile noastre se unduiesc sub povara dulce a viitorului pe care-l visam, iar mintile noastre se pierd in aburii de cafea, in miracolul unor perechi de buze care se vor aseza peste ale noastre.
Si iubim, iubim atat de mult incat ne razvratim, ne torturam, ne mintim, ne incapatanam, daruim. S-a dus naibii egoismul iar noi suntem picuri de ploaie in palma unui nume pe care il repetam din nou si din nou. Construim eternitatea in minunea unei clipe si nu mai reusim sa traim de fapt decat in clipa aceea, in care pielea noastra intalneste celulele alteia. Iar noi, noi intregi cu numele din buletin si o istorie nescrisa, nu suntem nimic altceva decat hedonisti de ocazie, bulversandu-ne vietile si reinventand regulile.
Si apoi incalcandu-le.
Sursa foto: I don’t remember where I have collected this photo from. If the owners of it see this, I hope that him or her don’t mind me using it for a post about love.
“I’m asking you out!” spune Helene si rade. In strada inghetata din mijlocul Varsoviei rasetul ei vine in contradictie cu tacerea deplina a celor din jur si zapada aliniata la marginea trotuarului. Dar ea zambeste scotand capul din esarfa trecuta de 2 ori in jurul gatului si face semn din mana inainte sa dispara la coltul strazii pe care se plimba Chopin acum doua secole.
Va vedeti joi si in timp ce ea iti gateste risotto si tu sorbi dintr-o cafea imensa, ora de pe telefonul tau se schimba in secunda in care il privesti. Vorbiti despre Franta, despre Romania, despre planuri de viitor si oameni din prezent.
“You’re leaving in two weeks.”
“Yeah. Let’s not talk about this,” spui si te uiti din nou pe geam, apoi zambind la ea. “Let’s talk about what’s here.”
Helene e cea care a distrus toate ideile pe care le aveai despre antipatia francezilor pentru romani. Ea si vreo inca alti zece francezi cu care ai stat de vorba in cafenele, ai petrecut in ore tarzii si ai mers la cursuri in fiecare dimineata. Sau poate ca asta se intampla doar pentru ca francezii acestia sunt Erasmusi si toata lumea stie ca Erasmusii sunt altfel. Ma rog, nu toata lumea, poate doar oamenii care au trait ce ai trait si tu.
Vecinii tai bulgari iti spun “See you later” in tramvai, iar dupa se opresc in statia garii centrale, isi dau bagajele jos si se pregatesc pentru o excursie de zece zile in Tarile Baltice. Si tu te gandesti ca ti-au fost dragi si ca e posibil sa nu-i mai vezi vreodata.
Partenerul tau de conversatie se uita la tine de desupra cafelei si zambeste si spune ca o sa-ti scrie.
“You challenge everything I know,” ii spui, in a treia ora a conversatiei.
“Doesn’t it feel great? “
La ultima petrecere a fost narghilea si muzica buna. Chitara a trecut din mana in mana si cineva a gasit o muzicuta, iar din fundal s-a auzit o voce de fata umpland incaperea. In mijlocul vostru turcul a cantat pana cand i-au sangerat degetele, in timp ce in camera de langa se auzea Britney Spears si oameni dansand. Dar el nu s-a oprit si nici muzicuta si nimeni din incaperea care miroasea inca a narghilea nu s-a desprins din spatiul acela o ora intreaga. Din cand in cand cineva il ruga sa faca dedicatii si cuvintele lui coborau asupra voastra trecand prin filtrul chitarii.
“I’ll sing you a song, Jazzy. “
Sunt -25 grade in Varsovia. Nu conta in dimineata in care te-ai intors la 6 acasa pentru ca vodca poloneza are rostul ei in a mentine o temperatura constanta si nici in noaptea cand, la ora 3, ai iesit afara sa sarbatoresti terminarea eseului cu oameni care voiau neaparat sa fumeze o tigara in ger.
Sunt -25 grade si in dimineata in care pleci. Si e un soare superb pe cer in timp ce toata lumea tremura in statie si oameni se misca fara un scop in aeroport. Nimeni nu pare sa vrea sa plece, desi asteapta toti imbarcarea. E un strain in aeroport care, cand crede ca nu te uiti, te priveste. Tu iti spui ca seamana cu Mihai Petre si ca e diferit de toti ceilalti oameni din aeroport, prin felul in care isi poarta paltonul lung si nu se misca din scaunul lui, dar ochii lui cuprind toata incaperea.
Schimbi doua avioane pana in Bucuresti si fiecare dintre ele are intarziere. Ajungi noaptea, intr-un capitala acoperita de zapada iar mana celui mai bun prieten e calda, dar nu e de ajuns. Cuvintele mor in autobuz si sunt ingropate in metrou, iar oamenii pe care ii vezi au nume si fete, dar incapacitatea de a se exprima pe intelesul tau iar tie iti zboara mintea la ceilalti, la oameni cu care vorbeai aceeasi limba, desi fiecare avea un grai nativ diferit de al tau.
Cafenelele in care se intalnea toata Europa palesc in fata ceainariilor cochete din Bucuresti. Trecatorii care te studiaza cu atentie pentru ca n-ai nici cel mai mic interes sa-ti maschezi accentul de moldoveanca nu seamana sub nici o forma cu polonezii tacuti si respectuosi care te privesc doar cu gandul si tac discret cand aud engleza in jurul lor. Totul e diferit, cand se presupune cand e de fapt acasa.
Trenul din Bucuresti are 3 ore intarziere, dar nimeni n-o spune asa, din prima, nu se cade. Intai sunt 30 de minute. Apoi 50. Apoi 70, 100,120... La 140 trenul dispare de tot de pe panou. Cu doua bagaje de 27 kilograme dupa tine mergi la Informatii si acolo ti se spune ca “e un tren la linia 11, ar trebui sa te duca la destinatie.”
Trenul ramane 11 ore in Ramnicu Sarat. Timp in care afli, fara sa ai cea mai mica intentie, povestea vietii domnisoarei din fata ta, de la locul de munca la numarul de iubiti (“ca doar stii cum e Bucurestiul!”. Stiu?), la drame de familie si Of-uri constante. Oh, cata iluminare! Oh, cum ti-ar fi fost mai bine fara astfel de confesiuni!
Dar drumul e inzapezit pentru ca, nu-i asa, autoritatile au fost “luate prin surprindere” pentru a mia oara. Si da-i Monser cu scandal in vagon si cuvinte infame si comedie, ca doar ai dus dorul peste hotare de asemenea exprimari de caracter. Un grup de doamne si domnisoare maestre in confectii se urca si coboara din tren in decurs de trei ore, pentru ca trenul tot nu vrea sa plece la Focsani. Cand pleaca, un domn stimabil le sfatuieste intelept “Nu plecati acasa fara sa va anuntati sotii, doamnelor! Nu faceti surprize de genul asta.” Apoi cineva scandeaza “Jos Basescu” si “Hai Arafat!” Un calugar se plimba de colo-colo instigand putin la cele nesfinte: un mic protest acolo, dar sa fim toti o voce, sa miscam trenul din loc.
Romania. In toate culorile ei.
Acasa e la fel de frig asa ca iti vine tare greu sa crezi ca ai plecat cu adevarat. Prietenii te iau in brate si tipa cand te intalnesc. Nu-ti ia mult timp sa realizezi ca nu doar viata ta s-a schimbat, in timp ce primesti vesti peste vesti si tot ce poti sa faci e sa privesti lung, fara replica.
Reverse cultural shock. Alter-ego preluand controlul. Cafenele si confesiuni.
Dor de aeroporturi si de posibilitatile lor nemarginite.
P.S.: Photo taken by Andrea Bauman. Center of Warsaw.
Iubim cafenelele pentru ca ne lasa sa le inchiriem pentru ore intregi spatiul dumnezeiesc la pretul unei cafele. Iubim cafenelele pentru ca sunt paradoxul unei intimitati unice, dar in vazul tuturor. Pentru ca sunt un loc de intalnire dintre noi si prietenii nostri, dar de cele mai multe ori dintre noi si noi insine.
Iubim cafenele pentru mirosul divin de cafea, atunci cand totul in jur e “al dracului”. Pentru canapelele pe care ne prabusim dupa o zi lunga, aceleasi canapele pe care ne asezam picior peste picior cand zambim frumos celui din fata noastra. Pentru “chelnerii” niciodata nervosi, apatici, sau momai, ci miscandu-se printre mese in ritmuri de jazz sau chill out.
Iubim cafenelele nu pentru ca ne servesc cafele si ceaiuri, ci alifii pentru stres, dezamagire si lipsa de inspiratie. Pentru ca in spatiul lor putem sa ne lasam pe spate, cu ochii pierduti in tavan si mintea departe si cumva lumea asta e mai plina de lucruri care ne plac si mai goala de cei pe care n-am fi vrut sa-i intalnim.
Iubim cafenele pentru ca sunt locul perfect pentru povestile tuturor alter-eg-urilor noastre. Iubim cafenelele pentru ca in cafenele s-au intalnit poeti celebri, pictori ilustri, vocalisti-mituri si femei de geniu si femei pierdute si gasite de cei care le-au transformat in legende. Intr-o cafenea a inceput J. K. Rowling sa scrie Harry Potter, intr-o cafenea suntem si noi toti atunci cand imaginam alte finaluri pentru amintirile noastre.
Iubim cafenelele pentru ca ne putem pierde acolo o zi intreaga cu o carte in mana sau un prieten drag. Pentru ca acea carte isi va spune povestea cu muzica pe fundal. Soul, Jazz, Chill Out. Uneori balade rock. Alteori melodii care ne bantuie dar pe care nu ne obosim sa le aflam numele; n-ar mai avea acelasi efect in afara ferestrelor imense ale cafenelei, fereastra din care orasul se vede altfel. Acolo suntem boemi, indragostiti, pierduti, regasiti, blanzi, pasionali, inspirati, spirituali, altfel.
Fiecare dintre noi are cafeneaua lui preferata, templul lui pentru un suflet pe care-l adaposteste dar nu stie cum sa-mi multumeasca. Un loc in care sa se caute pe el si gaseasca mai mult decat a crezut mirosul de parfum al persoanei de la masa alaturata. Un loc in care sa-si cheme prietenii cei mai dragi si sa le marturiseasca lucrurile cele mai aprinse. Un rai imperfect, la fel ca si iluziile lui abandonate.
Iubim cafenelele pentru ca acolo se strang tot felul de oameni, obligati din placere, sa impartaseasca aceleasi stari de spirit. In jurul nostru sunt oameni de afaceri, in pauza de birou si drumul spre o intelegere, iar putin mai incolo pustoaice de liceu marturisindu-si primele iubiri. In dreapta noastra e un cuplu care isi spune lucruri mai frumoase decat de obicei. In stanga e un domn care isi citeste ziarul sau mailul.
Si undeva, ratacita printre mese, e intotdeauna o femeie frumoasa la care toata lumea arunca o privire din cand in cand. La care ne uitam cautand in ea doza de frumusete necesara zilei in cauza. Pe care o analizam fara ca ea sa ne bage in seama, pentru ca muzica e prea buna iar ea s-a obisnuit de mult cu vasta curiozitate.
Iar printre ei toti, suntem noi, cei in cautare de fericire la pretul unei ciocolate calde.
Sursa foto: ninacamic.blogspot.com
Intai sunt Breaking News. Iti intrerup filmul de seara cu reporteri de teren si benzi galbene in josul imaginii. In ecranul televizorului tau se ingramadesc jurnalisti de toate feluri si oameni simpli si autoritati vorbindu-ti despre ceva cu adevarat grav, despre un accident groaznic, o demisie-fulger, sau un scandal de proportii gigantice.
Se vorbeste doar despre asta cateva zile incontinuu. Pe orice post ai schimba, intotdeauna e o stire cu acelasi subiect, problema e in comentariile moderatorilor de talk-show-uri matinale si in referirile pseudo-vedetelor care nu mai au despre ce vorbi (sau ce arata).
Apoi apar editorialistii. Acei jurnalisti care au dormit in redactie cand “a rupt stirea”, au fost chiar si pe teren si acum iti scriu varianta completa a franturile pe care le-ai prins pe un post sau altul. Ei sunt formatorii de opinie, cei care au “overview-ul” si iti spun ce s-a intamplat de fapt in filmul de la TV si care au fost intentiile actorilor. Din spatele lor vine o armata de bloggeri gata sa fenteze opiniile jurnalistilor si sa-si adopte propria lege a realitatii.
Apoi apare valul doi. Descoperiri socante, dezvaluiri sub presiune, schimbari de directie a evenimentelor incredibile!
Apoi, dupa ce vulcanul senzationalului a erupt intr-un climax asteptat, tacerea se asterne treptat-treptat. Opinia publica e ori obosita de acelasi torent de lava fierbinte peste inima ei (care oricum are nevoie de calmante), ori incapabila sa mai inteleaga care e subiectul filmului la care s-a uitat incontinuu in ultimele zile. Si actorii par sa paraseasca scena (ba morti, ba condamnati, ba inca sub semnul indoielii), iar camerele de filmat uita in ce directie sa priveasca. Iar ziarele uita sa mai scrie despre tragedie, mentionand jumatati de deznodaminte in ultime pagini.
Nu intelegi unde s-a rupt firul. Cum s-a rezolvat de fapt conflictul armat? Cine este arestat in cazul de coruptie? Unde o sa locuiasca de acum inainte copilul abuzat?
Unde se duc stirile care mor? Cine face autopsia cadavrelor de evenimente? Cu ce ramanem din toata febra istoriei?
Nu mai conteaza. Urmeaza alt val de Breaking News.
Sursa poze: weheartit.com
Chateau Marmont e un hotel in California, construit dupa modelul unui castel francez.
Chateau Marmont e locul in care:
- A locuit Keanu Reeves, inainte de a se muta in Hollywood Hills.
- A murit John Belushi, in urma unei supradoze;
- James Dean a venit la o auditie direct printr-o fereastra;
- Demi Moore, Annie Leibovitz si Joanne Gair au fost implicate in faimoasa sedinta foto “ Demi’s Birthday Suit;
- Membrii trupei Led Zeppelin si-au condus motocicletele prin hol pentru a amuza oaspetii;
- Ville Vallo a inregistrat cantecul Song or Suicide ;
- F. Scott Fitzgerald a suferit un infarct;
- The Eagles au fost inspirati sa scrie celebrul Hotel California;
- Lana del Rey si-a axat mare parte din videoclipul Video Games; ( e pomenit si in Off To The Races);
Tot aici a fost filmat filmul Somewhere, regizat de Sofia Coppola, Somewhere. Si London Boulevard are cateva scene aici.
Lista completa o gasiti aici. Foto de pe instyle.com
Despre protestele de la noi, acum in ultimele zvacniri de agonie, am mai scris. La rece, calm, cat sa-mi castig o injuratura zdravana de la un comentator furios ca nu mi-am manifestat entuziasmul incredibil fata de ceea ce se petrecea in strada. Nu ca nu mi-ar fi placut sa vad romanii cerandu-si drepturile (in sfarsit!), dar mi-ar fi placut de 10 ori mai mult sa-i vad organizati si clari, astfel incat chiar sa obtina ceva.
Pentru ca au lipsit multe asa-zisei revolutii. Pentru ca stim ca ne doare si sa cautam vinovati pentru asta, dar nu stim spre ce solutii sa aspiram. Astfel fiecare s-a dus cu pancarda lui, de s-a ajuns sa se umple blogosfera de liste de pancarde si nici o reusita.
Si ar fi cazul sa invatam sa ne cerem drepturile. Pentru ca altfel iar va vui presa de filmulete cu huligani devastand tot in calea lor si vor pune undeva in coltul ecranului pecetea “revolutie”. Pentru ca iar vor aparea filmulete pe Youtube cu “Imi fac doar datoria…” in care un respectiv care se autointituleaza jurnalist are grija sa se aventureze in ganguri unde niste tineri debordand de o adrenalina neobisnuita calca in picioare un panou publicitar. Dar nu ar prinde un singur cadru cu protestarii calmi. Cam ca aici:
TU cum ai vedea schimbarea?
Tu cum ti-ai educa copiii, ca in 20 de ani de acum incolo sa poata organiza o revolutie prin care sa-si obtina drepturile? Dreptul la, vorba aceea “O tara ca afara.” Astfel incat sa fie in stare de o revolutie totala a ideilor, a modului de gandi si a trai, a muncii pentru un viitor mai bun?
Ce a lipsit in educatia ta astfel incat sa te declari, undeva la 22-23 de ani cand termini facultatea, un om complet, capabil de un salariu decent si posibilitati mai mari? Pentru ce ai vrut sa iesi in strada si sa protestezi? Ce lectii ti-au lipsit la timp si ai vrea sa le dai mai departe celor mai tineri?
Pentru ca suntem produsul educatiei pe care o primim si a celei pe care ne-o impunem noi singuri. Si traim intr-un mediu de educatie care nu e adaptat vremurilor care traim se vede in faptul ca nu reusim sa tinem pasul cu secolul acesta al nebuniei, al vitezei, al revoltelor. Dar despre educatie, va vorbeste Sir Ken Robisnon acompaniniat eminent de artistul din filmuletul urmator.
Simplu si genial! Pentru ca, daca e o revolutie pe care o sustin din tot sufletul, e cea a mentalitatilor.
“Behind every successful person there’s a substantial amount of coffee.”
Carevasazica asa, iar eu sunt singura care poate dormi fara probleme la jumatate de ora dupa ce s-a delectat cu un 3 in 1 menit sa mentina concentrarea la maxim. Concentrarea mea se risipeste deci mai degraba in vise despre viitorul glorios al natiunii (sa mai ziceti ca nu ma gandesc la, s-avem pardon, #revolutie) decat in cititul cursurilor.
Dar si cu toata determinarea din lumea tot intervine surmenarea. Acel moment lipsit de orice glorie in care genunchii se inmoaie, capul trage spre o perna, pleoapele stau sa cada, cursurile/ “TO DO” lists se pierd printre canile de cafea, iar laptopul intra in stand-by. Inspiratia nu mai vine de nicaieri si in locul vointei acelea de a da 101% apare rutina care omoara tot entuziasmul.
Si asa ceva nu se cuvine in perioade de maxim antrenament psihic si spiritual, zau!
Prin urmare: voi ce retete magice folositi pentru a va mentine alerti si a trece cu bine peste sesiune?
-va agatati plannere de oglinda si va lipiti sticky notes in frunte?
-exagerati cu energizantele si ciocolata, sau din contra, mergeti naturel pe sucuri din fructe, salate si alte minunatii?
- dormiti mai putin si abuzati de cafea si ceai negru?
The Telegraph propune niste solutii mai mult sau mai putin eficiente. Voi cum va descurcati?
